Literatura:EMIL CIORAN, SIGURANȚA ÎN ÎNSINGURARE,CONDIȚIA FILOSOFULUI

EMIL CIORAN. SIGURANȚA ÎN INSINGURARE. CONDIȚIA FILOSOFULUI.
Exegeză - dr. ing. expert Gheorghe Apetroae, cadru universitar asociat, poet și eseist

Filosoful şi scriitorul Emil Cioran s-a născut la Rășinari, Sibiu, la 8 aprilie 1911, într-o familie cu mai multe generații de preoți ortodocși, fiu al preotului Emilian Cioran, preot paroh în Rășinari și mai târziu, protopop în Sibiu. Prin obținerea unei burse acordate de statul francez, în vederea pregătirii și susținerii doctoratului în filosofie, s-a stabilit în Franța, la Paris, în anul 1938 și a trăit aici până la moarte cu statut de apatrid, fără să mai revină în țară și fără să ceară cetățenia franceză. Operele sale au fost scrise majoritar în limba franceză. A murit la Paris, în anul 1995, departe de țară, de Rășinarii care i-au fascinat copilăria și adolescența. 
Student al profesorului Nae Ionescu, un ilustru magistru în istoria logicii și metafizicii la Facultatea de Filosofie din Universitatea București, Emil Cioran urmează cursurile acestei facultăți, între anii 1928-1932 și le încheie cu o teză despre intuiționismul lui Henri Bergson. A abordat, încă de la începutul carierei sale filosofice, ideile magistrului său, cuprinse în tematici variate pe domeniile ontologic ființiale și ale absolutismului viziunii echilibrului spiritual, luându-l ca model neoclasic de gândire pe acesta, într-o abordare intuiționistă originală și uneori aporetică a problematicii categoriale din sferele trăirismului gnoseologic cu valențe nihiliste, cum ar fi: intimitatea, melancolia şi scepticismul, fatalitatea ontologică, misterul, alienarea, singurătatea, așteptarea şi angoasa, incertitudinea, nefericirea, zădărnicia, morbiditatea, obscuritatea și amurgul, toate acestea teme categoriale construite ideatic și decodificate ectezic, sublimând continuul divin și filosoficul tocmai în contururile aforistice revelatoare ale existențialismului uman promovat de Søren Kierkegaard, în contrapartidă cu existența în fatalismul și alienarea lukacsian - marcusiană, aceastea din urmă generate exclusiv de divergențele societare. Emil Cioran a studiat și a cercetat în mod sistematic domeniile existenței, cum ar fi cel al însingurării, acel mediu social în care ființialul se personalizează în lăuntricul apofantic, devine axial ontologic și se identifică ca o funcție cu valențele câmpurilor factoriale interioare ale însingurării non-egocentrice, cuantificabile în arealul unui personalism neotomist defetișizat, salvator și coordonat.
În acest cadru tematic, Emil Cioran va aborda savant identitatea interioară imaterială a entivului, starea de ataraxie ca ideal al moralității, stadiile multiple din existența individului uman, precum cele ale trăirilor și pasiunilor interioare și ieșirii din condițiile tragicului prin triumful morții… Sunt tot atât, termeni tematici existențiali ai ființării semantice categorial dominante, ai trăirilor lăuntrice cu valențe antinomice și ai triumfului absolut, prin relevarea imanenței morții în viață, devenirea ipostaziată în unealtă a tăcerii, a veșniciei sau a neantului și respingerii rațiunii pure ca modalitate a cunoașterii - realizării transparenței organice și asistării la tine însuți, ca un geniu derivat sistemic, clivat din interior și ignorat somatic – substanțial, atât interiorul său organic cât și exteriorul non-ființial ca predestinație în infinitatea sa necunoscută, o perihelie a eului în căutarea noesis -intuitivă a dezmărginirii.
Aceste principii ontologice umane au preocupat cu mare intensitate viaţa livrescă şi vulcanic-creatoare, abisal-lăuntrică și de cele mai multe ori intuitiv deconstrucțională a filosofului şi scriitorului român Emil Cioran, cu penetrații logice profunde în sferele vitalului sublimat în imaterial, dincolo de premisele inconștienței vitalității somatice, de perversitatea exaltării agonice a infinitului în vitalitate, de iraționalitatea unei vieți iluzive, în forme și conținuturi logice și de conștiința morții, de suferința ca „esență” în timp, de a nu mai aparține lumii, de tranziție în ieșirea cosmică din apartenență doar prin însingurare, ca o siguranță salvatorie, pentru ca viața să-ți pară un absolut sublimat apodictic, o universalitate ontologică care se va teme de individualizarea într-o fenomenologie panholistică. Toate aceste problematici axiologice, fiind abordate în cadrul unei epistemologii metafizice a iraționalului și nihilismului fenomenologic, l-au consacrat pe Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie şi până în ultimele clipe ale vieţii sale, conferindu-le acestor studii ideatice autenticitate comprehensivă și originalitate structural-sistemică.

Ideile unei conștiințe morale desăvârșite care l-au coordonat de la început, au determinat studiilor sale ample un caracter formal și au generat un conținut noematic cadrelor existențiale situate în divergență și într-un pluralism nihilistic, dând, astfel, filosofiei cioraniene originalitatea și unicitatea de care aminteam mai sus. Principiile sale ideatice intuitiv- fenomenologice cu accente husserliene au fost mediate, chiar și mai înainte de plecarea tânărului intelectual la Paris, prin colaborarea sa cu diferite publicații, printre care revistele „Gândirea”, „Vremea”, „Convorbiri literare”, „Revista de filozofie” etc. De asemenea, principalele sale abordări ideatice și contribuții la temele existențialiste majore au fost problematizate și soluționate doct în seria volumelor: „Pe culmile disperării”, 1934; „Cartea amăgirilor”, 1936; „Lacrimi și sfinți”, 1937; eseul aforistic „Amurgul gândurilor” (1940), dar cele mai multe dintre ele în mediul cultural francez, la Paris, unde filosoful s-a bucurat de un înalt prestigiu intelectual și unde își va publica volumele: „Précis de décomposition”, 1949; „Syllogismes d’amertume”, 1952; „La tentation d’exister”, 1956; „Histoire et utopie”, 1960; „La chute dans le temps”, 1964; „Le mauvais démiurge”, 1969; „De l’inconvenient d’être né”, 1973; „Écartelement”, 1979; „Exercices d’admiration”; 1985; „Aveux et anathèmes”, 1987 .
Temele cu tentă reflexiv psihologică abordate frecvent în cadre antinomice și relevate doct în tratate de către Emil Cioran sunt cele care se referă, printre altele, la principiile existențial-categoriale duale de apofantic și teluric, de încadrarea trans- umanistă și augmentată între limitele acestora, la seriile etice de păcat și tristețe, la erotic și poetic, la gândirea atemporală și existența suspendată în finalitatea internă a actului, la infecțiile temporale și lipsa meditației ș.a., atunci când viața nu poate fi decât una cu viața, când ești timp și ești neantul, iar deparazitarea conștiinței de timp este considerată de filosof ca un ”surogat metafizic al mării la care nu te gândești, decât spre a învinge nostalgia ei…”. Pasiunea pentru sfințenie și perspectivele sale escatologice, problematizează formele diferite ale uitării, posibil substituibile timidității – și disprețul instinctiv al vieții cu tente religioase, în teama singurătății și abandonului de divin, o acceptare a timidității, care nu poate fi decât o devalorizare instinctivă a vieții personale și o fugă spre înduioșare, spre ”un amurg delicat al lucidității – când cunoașterea este un omagiu al filosofiei, o „degradare a spiritului la rangul inimii” în eros și în pulsiuni sexuale, în urcușul nihilist pe treptele șubrede și inexorabile ale thanatosului. Acestea vor fi repede urcate spre contopirea cu universalitatea neantului, dacă nu ne angajăm în existența metafizică prin individuație, cu siguranța însingurării în esențele și pulsațiile perene ale lăuntricului. Nu ne rămâne decât să trăim cu conștiința puternică a fatalității și a imposibilității soluționării stării entropice, de a viețui subiectiv și în mod inconștient, în naivitate, dacă nu suntem pătrunși de sentimentul agonic extins și al imanenței morții, pentru că ” a trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență… și a crede … că ar.. fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieții în moarte” . 
Cioran observă și descrie în opera sa faptul că neîncrederea metafizică ne creează neprielnicii în fire și jenă în societate, iar lipsa de îndrăzneală între oameni – decantarea forței de dispreț - care pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli, la ce e mai esențial în lume, îndrăzneala nefiind decât o formă apatică pe care o ia lipsa de rațiune iar regretul - un mod de a stinge setea muritorilor…
Faptul că tulburările în viață nu pot fi exprimate decât în blestem sau imn, iar cine nu le poate mânui, singura scăpare a lui fiindu-i doar paradoxul – o împodobire teologică a ireparabilului, a introducerii conținutului în forme și în a da curs absurdității, spre a masca originea. Poate fi, un surâs formal al iraționalului definit din perspectiva logicii, dacă nu un joc iresponsabil prin bun-simț, atunci când acesta devine imoralitate teoretizată în jocul superficialității, o abuzare a acțiunii în desființarea autonomiei și tălmăcirii acesteia în dominanța erorilor, precum și atenuarea acestora prin refugiu în topo-cenoza nobilă a siguranței însingurării în tăcere, în neauzire și nevedere.

Vom spune că tot ce nu încape în rațiune este un motiv de îndoială, când scepticismul religios nu este decât practica îndoielii, în ea nu este nimic iar paradoxul poate împrumuta cu intensitate, vieții farmecul sensibilității religioase, a unei absurdități expresive, a contemplării spectacolului de liniște al singurătății, un timp antinomic în care răul și viciul, diferite de instinctele nefalsificate, pot participa la divin, la ascultarea tăcerii și la renunțarea la argument, la contemplarea spectacolului de liniște al singurătății, al siguranței în însingurare, ca o salvare de la suferință. Toate acestea se ontologizează în măsura în care nu mai suntem în biologicul natural, atunci când pierdem conștiința în ondulația valurilor temporale și implicit a isteriei laice, când „sensibilitatea față de timp pleacă cauzal din incapacitatea de a trăi în prezent. Îți dai seama de fiece clipă de mișcarea deterministă nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieții. Nu mai trăiești în timp, ci cu el, paralel lui” și „cu cât percepi mai bine timpul, cu atât ești mai înaintat într-o dizarmonie organică” . 
Aceasta presupune că poți coborî la rădăcinile temporalității, deci poți depăși aparențele și atinge marginile timpului, dar numai când prin însingurare ieși din el, din limita temporală, iar somnul nu poate avea alt rost decât de uitare a timpului, a estompării principiului demonic și entropic sălășluit în el, o salvare de la angoasă și de la insomnii prin ispita de a exista în plenitudinea cosmică și aceasta prin a eluda epistemologic axialitatea tăriilor erozive ale scepticului și misticului, de multe ori cu refulări freudiene nevrotice.
L-am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, pe cel care mi-a fost, din fericire, un bun prieten, în cadrul evenimentelor literare sibiene, pe care acesta le frecventa cu stoicism, ca pe o personalitate distinsă și implicată în viața culturală a Sibiului, pe acel care, condamnat fiind de regimul totalitar, a suferit și a înfruntat din plin rigorile comunismului. 
Îl admiram atunci când ne întâlneam și când îmi relata ca unui bun prieten problemele sale, cu satisfacția de a fi ascultat, comunicându-mi, neevitând a-mi vorbi cu nostalgie fraternă de vizita pe care a făcut-o fratelui său la Paris, despre viața sa personală restrictivă în ani, părți din aceasta fiind cuprinsă de Emil Cioran aluziv în cartea sa „Lacrimi și Sfinți” și de condiția marelui filosof la Paris, sau atunci când, în cadrul cenaclului „Euphorion” din Sibiu, cenaclu pe care Aurel Cioran îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, prezenta conținutul scrisorilor primite din Paris de la fratele său, de la filosoful român însingurat și dezrădăcinat din pământul Rășinariului, Emil Cioran și ne informa despre întreaga activitate a filosofului, despre condiţia personală și socială a acestui intelectual român de un înalt prestigiu și cu regim apatrid în Franţa.
Din tot ce am citit din opera sa, am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată, în mare măsură, de cultura religioasă pe care acesta a primit-o de mic, prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari și care s-a forjat mai târziu prin studiile filosofice ample întreprinse încă din studenție și pe întreg parcursul vieții sale pe tărâmul teologic, al nihilismului și al negării ontologice a cunoașterii în favoarea iraționalității vieții și pe care și-a pus din plin pecetea raționalitatea siguranței în însingurarea filosofului. Mai mult, în ultima parte a vieții sale a dezavuat, în urma unor adânci reflecții şi studii hermeneutice, antropocentrice, până la permanenţa obsesiei în abordarea acestei teme ecleziastice, paradoxiile categorematice generate de excesele dogmatice şi canonice!
Emil Cioran a transcens în studiile sale, după cum se exprima și un alt mare filosof român, Lucian Blaga, din planul imediatului, al continuului nedeterminat în cel al orizontului misterului în cunoașterea luciferică şi aceasta prin încercarea de penetrare diferențială a cripticului, concluzionând, la fel ca și L. Blaga ” Imposibilitatea de a face misterul reductibil și de a-l converti în nonmister…” , aceasta în exercițiul revelării fenomenologice a genezei existenţiale, nu biologice și temporale, ci al mutaţiilor ontologice divine cu solubilități lematice receptate în lăuntricul însingurat, profund animat și spiritualizat în infinitate, specifice genomului umanităţii, al siguranței nemuririi spirituale în starea sa substanțializată.

Dar nu a găsit în marile căutări decât un scepticism al sacralităţii esteticului şi nu a văzut dincolo de mister, în travaliul său de depăşire a trecerii, bine cenzurat de transcendenţă, decât limita metafizică și angoasată în lacrimile sfinţilor, atunci când ”omul este scos din existență și suspendat fără reazem, realizându-se o experiență a timpului …, care ajunge … să devoreze pe om, ca într-o nebunie metafizică, distruge orice farmec al vieții, anulează orice posibilitate de a găsi un sens” , dar și o limită a angoasei sociale, a timpului netimp și a nostalgiei neantului, ca pe niște functori entropici operaționali ai finitudinii ontologice!...
Oricum, filosoful a fost o flacără nestinsă a conștiinței livrescului și un explorator temerar de nestemate filosofice, dar fără a se bucura în viaţa sa de preţul valorilor sale agonisite şi transferate, cu o oarecare gratuitate, eternităţii!… 
Nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa, nici măcar să-şi viziteze locurile natale, casa părintească şi celebra sa „Coasta Bocii”, şi aceasta nu din cauză că era urmărit de securitate sau de constrângeri politice, ci doar pentru faptul că o revenire în corespondenţă cu motivele şi momentul dezrădăcinării sale, ar fi conștientizat-o ca fiind prea rece şi intempestivă, considerând „Iubirea de oameni (și nostalgia de locuri, n.n.), o boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate” , devine antimaterială, vindecată numai prin însingurarea fizică a unui atât de cunoscător de oameni, iar dezgustul (cunoașterii-n.n.) îl putea face pe acest profund filosof, un axial centriped „ …o victimă a propriilor cadavre …oamenii pe care i-a anulat cunoașterea mor în tine, victimele disprețului tău putrezesc în inima ta. Și întreg acest cimitir care prinde viață în delirul de dragoste, în spasmele ispășirii tale!” , tu neputând fi decât cel rămas singur în siguranța însingurării tale.
Interesant! Iată o dragoste profundă de oameni și de locuri păstrată metafizic pentru eternitate, numai în renunțare și în nevedere, prin siguranța sa în însingurare, singurătatea pe care o percepe în lume, între oameni, fără oameni, mereu primenită, sublimul fiind o criză temporală a eternității derivată din rătăcirea prin timp, trecerea nefiind decât o depășire a ei, o ieșire din timp, o ispitire inconștientă de moarte, a perfecțiunii, o ispășire în timp a absolutului ca pe o greșeală a veșniciei!
Acest mod de gândire și de acțiune m-a mişcat în fapt şi m-a determinat să compensez nerevenirea filosofului în spațialitatea genuină a spiritului național și cultural, în spatiul mioritic al Răşinarilor, pe Coasta Bocii și pe ulițele satului, la locurile mirifice al copilăriei sale, locuri pe care le-am hălăduit și le-am călcat și eu conjunctural - profesional, încă de la venirea de la Piatra Neamț, la Sibiu, în anul 1976, cu un poem pe care l-am zămislit, animat de spiritul și frumusețea acestor locuri ale Mărginimii Sibiului și l-am închinat cu o bucurie curată filosofului Emil Cioran, intitulat: „Periplu”, întru cinstirea filosofului din Rășinarii Sibiului, pe care am să-l expun, cu acceptul coordonatorilor Colocviului Internațional „Emil Cioran”, ediția a XXV-a, 2019, colocviu ale cărui lucrări au fost moderate în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice de distinșii cercetători în teoria literară și filosofică: prof. univ. dr. Anca Sârghie, inițiatorul acestui eveniment jubiliar și prof. univ. doctor în filosofie Ion Dur. 
Colocviul are ca organizatori deosebit de implicați: Primăria Comunei Rășinari – Județul Sibiu; Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și Liga Culturală „România-Franța” din Sibiu și se desfășoară în prezența amfitrionului generos al acestui eveniment colocvial internațional de filozofie, desfășurat la Rășinari, a primarului destoinic și sufletist al Rășinarilor, domnul Bogdan Bucur, evenimentul, cu un statut cultural-științific, fiind aureolat de memoria filosofului Emil Cioran, fiul nobil al Rășinariului, al acestei frumoase așezări din Mărginimea Sibiului, iar poemul de care v-am amintit mai sus îl redau în continuare:
Lui Emil Cioran: - „ Întors la rostul tău, cuprinzi în braţe zarea,/cornişele cărării le-apuci din Răşinari/și te întreci cu norii pe pajişti anatase/din plaiul revederii zăpezit de ani …/… La stâncile cărunte de ostenirea vieţii/ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer/azurul prăfuit de dor – de sacră revedere-,/într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …/….Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa,/privirea îţi arunci prin rariştea de pini/stropiţi cu zorile, când crestele rebele/te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini!…/…. Sclav serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele/pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta/cu amintirile-ți întoarse din înălţimea Steazei/la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa!…/…. Tăcerile din aşternuturi de negură plecării/în reveria nopţii le stingi cu un sărut/pe genele ce cad din pleoape de amurg,/ în susur de izvoare şi în miros de brad …” Răşinari – Sibiu, 1996
BIBLIOGRAFIE:
Aristotel, Metafizica, I,9; II,3; XI, 4, București, Editura Academiei, 1965
Apetroae, Gheorghe, Despre neînceput, Editura Hermann, Sibiu, 1992 
Banu, Ioan, Bădina, Ovidiu, ș.a., Dicționar filosofic, Editura Casa Scânteii, 1968
Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, Opere, vol. 8, București, Editura Minerva, 1983
Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Orizont și stil. Spațiul mioritic, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969
Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993
Cioran, Emil, „Amurgul gândurilor”, Editura Humanitas, 1994
Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993
Cioran, Emil, „Cartea amăgirilor”,1936, Editura „Cugetarea”
Cioran, Emil, „Lacrimi și sfinți” (1937), Editura Humanitas Multimedia, 1995 
Cioran, Emil, „Précis de décomposition”, Paris, 1949 - Cahier N°90, Éditions Gallimard
Cioran, Emil, „La tentation d’exister”, Paris,1956
Cioran, Emil, „Exercices d’admiration”, Gallimard, 1986
Dumitriu, Anton, Teoria logicii, București, Editura Academiei,1973
Dur, Ion, Noica, Între dandysm și mitul scolii, Editura Eminescu, 1994
Hegel, G. W. Fr., Fenomenologia spiritului, București, Editura Academiei,1965
Heidegger, Martin, La fin de la philosophie et le tournant, vol. Questions, IV, Paris, Gallimard, 1976
Ionescu, Nae, Metafizica, Editura Humanitas, București, 1991
Iordache, Aurelia, „Eseuri: Cioran, Noica, Zarifopol, Steinhardt”, Sarmis, 1996
Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Ediția a III-a, Editura IRI, București, 1998
Kunzmann, Peter, Burkard, Franz-Peter, Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, traducere de Monica-Maria Aldea, București, editura enciclopedia rao, 2004
Lanson, Gustave, „Histoire de la littérature française. XIX-e édition”, Paris, Librairie Hachette, f.a.
Noica, Constantin, Trei introduceri la devenirea întru ființă, București, Editura Univers, 1984
Roșca, D. D., Existența tragică, București, Editura Științifică, 1968
Sîrghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Sibiu, Editura Techno Media, 2004
Tănase, Alexandru, „Lucian Blaga – filosoful poet, poetul filosof”, Cartea Românească, 1967

Vizualizări: 7

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor