Livia Novi Kessler                          

                                      CEI  284  DIN  BUCUREȘTI

 

    Ce fel de oameni au fost aceia care au scos din casa ei, în noapte, o fetiță care nu împlinise nici patru ani și au deportat-o cu părinții în Ucraina?    De ce au luat-o? Să fie pedepsită? Cu ce putuse păcătui un copil atât de mic? I s-a atribuit îngrozitoarea osândă doar pentru „vina” de a se fi născut evreică?    Din cauza asta să i se fure copilăria și să fie supusa la cele mai cumplite suferințe? Din cauza asta să-i fie omorâți la Auschwitz fratele și aproape toată familia? Pentru aceeași „vină” să fie uciși peste șase milioane de evrei?...   Și totuși, la toată această mizerie umană fetița cea mică și plăpândă a rezistat...A supraviețuit...

Deci câteodată se mai întâmplă și minuni...

                                                                  *

   Așa începe broșura intitulată „TRANSNISTRIA, DE CE NU MĂ LAȘI SĂ TE UIT?” pe care am scris-o despre deportarea mea din București în Ucraina, în iadul numit Transnistria. Broșură apărută (în episoade) în una din publicațiile românești din Israel, și care se află și la Ierusalim, la Yad Vashem.

   Dar nu despre suferințele mele din acea perioadă (foame, ger, fără haine, cu picioarele înfășurate în ziare în înfiorătoarea iarnă ucraineană) vreau să amintesc acum. Nu despre calvarul, spaima și coșmarele care-mi chinuiau nopțile, nu despre umilințele prin care am trecut, ci despre altceva. Despre ceva poate la fel de dureros. Despre nepăsarea multora din cei care mă înconjoară.

   De nenumărate ori, când am pomenit cuiva despre deportarea mea în Transnistria mi s-a replicat: „Lo nahon, nu e adevărat. Din București nu s-au luat!”

   Și cei care-mi spun „Nu e adevărat” nu sunt germani,și nici teroriști  care neagă existența holocaustlui, ci evrei. Evrei români. Mulți din ei născuți și trăiți chiar în București.    Propria mea cumnată – bucureșteancă get beget – mi-a răspuns „Imposibil. Din București nu s-au făcut deportări!”

      S-a vorbit mult, s-a scris, se discută și acum despre deportările din Moldova, din Bucovina...  Despre evreii „luați” din Iași, din Cernăuți...  Despre cei trimiși din București de ce nu se spune o vorbă?... Ba, mai mult: unii din cei care aud prima oară de deportările din București nici măcar nu au decența să spună „Eu n-am știut”, ci afirmă: „Nu e adevărat!”. Iar dacă li se servesc argumente convingătoare, mulți răspund: „Da, dar NUMAI câteva sute!”... „DOAR două sute și ceva!”

   NUMAI...  DOAR...

   Bucureștenilor care au fost asasinați în Transnistria – sau în vagoanele de vite în drum spre Transnistria – uciși de ger, de boli și de gloanțe, faptul că au fost NUMAI câteva sute le-a făcut moartea mai ușoară? Bucureștenilor care au fost torturați și schingiuiți în deportare, faptul că au fost DOAR două sute și ceva le-a făcut chinul mai suportabil?...    Din București au fost deportați 284 evrei – bărbați, femei, bătrâni, copii. Au fost distruse 284 de suflete plus încă multe altele ale familiilor acestora, care n-au fost „ridicate”. S-au dat mărturii despre asta la Yad Vashem. Scriitoarea Sonia Palti, care a făcut și ea parte din lotul celor 284 de evrei bucureșteni  a scris și o carte –„EVREI, TRECEȚI NISTRUL!” – în care se menționează de cel puțin 17 ori faptul că cei 284 AU FOST DEPORTAȚI DIN BUCUREȘTI. Oare nimeni nu a citit cartea asta? Sau cei care au răsfoit-o n-au observat că toate aceste „însemnări din deportare” se referă la evreii ridicați din BUCUREȘTI?

   Iată aici câteva citate din ediția a doua a acestei cărți – care este o impresionantă mărturie și un adevărat document al celei mai crunte perioade din istoria evreimii române:

 

Pag. 8 –   (din prefața semnată de ziaristul și scriitorul M. Rudich) „Sonia Palti povestește în numele  celor 284 bucureșteni goniți dincolo de Nistru....”

Pag. 9 -   (din prefața ediției în ivrit semnată de Yaakov Rabi): „Sonia Palti s-a numărat printre cei  284 evrei din București...

Pag. 20 – „Înfrigurați, după o noapte de nesomn, am fost încărcați într-o dubă și duși pe strad   Sfinților, în clădirea unei școli, nu departe de Bulevardul Domniței”

Pag. 23 -   „Ne aflam doar de cîteva ore concentrați din diferite cartiere ale Bucureștiului, în școala   de pe strada Sfinților...”

Pag. 34 -   „Mama era o ființă lipsită de putere. Bolnăvicioasă. Plecase din  București suferind de  sinusită...”

Pag. 40 -   „Cele cinci vagoane cu evrei bucureșteni au făcut în acel sfârșit de Septembrie 14 ore...”

Pag. 41 -   „Contabilul Blumenthal a întocmit lista deportaților. Eram 212 bucureșteni. (deabia în   luna Octombrie au sosit încă 72 băieți)”                    ...„Printre noi, o femeie, Esther, cu doi copii mici.... Pe ea au ridicat-o din București....”

Pag. 50 -   „ – Strângeți tot!... Trebuia să ajungeți din București la Bogdanovka....”

Pag. 73 -   „A doua zi au fost aduși în două autocamioane 72 de băieți tot din București...”  „... Deci detașamentul nostru de evrei bucureșteni se mărise la 284 de oameni. „.... Plecaseră din București două luni după noi....”

Pag. 124 – „În ordinul de transferare apăream numai noi, lotul de bucureșteni.”

Pag. 213 -  „Din ordinul mareșalului Antonescu, toți cei deportați din București.....”

Pag. 215 -  „În decurs de zece zile, cei 254 de bucureșteni – pentrucă atâți mai rămăseseră din cei  284 câți am plecat din București...”

   Copil mic, în clasa întâia primară, deși nu mult timp după ce m-am întors din deportare, n-am povestit nici celor mai bune prietene, nici fetelor din clasă, nici colegei de bancă despre iadul prin care am trecut.

   Toată tinerețea mea, deși profund traumată de suferințele din Transnistria, am căutat să nu vorbesc și nici măcar să nu mă mai gândesc la asta. Să „șterg cu buretele” tot coșmarul care mi-a întunecat existența. Dar de un timp mi-am dat seama că asta e imposibil. Că pur și simplu TREBUIE să se știe. Și mă miră - și mă revoltă - că atât de mulți oameni în jurul meu ÎNCĂ nu știu ce s-a întâmplat.

   Trebuie să se vorbească, trebuie să se scrie mai mult, trebuie să se afle despre cei ce au fost deportați DIN BUCUREȘTI. Despre cei DOAR două sute și ceva... Despre cei NUMAI 284...

   Iar pe gardul sau zidul școlii din strada Sfinților - care încă mai există - ar trebui să se pună o plăcuță comemorativă care să ateste deportarea grupului de evrei bucureșteni.

   Închei cu un citat al lui Elie Wiesel: UITAREA UCIDE A DOUA OARĂ.

                  

Vizualizări: 384

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor