Liviu Antonesei: Mircea Ivănescu a plecat dintre noi

Mircea Ivănescu a plecat dintre noi

Aflu de pe blogul lui Dorin Tudoran că marele poet şi eminentul traducător Mircea Ivănescu a plecat dintre noi. Sigur, ştiam că poetul are o vîrstă înaintată, mai ştiam şi că sănătatea îi devenise precară, dar vestea tot m-a luat pe neaşteptate. Sînt persoane, autori sau nu, pe care fără să le vezi neapărat, îţi face bine să ştii că există în lumea în care trăieşti, ba chiar au marele merit că reuşesc să ţi-o facă mai suportabilă decît este în fapt. Un astfel de om, un astfel de autor a fost pentru mine Mircea Ivănescu, pe care nu l-am întîlnit niciodată ca persoană, dar l-am întîlnit foarte devreme ca autor. Cu oarece vreme înaintea acestei triste întîmplări, la Bookfest, a fost lansat volumul Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Seria Anversaria), coordonat de Al. Cistelecan, probabil cel mai bun critic de poezie al generaţiei mele. Reiau aici eseul pe care l-am dedicat în volumul cu pricina eminentului poet dispărut.

Poetul la şasesprezece luştri. Un elogiu în trei părţi şi o uvertură

0. Uvertură

Spre sfîrşitul lui martie, marele poet şi excelentul traducător Mircea Ivănescu a împlinit paisprezece luştri de cînd îşi petrece vremea împreună cu noi. Parcă îmi vine mai uşor, de o bucată de vreme, de cînd se aşterne timpul şi peste mine, să socotesc vîrstele în luştri şi nu în ani! Ciudată experienţă am avut cu acest mare poet. L-am descoperit foarte devreme – am citit volumul de debut din 1968 la vreo doi ani de la apariţie, spre sfîrşitul liceului -, l-am citit apoi constant, cred că i-am parcurs toată opera, volum după volum, mi-a plăcut la fel de constant dar, deşi am avut multe şi lungi perioade în viaţă în care am comentat apariţiile editoriale cu oarecare stăruinţă, nu am scris încă vreun articol despre poezia sa. Nici despre vreuna din remarcabilele sale traduceri. Şi nici nu l-am întîlnit face to face vreodată, deşi mi-ar fi plăcut să încerc să aflu direct de la sursă cîteva dintre secretele „de fabricaţie” ale poeziei sale, poate şi despre misterele poeziei în general. Mitologia literară spune, de altfel, că nu prea se deplasează, ba chiar că nu ar fi părăsit Sibiul, în care eu am ajuns doar în trecere, din 1972, cînd s-a stabilit acolo, venind din zgomotosul Bucureşti, din Vavilonul dîmboviţean. Ştiu că e mitologie, ştiu că măcar o dată a descins împreună cu regretatul Mihai Ursachi, la Dolhasca, unde îşi trăia viaţa şi poezia, pe vremea aceea, alt poet remarcabil, Emil Brumaru. Şi, totuşi, ceva am făcut. Pe la jumătatea anilor optzeci, deci cam între apariţiile volumelor Poeme nouă (1983) şi Alte poeme nouă (1986), volume care alături de celelalte sunt aici, pe măsuţa de lîngă mine, făceam nişte competiţii poetice à la manière de… cu regretata mea colegă de generaţie Mariana Marin. Odată, am scris fiecare cîte un poem în maniera lui Mircea Ivănescu. Eu l-am dedicat memoriei lui Radu Petrescu, Madi celei a lui Virgil Mazilescu, atunci plecat dintre noi. Eu l-am publicat pe al meu în volumul de debut. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă şi ea l-a publicat.

1. O pogorîre la Dolhasca. Sau un urcuş?

Nu am fost martorul acestei întîmplări. O cunosc însă din povestirea unuia dintre participanţi, regretatul Mihai Ursachi, care mi-a relatat-o în mare vervă, şi din confirmarea poetului Emil Brumaru, aflat împreună cu noi în momentul povestirii, ca şi în cel al întîmplării, de altfel. Dacă Mihai Ursachi era în mare şi histrionică formă povestind, celălalt poet era mai degrabă într-o fază taciturnă şi încuviinţa numai prin expresii monosilabice, înclinarea capului şi un recital de grimase, după cum i se părea lui mai potrivit. Voi încerca deci să povestesc, după povestirea primită de mine în dar acum vreo trei decenii, epopeea descinderii lui Mircea Ivănescu, însoţit de Mihai Ursachi, la reşedinţa lui Emil Brumaru, pe atunci medic, ba chiar şi director al spitalului din Dolhasca, ce număra în afara sa încă vreo trei salariaţi. Dacă a fost urcare sau pogorîre, e greu de spus, dat fiind că, în formulele lor diferite, toţi cei trei sînt nişte mari poeţi ai literaturii postbelice. Nu mai ţin minte exact dacă, în vederea acestei călătorii, Mircea Ivănescu venise la Iaşi şi a plecat de aici împreună cu Ursachi spre Dolhasca sau, altă posibilă opţiune, cei doi se vor fi întîlnit la Paşcani, venind unul dinspre Bucureşti şi celălalt dinspre Iaşi, ca să purceadă în dificila călătorie de iniţiere. Pentru că aceasta s-a dovedit o călătorie dacă nu plină de încercări şi primejdii, atunci măcar desfăşurată după un scenariu amarnic de ocolitor. Cert este că într-o bună dimineaţa de la începutul anilor `70 din veacul trecut, pe peronul gării din Paşcani, puteau fi zăriţi doi poeţi români în carne şi oase, cu nişte genţi de voiaj pe umeri şi cîte un bilet de tren în mînă. Cînd a sosit trenul în direcţia Suceava, au urcat hotărîţi, au ocupat două locuri într-un compartiment gol şi şi-au continuat discuţia pe care o începuseră încă din gară. Urmau să coboare la Dolhasca unde, pe peron, îi aştepta cel de-al treilea poet. Doar că, fie luaţi cu vorba, fie că trenul va fi stat prea puţin în gara lor de destinaţie, şi-au dat seama că a fost Dolhasca după ce trenul tocmai plecase din nou la drum. Au decis, după cum e şi logic, să meargă pînă la Suceava şi să ia un tren care făcea ruta în sens invers. Apucaseră, totuşi, să-i facă din mînă celui de-al treilea poet şi chiar să-i strige ce au de gînd. La Suceava, şi-au luat biletele de tren, au aşteptat să sosească o garnitură cu drum spre/prin Paşcani, au urcat în tren, au găsit iar un compartiment gol în care s-au instalat şi, desigur, s-au decis să fie mai atenţi de data aceasta. Ceea ce, nu se ştie din ce motiv anume, n-au reuşit, aşa că de data aceasta au coborît la Paşcani, cu gîndul să ia un alt tren în direcţia Suceava, ca să coboare în Dolhasca. Dar reuşiseră şi acum să-i facă semn din mînă poetului Brumaru şi chiar să-i strige ceva pe geamul deschis al vagonului. Şi jocul acesta de-a ghinionul a continuat. Bun, nici măcar Mihai Ursachi nu mai ştia de cîte ori au făcut poeţii ruta Paşcani – Suceava şi retur în ziua cu pricina, sigur este că, trebuind să ajungă la destinaţie încă în cursul dimineţii, au ajuns acolo seara destul de tîrziu, cu teancuri de bilete de tren fiecare, găsind pe peron poetul gazdă frînt după ziua aceea de aşteptare, însă rîzînd în hohote de neverosimila întîmplare a poeţilor oaspeţi. Şi, de bună seamă, poeţii noştri şi-au continuat discuţiile lor în trei… Am relatat povestea asta pentru a contrazice mitologia literară care îl fixează pe Mircea Ivănescu într-un singur loc – măcar o călătorie, şi încă una cu peripeţii, tot va fi efectuat pînă acum. Pe de altă parte, mă gîndesc că abţinerea sa în această privinţă, poate nu este chiar cu totul lipsită de explicaţie – cînd faci de atîtea ori într-o zi drumul Paşcani – Suceava şi retur, parcă începe să-ţi ajungă, ba chiar să te irite demonul călătoriilor!

2. Un continuum poeticesc

Mircea Ivănescu îşi intitulează, invariabil, volumele cu titluri voit anodine, Versuri, Poesii, Poeme, cărora le adaugă apoi, după caz, „noi”, „nouă”, „vechi”, „vechi şi nouă”. Unii comentatori au văzut în acest procedeu un fel de lipsă de imaginaţie, alţii un contrapunct intenţionat în raport cu textul poetic propriu-zis, în sfîrşit, o altă parte a acestora au menţionat o intenţie polemică. Cred că vor fi fost lansate încă şi alte ipoteze, pentru că poezia lui Mircea Ivănescu este una dintre cele mai comentate de criticii din toate generaţiile, inclusiv de cei din generaţie mea, de la Al. Cistelecan la Ion Bogdan Lefter şi chiar Mircea Cărtărescu, mai ales că această poezie este unul din reperele ce trebuie luate în calcul în analiza poeticii optzecismului. Eu cred însă că poetul a procedat cumva more naturalia. El scrie acelaşi volum de la debut încoace, dar nu în sensul că se repetă, ci se continuă, iar volumele separate nu sînt decît nişte secvenţe, care pot fi numite arbitrar şi chiar anodin, din această vastă Carte. O Carte care, ca în alt proiect poetic celebru, este menită să se substituie Universului, elaborînd ea însăşi propriul univers. Mircea Ivănescu nu se repetă deci, ci se continuă de la un volum la altul. Să ne gîndim la modul în care creşte un arbore – el este, în mod esenţial acelaşi, şi în sîmburele iniţial, şi cînd e un copăcel fraged, dar şi cînd devine un arbore în toată puterea cuvîntului, doar că, între timp, trunchiul se lungeşte şi se îngroaşă, crengile cresc şi ele şi se ramifică continuu, frunzele îşi multiplică numărul. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu cartea începută acum peste patru decenii şi neîncheiată, în fapt nesfîrşită.

Cred că Mircea Ivănescu este unul din cei importanţi şi interesanţi poeţi postbelici. În mod paradoxal, ajunge la o poezie incredibil de lirică utilizînd o formulă de o epicitate extremă, aproape o anti-poezie. Asociază existenţialismul cu onirismul într-un mod pe care nu l-am întîlnit la nimeni altcineva, nici la Dimov, faţă de care are multe apropieri, dar şi mai multe deosebiri. Creează un univers din elementele, adesea, cele mai banale ale universului nostru comun – un univers cu propria sa istorie şi mitologie, cotidian şi straniu în acelaşi timp, cu personaje proprii, deşi smulse din stradă sau din cîrciumă, începînd cu mopete (m.poet.e), alter ego-ul poetului – dar îi iese o lume de o stranie originalitate. În fond, ca la orice existenţialist structural, născut, iar nu făcut, totul se petrece în dialectica dintre esenţă şi existenţă, dintre esenţă şi aparenţe. O poezie ca o „descriere a lumii”, doar că prin această „descriere”, cu o fantastică acumulare de elemente, de detalii, adesea reluate, lumea nu devine mai consistentă, ci din contra, începe să sune din ea vidul, golul esenţial, pus de nu se ştie cine, încă de la „facerea lumii”, în miezul acesteia. Încerc să găsesc un poem mai scurt, care să ilustreze cît mai adecvat această artă poetică. Iată, cum se construieşte un personaj din volumul Alte poeme nouă (1986), cu motto-ul „poţi spune/ că tu eşti întemeietorul meu?”: „să întemeiezi o fiinţă – o lume, nu numai/ lumea de noapte în care se petrec scene învălmăşite/ unde un acelaşi personaj – pe care nu-l simţi dinăuntru/ ca pe tine însuţi – se agită, asemenea umbrelor pe perete,/ şi se zbate să ajungă la timp, şi mereu este întîrziat/ de cîte o aşteptarem un drum, într-o parte, într-alta întortocheat,/ nu, ci un oraş în care să te mişti – aşa-ţi spui –/ de acum încolo, cu treburi pin piaţă, cu paşi rari pe cheiuri,/ şi prin străzile care coboară întrerupte, spre casele vechi,/ şi să cobori doar rar, dar la întemeiere,/ cînd îi aşezi hotarele, măsurînd viclean/ cu pielea anume întinsă, să vrea unul ca tine/ să joace deodată jocul săriturii dincolo de şanţul/ cetăţii viitoare – ca să ajungă mai repede la colina/ unde stă, ascuns printre copacii la marginea lacului mort,/ sanctuarul – cîteva pietre, o lespede, încă una –/ şi cu saltul acesta în afara limitelor/ să înceapă istoria întemeierii”.

Sau să coborîm în timp cîţiva ani şi să ne oprim la poemul unul dintre răspunsuri din volumul Poeme nouă (1983), o ars poetica la fel de elocventă precum cea deja citată, dacă nu cumva şi mai explicită. Voi cita prima parte a poeziei: „deci, un răspuns ar fi să scrii nu despre ceea ce ai vrea tu/ să se întîmple, ci despre ceea ce se poate întîmpla – / adică, să nu se întîmple nimic, trăieşti zile întregi/ aşezînd detalii din cîte o întîmplare din asta – aici revenirea,/ reintrarea ta în acea după-amiază înserată cu ploaie,/ în camera ei, aşezînd în căsuţele tale sufleteşti – unele albe,/ adică ale neputinţei de a simţi – alte întunecate/ de gînduri din astea ale tale umbroase – aşezînd acolo figuri/ şi gîndindu-te cum să le muţi în jurul reginei (să nu uităm că nebunul poate să alerge pieziş), şi închipui o foarte frumoasă arcuire/ în vicleniile acestea, care să facă lumina acrodului împlinit/ în jurul siluetei cu faldurile drapate frumos, cu mîinile strînse,/ a reginei, la mijlocul neliniştilor doar o clipă încremenite/ ale celorlalte figuri…”. Da, acel „deci” iniţial care este un semn al continuităţii fluxului poetic, jocul lumii şi jocul poetului de-a plăsmuirea propriei sale lumi şi intervenţia surprinzătoare, care îndreaptă poemul într-o cu totul altă direcţie, a jocului de şah, care este un joc al minţii. Trebuie să fii complet opac ca să nu înţelegi cît de dificilă, de stranie şi de originală este o asemenea formulă poetică. Cum spuneam, Mircea Ivănescu a avut norocul unor foarte numeroase lecturi critice şi, din fericire, multe dintre acestea şi exacte, sesizînd esenţialul, ba chiar şi multiplele feţe ale aparenţei pe care acesta le ia în această poezie, atît de molcomă la suprafaţă, dar atît de profundă şi de complicată în adîncurile ţesăturii sale.

3. În stilul maeştrilor

Sigur poezia se scrie în primul rînd dintr-un talent nativ, dar meşteşugul poetic se învaţă. Se învaţă de la alţi poeţi, cei mai potriviţi fiind, de bună seamă, maeştrii, marii poeţi. Am crezut acest lucru de foarte tînăr, poate din acest motiv „mi-am pierdut” vremea făcînd vreo cinci ani exerciţii după Mallarmé, traducîndu-i poemele, însă în proză, cum a procedat el însuşi cu Poe, şi scriind cîteva sute de poeme à la manière…, din care au supravieţuit şapte, publicate după vreo douăzeci de ani de la scrierea lor. Din acelaşi motiv, am mai făcut cîţiva ani exerciţii după René Char, nepăstrînd niciunul din poemele scrise în maniera acestuia, dar păstrînd probabil ceva din tipul său de frazare „cu rupturi” în cam tot ceea ce-am scris după aceea. În sfîrşit, rămîne faptul că, de cîte ori mi-a plăcut un poet, de fiecare dată am scris măcar un poem în maniera acestuia, nu destinat neapărat publicării, cum nici studiile pictorilor după marii maeştri nu sînt destinate expunerii într-o expoziţie sau într-o sală de muzeu. Cred că am păstrat spre publicare numai două asemenea poeme, unul după Eugenio Montale, celălalt după Mircea Ivănescu, cel din urmă scris în acea competiţie sui generis cu Mariana Marin, Dumnezeu s-o binecuvînteze pe Madi!, amintită în uvertura textului de faţă. Nu mai ţin minte ce poem anume îşi luase Madi drept model, îmi amintesc însă că eu eram obsedat de coborîrea din maşină, amplul poem în 24 de părţi din Poeme nouă. Nu, nu am scris un poem atît de lung, de peste 20 de pagini, ci unul numai de două pagini, în care şi acum, după un sfert de secol, pot sesiza anumite turnuri de frază, anumite sonorităţi mirceaivănesciene. Faptul că l-am publicat şi în volumul de debut, Pharmakon (1989), dar şi în antologiile ulterioare – pentru eventualii curioşi, este vorba despre poemul Ca şi cum, care deschide ciclul Partea frigului –, arată nu doar că, în ciuda manierei de elaborare, l-am socotit suficient de original pentu a fi păstrat în portofoliul propriu, ci şi faptul că omagiul pentru Mircea Ivănescu a rămas mereu stabil, netulburat şi netulburabil.

Însă lui Mircea Ivănescu îi sînt dator şi în altă privinţă, laolaltă cu mii, zeci de mii, poate sute de mii de români cultivaţi, însă nu neapărat şi poligloţi, oricum care nu cunosc unele limbi de circulaţie la nivelul care să le permită lectura literaturilor cu pricina în original – mă refer la munca sa benedictină de traducător, care ne-a adus în limba de acasă cîteva zeci de capodopere ale literaturii universale, mai ales de expresie engleză şi germană, inclusiv Ulysses de Joyce şi Omul fără însuşiri de Musil, probe de foc pentru traducătorii în orice limbă de pe acest pămînt.

Sursa text: primit pe e-mail de la distinsul scriitor Liviu Antonesei,
http://antonesei.timpul.ro/2011/07/22/mircea-ivanescu-a-plecat-dint...

Foto: http://www.google.com

 

Vizualizări: 287

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Petru Jipa pe Iulie 24, 2011 la 11:51am

Despre moarte ca revedere- de Mircea Ivanescu

sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Comentariu publicat de Kozma Simon pe Iulie 24, 2011 la 11:11am

Am dat like, in schimb plang.

 

Comentariu publicat de ANGELA BACIU pe Iulie 24, 2011 la 11:10am
dumnezeul sa-l odihneasca in pace! mare scriitor.
Comentariu publicat de Cercel Marilena pe Iulie 24, 2011 la 8:57am
Acolo printre ingeri , isi va expune "Partea frigului " alaturi de "Hiperboreea " , impreuna cu Nichita Stanescu.Pentru noi , Ei sunt vii prin simtire, prin poezie...
Comentariu publicat de ella mann pe Iulie 23, 2011 la 8:56am
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Iulie 22, 2011 la 2:21pm

Dar se intelege cu adevarat sacrificiul prin opera?

Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Iulie 22, 2011 la 11:03am
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Iulie 22, 2011 la 11:00am

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor