Literatura, Poeziile lui Gheorghe Apetroae din perspectica conotaţiilor...., Clementina Mihăilescu

ZILELE ANTROPOLOGIEI ROMÂNEŞTI, Sibiu, 26.09.2014.

 Secţiunea Litere şi Arte  - Tema de cercetare: “Poeziile lui Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor specifice imagologiei culturale”...Raportor: Clementina Mihăilescu, doctor în filologie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Coordonatorul secţiunii: dr. în filologie LAURENŢIU BĂLA, Universitatea din Craiova

 Pentru a demonstra că abordarea noastră este in consonanţă cu metodologia elaborată în studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această temă se impun a fi luate în discuţie.

Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de reprezentare sau a discursului, aşa numitul “spectant” (Wellek, 8). Din acest motiv, imagologiştii sunt interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care caracterizează propria noastră identitate.

Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.

Wellek susţine că “imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora” (8). Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative.

Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.

Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi bachelardiene.

Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei “Noime”:

Lângă paternitate să rămâi,

cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,

iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…

I-ai colorat gândurile vorbite

cu cinabrul pietrei,

în El aprins

de întâlniri sub privirea infinitului:

armoniile vieţii paterne…

Adolescentul bătut dar neînvins

de gânduri izvorâte dintr-un cer

de mistere,

şi atins de carnalul valurilor, rebele

dorinţe vii

le ţii şi le alergi de atunci, noime

pârguite de soarele, aromind

lanurile alămite de nori travertini,

cu culorile vii ale gândurilor…

Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise, redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.

Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.

Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “un centru de gravitaţie poetică”(125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.

Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră.

Patriei,

Istoria, cupolă de rubin,

e un cântec de arbore

întins peste neam…

E pajura ce-i poartă

în aripi

izvoarele

în culorile de sânge,

pâine şi cer;

E cântecul de dor

al trezitelor zări

din Cartea Unirii...

 Printre genele zorilor

săgeată cerul arc,

întinsele rădăcini

şi trunchiul de Eroi:

arcul noii generaţii...

Trandafirii cresc temple

din sângele ţărânei,

scut şi simbol:

Limba şi neamul,

marea şi cerul

stau mărturii de safire,

Poporului român, Erou!

Această poezie ne poate servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin”, ca un „cântec de arbore întins peste neam”, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.

În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor” (Bachelard, 160), „poporului român, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde „trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, „stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!”

Poezia „Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:

Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,

lăsaţi-vă prezentul pentru început

şi luaţi de model neînceputul

întoarcere-i pedepsită pe rug...

Pentru a interpreta această strofă din perspectiva „fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca  „un exces al imaginaţiei” (162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui „început / neînceputul”.

Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus „zările în care înoată misterele”.

Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului naţional, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul oricărui român despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie transcendentală” (162) ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.

Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în ansamblul său şi care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte.

În poezia intitulată „Timpuri în imagini”, poetul Gheorghe Apetroae deşi face un apel la un vocabular care vizează lucruri precise din lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în atmosfera poeziei sale, nu suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Rusu numea „viziunea lăuntrică”, „sensul existențial” (142) care nu are un caracter strict individual, ci mai degrabă este emanaţia conştientului colectiv.

Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit trecerii”, pătrund la rădăcina spirituală (142) a cuvântului viață. O citire lirică pune în ecuație cuvintele „vieții” și „trecerii” care trădează o atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul colectiv în ansamblul său.

La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile calde”, „pădurea” „acasă”, „ploile”. Ele ne surprind sensibil în următoarele versuri:

În verile calde

coboram pădurea acasă,

albastră de lumină,

după ploile repezi

flagelată

de zbucium și de neguri.

Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica externă a lucrurilor și fenomenelor naturale. Această înlănțuire corespunde și „logicii interioare” (Bachelard, 144), fiind în armonie perfectă cu simțirea adâncă a poetului.

Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este expresia sensibilității românești, iar reprezentările sale în plan poetic sunt expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu numai. Sensibilitatea care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei.

Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem interpreta ca o „coborâre în real”, (Bachelard, 145) căci ce altceva ar putea reprezenta versul „coboram pădurea acasă”. Nu este vorba însă de un real obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră de lumină”, „flagelată / de zbucium și de neguri”. Antinomia „lumină / neguri” demonstrează cum imaginația surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a ne conduce în strofa a doua spre lumea interioară.

De pe stânci admiram,

albind, credința mea,

ce creștea în mâhnire,

unsă cu mirul de brad,

în canicula verii,

a buștenilor, în balans

purtați de puhoaie,

amirosind a rășini.

La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal „de pe stânci, admiram, / albind, credința mea”. Și totuși destinul uman este încrustat în brad, în concret, „căci credința mea ce crește în mâhnire” este „unsă cu mirul de brad”. Viața este redată metaforic prin imaginea buștenilor „purtați de puhoaie”. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în sine mirosul „mirului” și al rășinii, ambele expresia curajului.

Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia, răzbat accente ale zbaterilor spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale poporului român.

 Câteodată fremătau sinistru,

în furtunile grele

pădurile albastre

de blesteme mii.

Pentru a păstra viu „lirismul culorii” (Bachelard, 146) din imaginea pădurii „albastră de lumină” din prima strofă, în strofa a treia, poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în zăvoaiele de cireși și mălini” „fulgere sinistre, revărsate din cer”. „Lumina cerului lucrează în materie”, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii” (45).

Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile reflectate în imagini din poezia cu același titlu analizată mai sus, sunt etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne simțim tulburați în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului românesc ci și sufletului universal. 

    Dr. CLEMENTINA  MIHĂILESCU

Vizualizări: 56

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor