Literatura, Studii epistemologice..., Gheorghe Apetroae Sibiu

 

STUDIUL   EPISTEMOLOGIC  CU  PRIVIRE  LA  CORESPONDENŢELE   IDEOLOGICE    ÎNTRE    ŞCOALA   FRANCEZĂ   DE   SOCIOLOGIE, SCOALA SOCIOLOGICĂ - MONOGRAFICĂ  DE LA BUCUREŞTI ŞI ŞCOALA  SOCIOLOGICĂ - NOUA STÂNGĂ  DE  LA  FRANKFURT, ÎN ACŢIUNE.   SOCIOLOGIA  CUNOAŞTERII, ŞTIINŢA  COMPLEXĂ  A  RELAŢIILOR  INTERUMANE.

 Dr. ing. prof.  GHEORGHE  APETROAE,  SIBIU,  scriitor

 Comunicare prezentată în cadrul lucrărilor celui de al 4-lea colocviu cultural - sociologic de la Sibiu, 2004 , revăzută în anul 2014

           Analiza unor fenomene sociologice din Europa secolelor 19 şi 20 ne obligă  să încercăm  o raportare a sistemelor sociologice  la existenţialismul social promovat în cadrul scolilor de sociologie europeană şi, în contextul relevat, să ne referim la activitatea în această materie a  curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de sociologie franceză şi de şcolile de la Frankfurt şi  Bucureşti.  Dar pentru aceasta  va trebui  să  relevăm, chiar şi într-un cadru succinct, evoluţia istorică a sociolgiei,  modul de abordare a relaţiei dintre subiectul cunoscător şi obiectele cunoaşterii în spaţiile sociale europene .

          Aici ne vom referi la  sferele social -umane care au condiţionat şi au caracterizat  diferitele etape de dezvoltare istorică materială şi spirituală a societăţilor naţionale.  În consecinţă vom aborda  câteva etape de reflexii logico-socio-filosofice, cu un rol determinant în evoluţia  socială , în configurarea  socială a treptelor de cunoaştere logică, raţională şi de alte naturi filosofice, având drept scop cercetarea şi descoperirea adevărului ontologic, etapele cunoaşterii atestate istoric de umanitate... Vom începe cu presocraticii şi  luăm ca o primă etapă sociologică , sofismul..  Potrivit acestui curent, de fapt este vorba de acea “ Scoala Eleată” şi de afirmaţiile sofistului Protagoras din Abdera în contextul social al Greciei şi al Atenei lui Pericle.   Potrivit afirmaţiei sale,  “fiecare om are adevărul lui.”, manifestat, desigur în cadrul familiei sale şi în agora cetăţii, precum şi “ omul este măsura tuturor lucrurilor”, în relaţia sa ,ca subiect cunoscător şi cu lucrurile , ca obiecte exterioare... Orice judecată, extrapolată la subiectul social, este adevărată”.  Gorgias, în contrast cu Protagoras, va susţine, cu referire la interrelaţiile sociale, faptul că “ Nici o judecată nu este adevărată”.  Aceste afirmaţii de negare au epistemologic efectul de silogism al subiectivităţii şi falsului, ne conduc , în final, la meristemele dialectice ale sofismului, la faptul că toate aceste aserţiuni au calitatea de functori propoziţionali, aparent contradictorii, dar  în realitate exprimă  echivalenţă  ambelor incertitudini cu semnificaţii absolute, iar de aici , pozitivând în logica unei realităţi a adevărului,  genomic imprimată,  se evadează din scepticismul  acestuia, dus până la nihilism şi se poate  estima, astfel, prin aserţiune, negarea negaţiei şi pozitivarea dialectică a conştiinţei istorice a societăţilor..

           Desigur, doctrina sofiştilor a fost combătută cu tărie de Socrate...  Acesta, arătând că ştiinţa are ca obiect  generalul şi ca  instrument - de pricepere şi măsurare a generalului,  conceptul. Tocmai prin instrumentul maiutic de “concept” se realizează acordul  omului cu el  însuşi şi, desigur, cu  alţii, în reprezentare, adică cu socialul.... Iată cum am ajuns , prin sofiism şi maieutică, la evidenţa unor  interrelaţii logice, axiomatice, de natură socială...

           Revenind  la epistemologia obiectului identificat prin concept, tot Socrate va arăta că prin concept  se emană certitudinea adevărului  (aletheion), o categorie filosofică  de principiu gnozic, dezvoltată şi postulată sincategorematic de logicianul Anton Dumitriu, în sensul său istoric.   Acesta este subiectiv şi colectiv, adică social, deci  adevărul nu va avea decât o semnificaţie relativă, uneori chiar insolubilă, paradoxală, dar poate fi scos “moşit”  prin meditaţie socratică ( maieutică) din conştiinţa omului.   Avem acum adevărul reprezentat în conştiinţa sociusului uman, reflectat, în aceeaşi măsură, în alt mediu ontologic, adică în mediul social.

          Abordând  entivul şi socialul, deopotrivă, şi Platon  încearcă să  dea certitudinii adevărului ( aletheia) o semnificaţie obiectivă ( în raportul dintre subiect şi socialul  necorporal şi neobiectiv, ca şi concept, exterior subiectului), afirmând existenţa conceptelor socratice neobiective dar în afara sinelui subiect, deci nesubiective şi transcendente!... Deja,  ajungem să depăşim  perathosul certitudinii adevărului receptat de sofiştii  şi de socratici şi să  asistăm acum la la o exprimare epistemologică “realistă” greacă izvorâtă din reflexiile lui Platon asupra matematicii , ca fiind ideatice , de natură exterioară subiectului şi ale lui Aristotel, asupra logicii, prin ştiinţele logice, argumentativ neexperimentale şi metateorice active în sferele metafizice ale ontologicului transcendental, iar de la acea dată, vom  reuşi să ajungem la adevăr numai prin pozitivări intuiţioniste.

          Aşa se deduce că  Platon va situa  matematica sa într-o lume a ideaticii, exterioară subiectului, deci transcendentală, iar teoria ideilor sale (matematice) va deveini, prin extrapolarea socială, şi o teorie a existenţei , fie a subiectului  individual, fie a celui social, realitatea devenind, astfel, direct dependentă de gradele de inteligibilitate. Va ajunge, dar Platon , să afirme, demostrat de acesta,  că ceea ce nu este inteligibil, nu există pentru el!?.

          Mai puţin tranşant în exteriorizarea ideatică absolută a existenţei,  va fi Aristotel.  El  atribuie ideilor, în logica sa, sau formelor, în geometria lor, şi un cadru cu perspectivă socială, tocmai din observaţiile sale, potrivit cărora “ o existenţă şi un rol independent de subiect şi al cărui rol ( cel al ideilor şi al formelor) este însăşi ( subiectul).    Acesta (subiectul) este subordonat, dar nu va respecta locul, toposul ideilor şi formelor, precum la Platon, ci le va abandona într/o existenţialitate relative[ , fie interioar[,  fie exterioar[ subiectului, deci şi în toposuri şi cadre  cu posibile  interferenţieri ale subiectului cu    socialul necorporal şi cu obiectele sale...       De la Aristotel, avea să treacă aproape 20 de secole de incertitudini asupra cunoaşterii în general şi, mai mult, asupra cunoaşterii sociologice, 20 de secole de alternanţe ideologice, între obscurantism şi semiiluminare, culminând, desigur, cu perioada acelui dogmatism scolastic -inchiziţional , al neconştientizării condiţiilor social-umane ale subiectului uman la zeci de generaţii de antropologi, filosofi religioşi şi mistici ori eretici,  până la apariţia epistemologiei “metaştiinţifice” inaugurată de raţionalistul Descartes, la 1650. Acesta, pe baza  programelor matematicii raţionale, geometriei analitice referenţiale  şi  ştiinţelor experimentale deducţioniste (fiziologie, patologie, chirurgie anatomică, ...) descoperă, în sfârşit, existenţa  subiectului cunoscător (în sine), constient de existenţa sa şi de relaţia lui cu lumea exterioară prin percepţia sensibilă a exteriorului şi inducerea acestuia prin intermediul sensorial-fiziologic în sine, în parallel cu actul spiritualizării în sine . Descartes avea să descopere subiectul cunoscător , implicat - ipsum - kantian, sursă de construcţie logică, care să şi inventeze, pe baze raţionale, în raport cu concretul natural şi social şi nu un subiect contemplativ,  pitagoreic - limitat, mistic, adică pasiv şi prosternat, supus în faţa fenomenenelor naturale şi sociale.

         După Descartes, omul  în procesul interacţiunii practice, materiale cu mediul exterior natural şi social, se crează pe sine ca subiect cunoscător, nu pasiv.   Descartes  are principala contribuţie în sesizarea rolului activ al subiectului prin descoperirea lui “cogito” în raport cu sinele şi cu mediul exterior şi prin aceasta  să realizeze depăşirea  din start  a realismului epistemologiei ontice, adică  raţionalităţile lui Lebniz şi Kant, bazate tot pe “cogito”- ul cartezian.  G.W.Leibniz , acceptând teza de bază a empirismului lui Locke (1704) - postulatul acestuia :  “ nimic nu este în intellect care să nu fi trecut prin simţuri” , va adăuga  “cogito”-ului cartezian o dimensiune nouă, adăugând magistral enunţului lui Locke , enunţuul: ” în afară de intelectul, însuşi” , enunţ postulat şi cuprins în disertaţia-studiu, intitulată  “Noi eseuri  asupra intelectului uman”.     Acest studiu va vi extins şi aprofundat în altele două studii leibniziene, intitulate “Teodiceea”(1710) şi “Monadologia” (1714)... , concluzionând că există, totuşi ,ceva  care nu poate fi trecut prin simţuri, deci există un subiect care percepe în el, în sine, in ipsum, independent de lumea senzaţiilor, o lume exterioară acestuia, fie monadică,  deci şi într- un cadru  cu valenţe  predominant sociale. Ne situăm, déjà, în lumea armoniilor prestabilite, a  simetriilor şi diferenţialelor divine, aspecte sesizate şi de acad. Alexandru Surdu în studiile sale despre Leibniz, faptul că există un univers al sferelor ontologice - noetice naturale şi sociale. Transcresând secolul 18, în esenţa sa newtonian şi leibnizian, ne  apropiem  şi mai mult de începuturile sociologiei ca ştiinţă.... Pentru că  procesul cunoaşterii legăturilor subiectului cu natura fizică şi cu viaţa social-politică a sfârşitului de secol 18  avea să fie marcat pozitiv, ca perspectivă socio-logică, de

“ Empirismul  sociologic”, decurs din empirismul filosofic al “Scolii ideologilor francezi” din perioada revoluţiei franceze, acesta fiind reprezentat de un grup credincios empirismului lui Condillac (1780), continuat în principii de Condorcet (1794)  şi de Destutt de Tracy (1800), de o grupare a cărei ideologie sociologică avea să contribuie evident la izbucnirea şi desfăşurarea  Revoluţiei franceze. Este vorba de o şcoală care a  construit  epistemologic- o teorie sociologică a ideilor, empirismul lor devenind un empirism  sociologic , iar filosofia lor, o amplă epistenologie pro-sociologică, bazată pe reflexii cu preponderentă socială, orientată în direcţia noului în social, ca interpretare pro-pozitivistă şi organizare utilă, cu valoare axiologică socială (Louis Lavelle).

          “Perfectibilitatea infinită”, spunea Condorcet, “este  una din calităţile distinctive ale speciei umane” . Pe planul activităţii practice, sociale, această perfectibilitate, cu o rezonanţă de propozitivism, de system ontologico-social cu valenţe axiomatice, aşa cum o va interpreta şi Anton Dumitriu în studiile sale asupra  axiomaticii, este proiectată în viitor, ca mijloc de refacere şi transformare pozitivă- dialectică social-istorică .

           Analizând sociologia promovată ca studio în “Şcoala ideologilor francezi”, se observă că  acest current  identifică, induce şi păstrează în ecuaţia sistemului  social  postulatul  fundamental al empirismului dezvoltat de J. Locke de orientare sensualist-experimentală în teoria cunoaşterii intelective metafizice. În acest sens, subiectul este pasiv contemplativ şi doar receptiv în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale. Este acest concept un derivat din  teoricul  aristotelic de deductibilitate , ca entităţi  în termeni formali, sistemice, aparţinători, evident,  în proiecţie socială, aşa cum a fost rezumat de  E. W. Beth şi interpretat şi dezvoltat de Anton Dumitriu, în următoarele  6 postulate :  1. Orice propoziţie care aparţine sistemului (S)  armonios , al logicii  ( J. H. Alstedius)  trebuie să se refere la un domeniu specific ( fie acesta şi într-un domeniu- cadru  social) de entităţi reale;  2. Dacă o propoziţie oarecare aparţine lui S, ea este adevărată; 3. Dacă o propozi ţie oarecare aparţine  lui S, orice consecinţă  logică a acestei propoziţii trebuie să aparţină lui S;  4. Există în S un număr (finit) de termeni, astfel că:  4a) semnificaţia acestor termini este prea evidentă pentru a mai fi necesare explicaţii suplimentare;  4b. orice termen  din S este definisabil cu ajutorul acestor termeni;  5. Există în S un număr (finit) de propoziţii, astfel că: a) adevărul acestor propoziţii este prea evident ca ele să mai aibă nevoie de o altă  dovadă şi  b)  adevărul oricărei alte propoziţii care aparţine lui S poate fi stabilit prin inferenţă logică, plecând de la aceste propoziţii.

          Epistemolgic  trebuie considerat , în abordarea theorică a socialului, ideea apartenenţei persoanei - subiect în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale, precizia axiomatică  a postulatultui 4-b.

       

 

 

           Tot această şcoală - curent  metafizic de orientare empiric - socială  va releva faptul că nu dispunem de nici-o posibilitate de a proba fidelitatea copierii obiectului de către subiect  şi va insista pe influenţa mediului social , cu sinergismu-i sinfactorial  care îl caracterizează asupra cunoştinţelor umane în sine  şi asupra ideelor umane din afara sinelui, asupra cunoaşterii şi acţiunii  politice şi morale,  luând viaţa  socială ca obiect de studiu şi de interpretare experimentală, de unde se pare  că  îşi  au geneza ideologică  sistemele politice-sociale.

        Kant  este, însă, adevăratul descoperitor al caracterului necontemplativ al subiectului în cunoaştere  cu apartenenţă la social, între limitele sale gnozic - pitagoreice , fixate de el însuşi ca un lucru în sine şi al lumii transcendentale , din afara subiectului, cel care a receptat posibilităţile creatoare ale intelectului şi raţionaslităţii subiecţilor sociali , desigur într-un cadru natural pathologic, dat limitele , capabilităţile limitate în cunoastere ale subiecţilor.

        Într-o aceeaşi interpretare epistemologică metaştiinţifică, J. Piaget  va sublinia că prin revoluţia copernicană, de a pune subiectul , de această dată într-o poziţie privilegiată şi nu lumea exterioară lui - subiectului,   Kant “ .... a inventat o nouă manieră de a pune problemele epistemologice, într-un cadru al construcţiei genetice specifice , dând  subiectului cunoscător ( ipse intelectus al lui Leibniz) , o extrapolare la subiectul social integrator , o greutate şi dimensiuni necunoscute până la el”.

        Dincolo de raţionalismul kantian apriori, empirismul va acorda  rol primordial obiectului în cunoaştere, aposteriori, deci o cunoaştere nesinergică de această dată, între sisteme, deci unilaterală.

       Încercarea lui Hegel (1831) de a reinstaura unitatea dintre subiect şi obiect în cunoastere prin îmbinarea idealismului obiectiv cu dialectica se pare a fi un nou început în sociologie. Hegel sparge, astfel, acele limite impăuse de Kant activităţii creatoare a intelectului şi raţiunii, dând ideii absolute, exterioară subiectului şi obiectului, posibilitatea de a construi întreaga realitate, având în vedere  nu cunoaşterea constituită,  ci constituirea istorică a cunoaşterii. Subiectul cunoscător, conceput în mod idealist- obiectiv  de Hegel, desfăşoară o activitate creatoare, încadrată într-o dezvoltare  istorică, dialectică bazată pe valorile cunoasterii ştiinţifice şi asupra fenomenelor sociale, indicatori subiectivi şi sociali determinaţi într-un cadru metodologic, prin ipoteze, experimente, analize şi sinteze . Dar  şi Hegel  unilateralizează , acordând primatul ideii spiritului, sinelui, exagerând relaţia cognitivă a subiectului cunoscător care în calitatea sa de spirit absolut a absorbit întreaga realitate, fiindu-i  apoi uşor a se identifica  pe sine.

        Să relevăm  şi faptul că sub impulsul gnosiologiei hegeliene, din însumarea istoric - dialectică subiect - obiect  şi prin evidenţa aspectelor de legătură dintre cunoaştere şi societate a fost întemeiată sociologia, prima dată ca o  disciplină ştiinţifică autonomă şi formală de filozoful francez Auguste Comte, creatorul termenului de “sociologie”,  întemeietor al pozitivismului ca stadiu de dezvoltare  progresiv-ştiinţifică a gândirii umane, cu influenţe positive în reformele politice şi sociale, de stabilire raţională, pe bazele cercetării şi interpretării ştiinţifice epistemologice a fenomenelor sociale, a  ordinii ierarhice armonizate în relaţiile interumane şi instituţiile  din ansamblul societăţilor umane.  Să reţinem , dar, că Auguste Compte (1857), sub influenţa ideilor pozitiviste ale lui Saint Simone (1825) şi Turgot,  a formulat  legea stadiilor progresiste ale gândirii umane  pe principiul pozitivismului teologic metafizic, ultimul stadiu legiferat fiind  cel”pozitiv” sau “ştiinţific”,  considerând că acest ultim stadiu , astfel definit, reprezintă maturitatea gândirii, depăşind, asfel, iluziile religiei şi ale filosofiei speculative,  promovând o orientare mecanicistă şi biologistă, în care avea să-şi încadreze  mai târziu sistemul şi conceptele sale categoriale, filosoful roman Lucian Blaga...  Auguste Compte avea să devină, ca positivist  şi un precursor al organicismului, al altui current sociologic pozitivist care avea să fie  promovat de  Herbert  Spencer , filosof, psiholog  şi sociolog englez, creator al termenului de “evoluţionism”(1854) ..

           Herbert Spencer (1820-1903), în perioada 1890-1900 a fundamentat sistemul de filosofie sintetică şi a creat termenul - concept  de “evoluţionism”(1854), cu aplicarea acestuia în biologie, psihologie şi sociologie. A întemeiat “organicismul social”, ca o copie a structurilor biologice- organice, stabilind o lege a evoluţiei sociale, de la simplu la complex, sociologia, având ca obiect analiza raportului dintre cadrele sociale ce determină activitatea umană şi cunoastere, o teorie proprie, sub denumirea de teoria cadrelor sociale, practice o epistemologie sociologică îmbrăţişată cu interes de şi sociologul român Dimitrie Gusti, în fundamentarea  sistemului său sociologic de factură eclectică  şi a metodei de cercetare sociologică”monografică” în cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti.

          Dar “organicismul” lui H. Spencer avea să fie combătut de sociologul Emile Durkheim (1917), întemeietorul şi şeful Şcolii franceze de sociologie.  Emile Durkheim, la fel ca toţi membrii acestei şcoli-curent sociologic, considera fenomenele sociale ca fiind  “fapte” şi “lucruri” care au drept caracteristici principale exterioritatea, în raport cu individual - subiectul şi în raport cu capacitatea exteriorităţii naturale sau sociale de a exercita o acţiune coercitivă asupra acestuia (individului-subiectului), subliniind specificitatea socialului şi opunându-se  interpretărilor biologizante şi psihologic- subiectiviste ale socialului ( Diviziunea muncii sociale, 1893). La Emile Durkheim , sursa şi esenţa societăţii constă în fenomenele de interacţiune socială, conceptele oamenilor nefiind decât reprezentări mintale colective ale fenomenelor sociale anormale, antagonice, în generarea lor dialectică, promovând constant, în principiu,  un obiectivism sociologic.

          Sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904) avea să combată obiectivismul sociologic al lui Durkheim  care considera faptele sociale, în viziune praxologică “ adevărate lucruri” şi să creeze  un nou curent pozitivist, psihologismul sociologic, concept potrivit căruia “socialul nu ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale oamenilor, interrelaţii supuse legilor imitaţiei (repetiţiei), opoziţiei şi adaptării în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, în continuă transformare. De pe aceste poziţii  Tarde  reduce raporturile sociale la un fenomen interindividual: imitaţia pe care o deduce din legea universală a repetiţiei, comună lumii fizice şi lumii psihice.  Dar lumii  psihice, Tarde îi adaugă invenţia, o categorie  gnozică  pe care o consideră un fapt pur individual, propagat datorită imitaţiei , imitaţie care socializează individual (legile imitaţiei, 1890).  Procesul cunoaşterii, deşi nu este independent de subiect, el este independent de cadrul social în care acesta îşi desfăşoară activitatea...

          Să judecăm că obiectivitatea cunoştinţelor noastre nu poate fi privită ca o simplă adecvare la obiect, ci trebuie înţeleasă în dependenţă de subiect şi de activitatea subiectului, cea cognitivă, raţional gânditoare, avându-şi garanţia în structura sa apriorică şi general umană, aşa cum vor constata şi neokantianienii raţionalişti: Ferdinand Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard, Karl Popper, Thomas Kuhn...

          Filosoful şi sociologul german  Karl Meinnheim  (1893-1947),  professor de sociologie la Frankfurt şi la Londra,  fost student al lui Max  Weber,  a fost cel care a  studiat şi a tratat  sistematic factorii care determină “gândirea reală” a grupurilor  sociale şi a întemeiat  “ sociologia cunoaşterii” (1931),  considerând-o  “ Ştiinţa empirică a faptelor”.  Acesta tratează cunoaşterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conveţuirii subiecţilor în societate, subiectul având doar sarcina de a evidenţia trăsăturile şi factorii constitutivi ai cadrelor sociale, în vederea înlăturării acestora, dacă este cazul, din calea  cunoaşterii ştiinţifice. Noi o vom defini ca ştiinţa complexă a relaţiilor interumane, emanaţie a filosofiei moderne, a filosofiei raţionalist-apriorice. Pentru că modifică şi perspectiva gnoseologiei empiriste. Filosofia raţionalistă cere ca activitatea de cunoaştere să fie analizată în mod izolat , în formele ei pure, independente de alte activităţi umane.   Rolul activ al subiectului cunoscător rezultă din caracterul apriori al structurilor sale, al formelor logice genetice şi al relaţiilor matematice, ireductibile la datele experienţei şi cunoaşterii senzoriale, precum şi din  faptul că nu există cunoaştere nemijlocită, subiectivitatea căpătând, pe lângă formele de manifestare cognitivă, trăsături legate de afectivitate, opţiune, voinţă, interes, valorizare.  Avem, deci, de a face  cu o subiectivitate specifică vieţii sociale, sociologia cunoaşterii, întemeiată de Karl Meinnheim, având doar funcţia de depistare şi de inventariere  a factorilor sociali care pot influenţa în mod negativ  cunoaşterea, şi nu ne rămâne decât să acceptăm rolul activ al subiectului în cunoaştere, specific raţionalismului apriori deprimat.

         Deosebindu-se de raţionalismul apriori , neoraţionalismul  sau raţionalismul contemporan nu neglijează aportul domeniului experimental, procesul interacţiunii  raţionalului şi experimentului în cunoaşterea contemporană. Ne situăm , astfel, în faţa unei raţiuni creatoare printr-o raportare la real, la obiect, experienţa fiind decisivă în explicarea cunoaşterii, depăşind empirismul (la întâmplare) şi senzualismul.

        Raţionalismul contemporan a fost promovat de matematicianul şi filosoful  elveţian Ferdinand Gonseth( 1890-1975, întemeietor al  “idoneismului”, de filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) , cel care a definit fenomenologia imaginii şi de psihologul şi sociologul elveţian Jean Piaget (1896-1980), întemeietor al epistemologiei genetice , toţi strânşi în jurul revistei internaţionale de filosofia ştiinţei  “Dialectica”, în opoziţie cu filosofia speculativă  a pozitivismului logic dar şi cu iraţionalismul unor gânditori sceptici, critici ai principiilor cunoaşterii clasice, printre care matematicianii germani Hermann Klaus Hugo Weil (1885-1955), David Hilbert (1862-1943) şi Ernst Freidrich Ferdinand Zermelo,  matematicianul olandez Luitzen Egbertus  Jan Brauwer , dar şi  filosoful logician şi sociolog englez Bertrand Arthur  William Russell, întemeietorul fenomenologiei ontice.

         Analizând dialectic procesul de conceptualizare, foprmalizare  şi axiomatizare în ştiinţa modernă,  Ferdinand Gonseth , împreună cu colaboratorii, va dezvălui unitatea dintre creativitate şi obiectivitate, unitatea dintre abstract şi concret, unitatea dintre sintetic şi analitic, unitatea dintre relativitate, continuitate şi obiectivitate în cunoaştere, capacitatea ştiinţei de a elabora noi adevăruri prin contactul cu experienţa.  Toată întinderea cunoaşterii trebuie să fie deschisă la o eventuală revizuire, întrucât lumea sensibilă înconjurătoare nu este un dat în veci imuabil, ci un produs al industriei instrucţiei şi stării societăţii şi, anume, un produs istoric, rezultat al unui şir întreg de generaţii care au modificat, de la o generaţie la alta, orânduirea socială , în conformitate cu nevoile de schimbare, înserând subiectul în relaţia cognitivă ca element practic activ, ca socius din perspectiva practicii sociale. 

         Acest  nou  raţionalism,  în principiu neopozitivist, avea să  analizeaze modalităţile de constituire şi dezvoltare -creştere a cunoştinţelor, adecvarea ştiinţei la obiect - lumea natura şi viaţa socială-, să  analizeze raportul dintre momentul raţional - dialectic şi cel empiric, rolul acţiunii în cunoaştere, geneza  şi procesualitatea acţiunii, să analizeaze momentul raţional, caracterul activ creator al gândirii, adaosul subiectului în cunoaştere, nu rupt de obiect - viaţa naturală , viaţa socială-, legând-acceptând distincţiile dintre explicativ şi normativ, dintre natural şi spiritual-cultural, dintre repetiţie şi succesiune,  de distincţia kantiană  dintre raţiunea pură şi raţiunea practică, iar acesta este modul în care Kant concepe subiectul cunoscător şi rolul lui în raport cu obiectul - viaţa socială, de la care Gaston Bachelard va defini acţiunea, dificultăţile gândirii, ca obstacole în “Legea bipolarităţii erorilor”.

        

 

 

             În demersul său sociologic, să-l considerăm şi pe gânditorul francez Hippolyte Taine(1828-1893), ca filosof- promotor al pozitivismului scientist şi  precursor al neopozitivismului scientist  promovat de grupul neopozitivist “Şcoala de la Viena”.  Acest raţionalism contemporan (neoraţionalism) a produs  mutaţii în filosofia contemporană, începând cu desprinderea unor oameni de ştiinţă, printre care Einştein, Bohr, Louis de Broglie,  de la idealismul convenţionalist al filosofiei neopozitiviste, şi  culminând cu neopozitivismul scientist  promovat de membrii grupului neopozitivist “Şcoala de la Viena”, dintre care au făcut  parte savanţii Otto Neurath (1882-1945), Rudolf Carnap ( 1891-1970), Philipp Frank (1884-1966) ş.a. .

            Mergând pe scara evoluţiei sociologice se poate releva contribuţia sociologică deosebită  a gânditorilor din cadru Şcolii sociologice de la Frankfurt.   Merită, prezentarea , în primul rând, a activităţii sociologice a  filosofului şi sociologului german  Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (1903-1969),  iniţiatorul acestei şcoli, a filosofului şi sociologului german  Max Horkheimer, cel care a condus Şcoala de la Frankfurt  împreună cu Theodor Adorno şi a scris , împreună cu acesta carta ideologică a acestei şcoli : “Dialectica luminilor”, a  filosofului şi sociologului german  Jurgen Habermas, activitatea laborioasă a filosofului şi sociologului german Herbert Marcuse cât şi a   psihanalistului psiholog şi filosof umanist Erich Fromm( 1900-1980).

         În studii şi interpretări psiho-sociale reprezentanţii Scolii de la Frankfurt  au realizat  interrelaţii între subiectul-socius şi obiectul abordat - viaţa socială. Ei constată că scopul filosofiei nu este construirea universalului, ci dezvăluirea specificului  individual, al singularului şi  al particularului  în cadre sociale.

        La configurarea sistemului critic  generat de Şcoala de la Frankfurt,  filosoful şi sociologul german  Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno porneşte în studiul cadrelor sociale de la principiul dialectic al negativităţii, dar nu ca un moment spre o sinteză superioară, ci ca o negare a realităţii existente, golind dialectica de orice conţinut afirmativ. Această poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii industriale contemporane şi a culturii acestei societăţi, caracterizată prin generalizarea fenomenului de reificare, omul devenind din agent conştient al proceselor sociale, un simplu obiect de lucru, un instrument în  procesele sociale, societatea fiind caracterizată şi prin generalizarea fenomenului de alienare, ambele fenomene însoţite de manifestări social-antropologice cu caracter degenerativ  asupra sociusului uman prin dispariţia reflexiei cognitive şi înlocuirea acesteia prin reacţii stereotype şi clişee mentale, robotizare, , internetizare,etc...

       Teodor Adorno va respinge  revoluţiile sociale, arătând că în speţă socialismul nu a eliminat privarea individului de libertatea  lui morală-spirituală, refuzând să accepte practica revoluţionară, ca mijloc de realizare a eliberării omului... 

       Filosoful şi sociologul german  Max Horkheimer (1895, Zuffenhausen- d.1973, Nurnberg), aflat în conducerea ideologică a Stângii de la Frankfurt,reuşeste să realizeze lucrarea fundamentală a întregului curent filosofic manifestat în cadrul Şcolii de la Frankfurt, împreună cu T. Adorno , intitulată  “Dialectica luminilor”. Aceasta  se constituie un tratat ideologic în  care se analizează  procesul logic şi istoric din  “Luminile”, o mişcare culturală şi ştiinţifică care îşi pretinde începutul cu epoca eposului homeric , cu continuitate, până la epoca industriei culturale europene, în condiţiile în care progresul  din toate laturile  sociale prezintă  şi un aspect distructiv, iar autodistrugerea raţiunii şi regresul duc spre mitologie şi favorizează, pe de altă parte, instaurarea în societate a despotismelor...  Teoria critica a luminilor este intransigentă şi demontează atât aserţiunile conformiste , fetişismul, iluziile de învingere a mitului de către raţiune, întrucât, redând un citat de Andrei Corbea, “ încearcă să prevină individual asupra tuturor căilor prin care, brutal sau insinuant, dominaţia îi anihilează autonomia şi îl  transformă într-o simplă funcţie >>    a lumii administrate >>  şi reificate - o   lume a ororii  >>, disipând, în acelaş timp, şi mitul - utopia gândirii  individuale, la Marx, întrucât punerea acesteia în relaţie cu  problematica socială şi acţiunea politică , aceasta va rămâne în oricare împrejurare, oricât  ar fi de determinată social,  tot o gândire subiectivă.

        Filosoful şi sociologul german  Jurgen Habermas (n.1929, în Dusseldorf, în viaţă) este un alt exponent de frunte al filosofiei  sociale promovate de Şcoala de la Frankfurt, cel care a conceput teoria activităţii comunicative  (Theorie der kommunikativen Handlung). Acesta va promova stabilizarea economică şi asigurarea loialităţii politice a maselor şi va explica revolta studenţească din deceniile 1960-1970 , ca urmare a condiţiilor particulare de socializare, se pare un preludiu al revoluţiei decembriste din România anului 1989....., în “ subculturile” eliberate de constrângerea economică imediată, unde moştenirea  moralei burgheze şi a variantelor sale mic burgheze şi-a pierdut funcţia , în aşa fel, încât formarea în vederea unei activităţi raţionalizate , în funcţie de scop, nu mai implică fetişizarea acelei activităţi,  contradicţia dintre clasele sociale fiind anacronică, adică ar reprezenta ideea  rupturii sociale generate de inegalitatea socială, considerând în spirit fetişist  societatea capitalistă drept singura “posibilă” şi “raţională”, negând orice mişcare istorică ce tinde să o depăşească. În cite-ul  329 -  despre Habermas - Postmodernismul ar constitui o provocare şi o dreaptă compensaţie pentru criza morală  concepută ca o stare a lumii actuale caracterizate prin ideologia grupului dominant, ficţiunile istorice şi  aportul religiei, toate acestea fiind “...puse sub semnul întrebării ca totalizări esenţializatoare care crează relaţii de putere -329”

      Filosoful şi sociologul german Herbert Marcuse ( 1898, Berlin- , d. 1979), evreu la origine, membru al partidului social-democrat german, alt reprezentant şi exponent de frunte al şcolii  neomarxiste de la Frankfurt, reprezintă freudo-marxismul german al anilor 30. Este obigat  să fugă, în anul 1933 la Geneva împreună cu Institutul de Cercetare Socială şi de aici , în anul 1934,  prin venirea la putere a nazismului, în incompatibilitate cu doctrina naţional-socialistă-nazistă, emigrează cu institutul în America. Aici va elabora teoria socială - conceptul de raţionalitate tehnologică şi va realiza punţi catenare cu valenţe psiho- sociale între marxism şi freudism, revizuind  principiile filosofiei. În perioada anilor 1965-1979 activează în Europa ca professor universitar la Yale, cercetător  şi director de studii sociale la Paris şi în America, ca professor de filosofie la Universitatea San Diego .  În anul 1968,  la Paris, în timpul manifestaţiilor studenţeşti Marcuse avea să afle că devienise cu “Omul unidimensional”, al cărei titlu era scris  pe pancartele purtate de aceştea în demonstraţie, idolul studenţimii occidentale, cu impact asupra generaţiilor de tineri ai anilor 1960, 1970.  

           H. Marcuse, autorul tratatului psihosocial “Omul unidimensional” şi a unor studii despre ideologia societăţii industriale avansate (1964) îşi expunea negarea societăţii capitaliste şi încerca să identifice forţele social-politice capabile de transformări revoluţionare.  Diascipol al lui Heidegger (la Freiburg), dar pe care îl va părăsi ideologic, motivul fiind cel al aderării lui M. Heidegger la doctrina naţional-socialistă şi inspirit de Hegel în fundamentarea teoriei sale sociale prin importanţa care o acordă negaţiei ca  “moment” dialectic  al devenirii, rostul raţiunii fiind justificat prin veşnica negare de către noi a lumii reale.

         H. Marcuse se alătură lui Adorno şi  M. Horkheimer, ca unul din membrii fondatori ai “Şcolii de la Frankfurt”. Atitudinea sa raţională faţă de lume presupune permanent , negarea ordinii constituite, forţarea devenirii, dar anticipând ceea ce încă nu există, ceea ce încă nu poate fi conceput, ca un drept social - politic real. Principiile sociologice expuse în prelegerile sale ţinute în anul 1956 la Frankfurt şi la Heidelberg, aparent utopice, amintind principiul represiunii, oprimarea şi sacrificarea individului şi a fericirii sale relevate în cadrul spiritual a unui umanism de tip Marxist- renascentist...Dar realul nu poate fi acceptat în totalitate ca raţional real. Aici este  domeniul despre aletheion, categorematic şi sincategorematic cu fundamentări sistemice, care a fost axiomatizat şi promovat şi de logicianul roman Anton Dumitriu.. Orice aspect  al realului determină, după Marcuse, opoziţia raţiunii, determină  negaţia lui de către raţiune...

          Apropiat ideologic de Theodor Adorno şi de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt , în acelaş spirit, adornian, este şi filosoful, sociologul şi poliglotul evreu francez Raymond Claude Ferdinand Aron  ( 1905, Paris-d.1983, Paris), cel care studiază filosofia la Ecole Normale Superieure din Paris, coleg fiind cu Jean-Paul Sartre . Acesta  se va manifesta politic ca un conservator prudent şi un analist critic al societăţii liberale . Teoria sa despre “ Societatea industrială” promovează  procesul de constituire a unui nou tip de civilizaţie în care dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii , sistemele de management şi gestiune lasă în umbră  raporturile de clasă şi estompează deosebirile realmente ireductibile dintre diferitele sisteme sociale , promovând în viziunea tehnocratică doctrina convergenţelor  celor două sisteme sociale opuse - cazul Chinei comuniste-. Raimond Aron  pretinde că rolul ideologiei se reduce pe măsură ce societatea “raţională” se consolidează, preconizând ideeac “dezideologizării” sociale şi va respinge , astfel, marxismul ca ideologie..

        Şi filosoful marxist şi critic  literar evreu german  Walter Benjamin (1892-1940) , cel care a contribuit  la formularea unei noi teorii estetice şi a  tradus în limba germană  textele lui Marcel Prust şi Charles Baudelaire, a corespondat  şi a avut legături ideologice intense cu Theodor Adorno , primind fonduri pentru cercetare de la Şcoala de la Frankfurt , o şcoală de studii sociale şi de  cercetări ştiinţifice iniţiată şi condusă de Theodor Adorno şi  Max Horkheimer. Teza lstudiului său sociologic “ numai datorită celor fără speranţă ne este dată nouă speranţa” avea să fie citată în finalul tratatului lui H. Marcuse, “Omul unidimensional”.  Ca sociolog a combinat ideile misticismului iudaic  cu materialismul dialectic într- o operă care era o nouă variantă a filosofiei  marxiste şi a contribuit în critica culturală a secolului al XX-lea, aşa cum a contribuit şi filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962),  la definirea fenomenologiei imaginii, iar ambii,  la formularea unei noi teorii estetice...

     Din Şcoala -Stânga de la Frankfurt  a mai făcut parte şi sociologul şi psihanaliatul Erich Froom, cel care incompatibil cu ideologia nazismului german este forţat să emigreze , în anul 1933, în S.U.A. Scrierile sale de psihanaliză  şi literatură  sublimează şi normează principiile umane în cadrele unor societăţi ideale. Parafrazându-l pe Erich Froom, autorul eseului „Fuga de libertate”  gândim că „ am scăpat de spaima - magia forţelor  supranaturale şi am ajuns să ne înspăimântăm de propriile noastre produse, instituţii şi legi.

       Acest concept adornian a fost îmbrăţişat  şi de ideologii Scolii de cercetare monografică de la Bucuureşti, creată şi condusă de filosoful şi sociologul roman Dimitrie Gusti, printre  sociologii acestei şcoli figurând Mircea Vulcănescu, Gheorghe Vlădescu  Răcoasa ş.a.  În portofoliul  de capital sociologic românesc cu evidente  amprente şi filiaţii în scolile de sociologie occidentale  să semnalăm şi să identificăm contribuţia adusă , dar, de  sociologul, filosoful şi eticianul  roman Dimitrie Gusti. Acesta este fondatorul Şcolii sociologice  de la Bucureşti, în anul 1918. Dimitrie Gusti  concepea  realitatea socială ca un tot de manifestări ( economice, spirituale, juridice şui politice) în  interiorul unităţilor sociale concrete( satul, oraşul, familia, etc). Atribuia voinţei sociale rolul determinant în dezvoltarea socială. Manifestările  sunt condiţionate, după Gusti, de acţiunea sinergică a mai multor factori( cadrele: “ cosmologic”,” biologic”, “psihologic” şi “istoric” ) şi guvernate de  “legea paralelismului  sociologic”,  ca lege principală a dezvoltării sociale, fundamentând, pe baza sistemului său sociologic “ metoda monografică”. Această metodă  comporta abordarea simultană  multidisciplinară a subiectului izolat şi  social pe “cadre” şi “manifestări”, folosind specialişti din  domeniul stiinţelor sociale, medici, ingineri, ingineri agronomi, profesori, învăţători etc.  Activitatea acestei scoli de cercetare sociologică  poate fi desprinsă şi din “Dialectica iluminismului”, a lui Horkheimer  şi Adorno, în sensul  că  “... progresul iluminismului era de a elibera lumea de magie...” , iar cadrele sociale româneşti, în principal, cele rurale ofereau o cantitate semnificativă de obscurantism, incultură. misticism şi obedienţă .. Este de remarcat faptul că  în cunoaşterea sociologică  studiile sociale ale clasicilor marxişti nu uzitează  termenul de sociologie a cunoaşterii, iar eventualele contribuţii ale acestora la constituirea teoriei sociologice asupra  cunoaşterii au fost implicite, subînţelese şi nu explicite, fapt ce demonstrează  vagus-ul  ideologic al curentului  ideologic marxist,  în esenţă materialist obiectiv.

        Voi afirma că Şcoala  sociologică a lui D.  Gusti  nu  s-a dezvoltat de la sine.  Aceasta s-a deschis,  format şi activat în competiţie cu   activitatea, în această materie, a  curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de Sociologie franceză şi  Şcoala  de sociologie - Stânga de la Frankfurt.  Analiza pertinentă  a schimbărilor  în societăţile europene  industrializate , contemporane scolii româneşti gustiene a fost obiectivul acestor sociologi, reamintindu-I doar pe Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich Froom  şi , desigur, Herbert Marcuse... . Ei , în urma studiilor sociologice concluzionau  generalizarea alienării şi depersonalizării în societăţile industrializate şi devenite  unidimensionale.

        Sociologii de la Frankfurt, prezentaţi mai sus , odată cu relevarea genezei sociologiei ca disciplină , până astăzi , vor aborda un alt  fel de sistem social decât sistemul social românesc, care era un sistem cu valenţe prepoderent rurale.           Transformarea societăţii româneşti majoritar rurală a avut o caracteristică specifică, cea a legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale  pe principiul de vecinătate, în sat şi în câmp, mult mai dezvoltat sub aspectul religios-caritabil şi moral - tradiţional decât societăţile occidentale, franceză şi germană,  în care legăturile umanitare  deveniseră tot mai slabe şi unde izolarea şi neantul urbanului  se accentua pe măsura industrializării şi urbanizării, elementele fundamentale ale alienării.

...   Or, academicianul  D. Gusti a reuşit să legifereze pentru prima dată în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A fondat şi a condus în perioada 1921-1939 şi 1944-1948  Institutul Social Român şi Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice în perioada 1947-1948, Institutul de Ştiinţe Sociale al României , în perioada 1939-1944 . Dintre membrii Scolii Sociologice de la Bucureşti  trebuie să amintim pe sociologii H.H. Stahl,  Gheorghe Vlădescu Răcoasa, Traian Herseni, Octavian Neamţu, A. golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner, I. Conea, l. Ţopa, P. Caraion, Mircea Vulcănescu ş.a.   Între cele două războaie mondiale, pe tărâmul sociologiei s-au mai afirmat în diferite spaţii româneşti:  Petre Andrei, V. Bărbat, Vasile Goldiş, Al. Claudian, G. M. Marica, N. Petrescu, , E. Speranţia, Stanciu Stoian, C. Sudeţeanu ş.a.  După anul 1944  îi găsim activi în acest current sociologic românesc pe  Miron Constantinescu, , H.H. Stahl, C. Nicuţă, i. Aluaş, O. Bădina, V. Caramelea, H. Cazacu, M. Cernea, Gh. Chepeş,  h. Culea, I Drăgan, , Gall Erno, I. Iordăchel, M. Lupan, I. Matei, Achim Mihu... Sociologia marxistă a fost reprezentată  prin socialiştii C. Dobrogeanu Gherea, S. Timov, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.

. În condiţiile mediilor actuale de informare , subiecţii sociali sunt supuşi unui proces de standardizare... Totul devine subordonat consumului. Se consumă în cantităţi impresionante  tot mai multe clişee estetice, morale, politice, publicitare, în cadrul aceleeaşi „mulţimi”, fără a ne putea integra, totuşi, unul, altuia. Se manifestă un anticonformism de masă. Toţi ne revoltăm împotriva nedreptăţilor, împotriva statutu-quo-ului, dar ne revoltăm după aceleaşi clişee, după aceleaşi standardizări. Se observă că acest anticonformism de masă a devenit un „manierism”. Manierismul este prin excelenţă „ anticritic” , spiritul critic ţinând de disgraţie şi se reclamă , astfel, apariţia unei  platitudini sociale.

     Toate aceste trăsături pozitiviste ale ideologiilor sociologice identificate teoretic,  dar fără a putea fi implementate în planul societăţilor occidentale, aveau să conducă la apariţia NOII STÂNGI, cu precădere izvorâtă din socialismul utopic francez spre a realimenta coloana de principii sociale ale Şcolii de la Frankfurt. Noua Stângă se va reclama din socialismul utopic francez, însuşindu-şi în totalitate teza fundamentală a lui Charles Fourier, după care nimic  nu  poate justifica o civilizaţie,  nici chiar reuşitele sale „culturale”, dacă aceasta este întemeiată pe foamete şi opresiune, dacă bogăţia unora  nu este posibilă decât prin nefericirea celorlalţi”( J. M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche - Noua Stângă).

      Noua stângă ne apare actuală şi astăzi în primul plan , ca o mişcare intelectuală revoltată de un sistem social în stare să raţionalizeze, până la paroxism, fiecare din subsistemele sale, dar inapt să dovedească eficienţa şi utilitatea raţionamentelor sale actuale, un sistem social care nu a reuşit să depăşească sectarismul şi izolarea politică, să găsească o cale spre receptarea şi soluţionarea favorabilă a nevoilor reale ale grupurilor sciale defavorizate, terorizate de singurătate, de sentimentul insignifianţei şi  de masochismul renunţării la eu în faţa unor persoane pe care le consideră puternice, al scăpării de sine, în condiţiile în care  dictatura proletariatului , deşi un program cu un puternic tonus teoretic-filosofic marxist dialectic transformator, cu fundament ontologic consacrat  de Critica programului de la Gotha a eşuat acţional în intrasingenţele proprii ..

    Ideologia „ revoltei intelectuale” internaţionale contemporane ar putea fi condensată într-un număr de teze fundamentale, relevante pentru scopul şi împlinirea idealurilor mişcării. Se postulează astfel principiile  de condiţionalitate ale  Noii Stângi, în ipoteza  revigorări i acesteia pe plan internaţional, astfel:

      -  se postulează faptul că în metropole  „masele ar fi manipulate şi socialmente saturate , neinteresate în vreo schimbare fundamentală a sistemului”;

      -  se postulează faptul că partidele muncitoreşti, inclusiv cele comuniste, s-ar fi integrat în sistem şi s-ar fi stabilizat, de unde pasivitatea politică crescândă a clasei muncitoare din ţările capitaliste dezvoltate..

   - se postulează  instituţia unor societăţi non-represive, ca demers istoric al societăţilor ideale, cel puţin ca o posibilitate de perspectivă antropologică  pe bază de raţionalitate psihanalitică freudiană şi sfârşitul utopiei..

 Însuşi Jurgen Habermas, mult timp mentor al tineretului studenţesc contestatar vest-german, aduce critici severe mişcărilor încadrate în Noua Stângă.  Având „convingerea  că şi astăzi contradicţia dintre clasele socio-economice ar putea aprinde un conflict politic, aceste mişcări le consideră ca fiind orientate spre ideologizare( Jurgen Habermas).

      Astăzi, această Nouă Stângă, apărută în universul teoretic al Şcolii de la Frankfurt, care absolutiza o stare momentană de stagnare şi chiar de reflux revoluţionar, dar care nu este caracteristică  României prezente, care a parcurs etapa revoluţonară, îndeamnă pe „directorii de conştiinţe” ai Noii Stângi, şi pe cei din România...

      Asistăm şi astăzi la un transfer continu a speranţelor revoluţionare, către dezmoşteniţii istoriei, către popoarele şi grupările sociale fundamental defavorizate,  spre cei numiţi simbolic, de către Frantz Fanon,  „blestemaţii pământului”.

       Nur um der Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben - doar datorită celor fără de speranţă ne este dată speranţa - , sunt cuvintele  amare ale lui Walter Benjamin, rememorate de Herbert Marcuse în finalul monumentalului eseu  sociologic „Omul dimensional”...  Să receptăm, dar caracterul preponderent spontan al Noii Stângi , ostilitatea sa manifestă faţă de orice formă verificată de organizare politică etichetată apriori drept o încorsetare birocratică a libertăţilor de acţiune, drept o frână inutilă, impusă.

       În faţa unei politici represive , a unor tentative de a demonstra funcţia politică, socială şi istorică a utopiei, apar experienţele de înoire a formelor comunitare instituţionalizate, familie, învăţământ.., chiar şi prin actul social  revoluţionar...

       Am receptat actul revoluţionar român decembrist. Receptăm şi astăzi determinaţii social-economice ale  mişcărilor de tineret protestatoare în oraşele Greciei , oraşele Spaniei, în suburbiile Parisului, dezvăluind  crize ale sistemului politic în învăţământ, în persistenţa şi accentuarea şomajului intelectual, criza instituţiei familiei, concubinajul, prostituţia,  droguri şi crime, fenomene antisociale care tensionează societăţile tributare acestora până la stările inerente de erupţii şi de înflăcărări sociale revoluţionare...  Aici  putem admite teza lui Ernest Blok, un filosof răsfăţat de Noua Stângă , cel care avea să redescopere trăsăturile specifuice oricărei utopii şi cel care apreciază rolul critic al acestei mişcări faţă de instituţiile ordinii stabilite, de înrădăcinare consecventă a utopiei în imaginar, ca înţeles drept” ceea ce tinde să devină real”, dar nu poate fi - Andre Breton- şi după care aceste mişcări , dincolo de obiectivele cunoscute, se reataşează principiului legii naturale, cel al al oamenilor care refuză invariabil şi imposibil de controlat, să se înjosească şi să accepte „ capriciile stăpânilor lor”(Ernst Blok).

     În acelaş timp, cadrul politic al societăţilor evoluate are cunoştinţă de faptul că tragedia  mişcărilor de stânga provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din supralicitarea rolului „voinţei istorice” şi, respectiv, din nedorinţa sau neputinţa de a înţelege „necesitatea de a ţine seama în mod strict obiectiv de forţele claselor sociale şi de relaţiile dintre ele, înainte de a porni la orce acţiune politică...

       Dar Noua Stângă  este impregnată ideologic cu concepţii obiective coordonate şi nu haotice , iar ideologia sa a căpătat inevitabil în praxisul social o coloratură pronunţat obiectivă şi nu utopică... tendinţele unui astfel de tip de mişcări ideologice-politice  sunt date de tendinţele proinstuţionale şi neanarhiste,obiective,  de echilibru , fără a accepta existenţa unor stări de spirit înclinate spre  întreprinderi senzaţionasle, nejustificate sau spre „trăiri periculoase” la unele elemente radicale influente în profesiunile de credinţă invocate de Noua Stângă...

        În contextul raţionalităţii sociale, forţele care pot realiza o coeziune socială şi care se pot prezenta ca un catalizator al acestei mişcări progresiste, singurile care pot fi autentificate  ca principial  antiautoritare  şi revoluionare sunt, în primul rând, tineretul studenţesc, cu gândul la lipsa locurilor de muncă, anumite pături intelectuale avide de cultură şi de guvernarea adevărului , alte pături sociale capabile să discearnă că au fost frustate de libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, de sistemul democratic-reprezentativ şi de imixtiunea  politicului în actul de justiţiei, etc.. .

    Aceste forţe s-au identificat şi s-au dezvoltat , începând cu anii 1966 în Occident , în condiţiile de atunci  şi continuă dezvoltarea, în condiţiile capitalismului de acum în tot spaţiul european , dezavuând  terorismul  şi violenţa produse de  anumite grupări  instigatoare  la violenţă şi teroriste, inclusiv unele mişcări etnice şi unele grupări care susţin anumite acte sectare antisociale, în afara cadrelor constituţionale. Acţiunea acestora urmăresc interesele unor grupări malefice, emană mult subiectivism  şi pot deveni argumenteb propagandistice burgheze îndreptate  împotriva miscărilor de stânga care au un fundament ideologic  şi o gândire negativă imanentă raţiunii dialectice..  Să  relevăm faptul că în identitatea categorial filosofică subiect- obiect, negaţia ca negaţie este suprimată în reciprocitate şi anulează, astfel , orice tendinţă de depăşire, orice acces al factorilor exteriori.. de aceea, Herbert Marcuse punea problema ca gândirea negativă  să fie introdusă în sistem  din exterior, ca ideologie  şi care , însumată cu potenţialul negativ imanent  al sistemului social, al elementelor încă nesupuse „ logicii dominaţiei”, să deştepte categoriile sociale defavorizate din somnul lor „oportunist”, înspre agregare şi coeziune socială. Ineficienţa spontaneismului  este recunoscută chiar de exponentul filosofic „en titre” al Noii Stângi, Herbert Marcuse, cel  care concluzionează  transformarea  spontaneităţii imediate în spontaneitate organizată. Îndoctrinarea şi manipularea intensă a  subiecţilor umani reclamă o contraeducaţie şi o organizare în apărare..

        Muncitorii, ca parte siocială importantă, observă sociologul filosof Georg Lukacs , reprezintă încoronarea identităţii subiect - obiect în procesul transformărilor istorice(Lukacs).  Herbert Marcuse, ca teoretician al Noii Stângi  de la Frankfurt

 constata în anul 1973 că această clasă , a muncitorimii, este tot mai mult absorbită de „Societatea de consum”şi prin această absorbire  se  conduce la dispariţia negaţiei lăuntrice a sistemului, totodată  la  năruirea  dimensiunii transcendente  a gândirii , din exteriorul subiecţilor, într-un cuvânt se conduce la  unidimensionalizarea ştiinţei umane, rămânerea izolată a acesteia  în universul represiv al capitalismului!??...

 

        Dar speranţele pot deveni şi certitudini. Şi nu întâmplător în anul 1975, la vârsta senectuţii sale, Herbert Marcuse vorbea despre Noua Stângă ca despre un proiect viabil, cu perspective sociologice revoluţionare , un cadru socio-politic de schimbare şi transformare a lumii,  drumul către atingerea unui stadiu calitativ nou de civilizaţie... Iinstrumentalizarea individului prin avansul tehnologic-industrial şi încălcarea libertăţii individuale de către regimurile totalitare, naşterea capitalismului şi mirajul bogăţiei  , inegalitatea claselor sociale , toate acestea se constituie termeni în ecuaţia marcusiană acuzată de reificare şi neadecvare metodologică, dar pe care nu o văd deloc umanist-utopică, ci  de  salvare a principiilor marxist - societare- raţiunea în acţiune, organizarea raţională şi armonioasă a societăţilor, credinţa în sfârşitul conflictelor care au denatuurat perspectivele sociale şi actologia umanităţii, înclusiv cele de natură religioasă, morală, demersul în educarea înaltă morală şi spre o cunoaştere fenomenologică şi metafizică aprofundată a tineretului, asigurarea civilizaţiei, rostul existenţei subiective, al muncii sociale libere, posiobilitatea eliberării sociusului  entiv de sub constrângerile sociale internalizate şi masochistizate în supra-eu, adevărata demnitate şi  fericire a omului pe pământ. Este ecuaţia noii ordini sociale  în care pierderea prin înstrăinarea omului se va transforma, inclusiv pe calea revoluţionară a celor care controlează progresul tehnologic, intelectuali şi studenţi, alte categorii şi subcategorii sociale capabile de pozitivarea raţională a termenilor societari, în grupări sociale progresiste, armonios structurate, entuziaste, cu valenţe umane marcusiane ideale, incontestabile.  Un exemplu elocvent al viabilităţii ideologiei marcusiene şi a întregii Noii Stângi  a fost dat de tineretul revoluţionar român în anul de graţie 1989... La Revoluţia Română din decembrie 1989 , pe lângă specificitatea cauzal- obiectivă a evenimentului am asistat şi la un izomorfism ideologic , prin pasiunea distrugerilor şi prin lichidarea opresorilor, cu cel al Revoluţiei paşoptiste , de la ruşi.. „Am constatat că pasiunea distrugerii este creatoare” exclama  anarhistul rus M.  Bacunin iar liderul stângist american Abbie Hoffman spunea : „Revoluţia cu orice preţ, numai ca să putem vedea”.

         Întărirea neostângismului în România  de astăzi ar estetiza doar acţiunile revoluţionare şi ar transforma abuziv revoluţia din Decembrie 1989 într-un scop în sine, outonomizând mijlocul faţă de scop, un fel de neconformism mic burghez , formă recuperabilă şi utilizabilă de către sistemul represiv capitalist în tentativa sa de neutralizare a autenticităţii pozitivismului dialectic al negaţiei revoluţionare.  Mai precis, avem aici de a face cu o tranziţie bruscă, de la un sistem valoric social-comunist către un alt sistem, abia în curs de structurare edificat pe aleatorisme, subiectivism social şi pe valori nedemocratice conformiste- oportuniste. În aceste condiţii  oricare ruptură posibilă cu determinaţii subiective  nu poate fi nicidecum rodul unei decizii obiective, iar pesimismul freudian în materie, ar substitui definitiv umanismul  marcuseian , ar deveni clinic social şi ar primi statutul de realitate socială remanentă.

          În concluzie, pentru denudarea de  metaforă a utopiei marcuseiene, de sorginte nou-stângistă, în planul social şi politic general, trebuie militat în orice condiţii societare, cronologii şi  spaţii topologice social-umane, prin toate pârghiile politice şi sociale  pentru asigurarea funcţionalităţii permanente a mecanismelor din ansamblul social, oricare ar fi acest ansamblu, pentru ca demnitatea individului, ca socius uman şi implicat social să fie asigurată constituţional, pentru ca să guverneze libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, sistemul democratic-reprezentativ şi parlamentarismul, separaţia puterilor în stat şi legiferarea sancţionării exemplare a oricărei încercări de implicare şi de influenţă a politicului în actul de justiţiei .  Sunt acestea principiile sacre ale liberalismului născute în mod utopic şi  în flăcările utopismului uman al Noii Stângi, principii  care se impun a se constitui  democratic- legislativ, aplica neabătut  şi statua în sacralitatea lor, spre domnia binelui social civilizator în oricare din cadrele sociale ale oricărei naţiuni constituţionale. G.A.S.

 

BIBLIOGRAFIE:

   ¤ Apostol, Pv., Banu, I., ş.a. , Dicţionar de filosofie, editura politică, 1978

   ¤ Aristotel, “Categorii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

   ¤ Aron, R.,  Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1967

   ¤ Andrei, Petre, Sociologia generală, Editura Scisul românesc, 1936

    ¤  Bachelard , G., Preocupări raţionaliste în fizica contemporană, Presses Universitaires, Paris, 1951

   ¤  Bacon, Fr. ,  Noul organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957

    ¤  Benjamen, W.,  Wikipedia,  enciclopedia liberă, 2014

    ¤  Boboc, Alexandru, “Filosofia contemporană, Orientări şi tendinţe în filosofia marxistă din secolul XX”,

       Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

    ¤  Boboc, Alexandru,  Şcoala de la Frankfurt şi problematica umanismului, revista “Forum”, nr. 2/1974

    ¤  Bor, N.,  Asupra noţiunilor de cauzalitate şi complementaritate în Epistemologie, ed. Politică, Bucureşti, 1974

    ¤   Carnap, R.,  Semnificaţie şi necessitate, cap.:empirism, semantică şi ontologie, Editura Dacia, 1973

    ¤    Compte, A., Discours sur l-esprit positif, Paris, S.P.I., 1908

    ¤    Dancy, J., Dicţionar de Filosofia cunoaşterii, Editura Trei, cuv. În. Mircea Flonta, 1999

    ¤   Durkheim , E., Fouconnet, Ch. Sociologie et sciences sociales, în l-Anne sociologique, 1902

    ¤    Filosofia greacă până la Platon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

     ¤   Freud, S., Prelegeri de psihanaliză, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

    ¤    Froom, E., Espoir et revolution, Ed. Stoks, Paris, 1970

     ¤    Georgescu , St., Epistemologie, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

    ¤     Ghiţă, Izabela, Freudo-marxism utopic, o critică a teoriei critice, Univ. Bucureşti,2014

    ¤     Gonseth, F., Idoneismul, filosofie a deschiderii, Editura Politică, Bucure;ti, 1972

    ¤     Gonseth, F , Remarqze sur  i-idee de complementarite , în “Dialectica”, 7/8, 1948

    ¤     Gramsci, A., Opere alese, editura politică, Bucureşti, 1969

     ¤     Habermas,  J.,  Teoria analitică a ştuiinţei şi dialectica, în Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

    ¤     Hegel, G.,W.,F., Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965

    ¤       Hegel, G.,W.,F.,  Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968

     ¤      Grumberg, L., Opţiuni filosofice contemporane, Ed. Politicp, 1981

    ¤      ISAC, Ionuţ,  File din “Itinerariul stiinţific şi filosofic  al lui Ferdinaand Gonseth,i vol.IX, 2010

    ¤      Kant, Immanuel ,  “Critica raţiunii practice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 12982

     ¤      Lukacs , G., Ontologia existenţei sociale, ed. Politică, Bucureşti, 1957

    ¤      Mannheim , K.,  Ideologie et utopie, Paris, 1956

    ¤      Marcuse, H.,   Contre-revolution et revolte, ed. Du seuil, Paris, 1973

     ¤     Marcuse, H.,  L-homme unidimensionnel, Ed. De Minuit,Paris, 1968

     ¤      Marcuse, H.,  Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucuresti, 1977

     ¤      Mauss, M. , Sociologie et anthropologie, Paris,P.U.F., 1966

     ¤     Piaget, Jean,  Wikipedia.org, Enciclopedia liberă,  2014

     ¤      Piaget, Jean, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969

     ¤    Piaget, Jean, Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris, 1967

     ¤     Platon, “Sofistul”, Opere, vol.Vi, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986

      ¤     Platon, Menon, Opere II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

     ¤     Popper, K., Orientări contemporane,  Epistemologia fără subiect cunoscător, Editura Politică, Bucureşti, 1974

     ¤     Tismăneanu, Vl., Noua Stângă între utopie şi desperare, Revista de filosofie, nr 4/1974

     ¤      Tonoiu, V., Determinism şi cunoaştere,   Ed. Politică , Bucureşti, 1967

     ¤      Uscătescu, G., Kierkegaard et Unamuno, ou l-interiorite secrete, Obliques, serie luxe, Paris, 1981

 

 

 

Vizualizări: 140

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor