Luceafărul – de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste”… „Note asupra versurilor”

Text preluat prin bunavointa http://reuropeennesro.wordpress.com/critique-et-histoire-litteraire/



„Prin meditaţie se distruge mintea.”

Osho – Sarvasar Upanişad






Luceafărul – de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste”…

„Note asupra versurilor”


La 14 februarie 2009, World Record Academy omologa Luceafărul eminescian
drept „cel mai lung poem de dragoste” din lume. Pentru această
„onorantă” distincţie în lumea largă, servită românilor ca pe un cadou
din partea unei instituţii aferente Google News Network, abilitată (prin
propriile-i puteri!?!) să recunoască şi să stabilească „recorduri
mondiale” în baza unor declaraţii notariale
(http://www.worldrecordsacademy.org/), a fost necesar ca atât autorul
cât şi lucrarea acestuia să fie consideraţi irefutabil,
valori naţionale şi eventual recunoscute deja
internaţional. Luând în considerare aceste condiţii, ne întrebăm, pe
bună dreptate, la ce serveşte omologarea instituţiei americane? Motivele
care au stat la baza acestei categorisiri „profunde” sunt la rându-le
interesante, fiindcă alătură un poem complex, ce îmbracă forma literară
a unei digerabile poveşti de dragoste imposibilă, în maniera
filosofiilor extrem-orientale, unor opere ale filmografiei (Star
Trek
, Love Story) sau literaturii (Pe aripile vântului)
cu mult inferioare opusului eminescian. La drept vorbind, oricine
citeşte, în orice limbă a pământului Luceafărul geniului de la
Ipoteşti, se întreabă cu uimire ce anume din romantismul filmului Love
Story
sau din siropoasa poveste de dragoste cu năbădăi a
lui Scarlett O’Hara s-a reflectat în „jocul spiritual” dintre o
prinţesă muritoare şi o entitate energetică superioară dintr-o altă
dimensiune. Deja, cu aceste consideraţii, ne-am apropia şi noi de
comparaţia inteligentă a poemului cu producţia SF Star
Treck
, fiindcă am avea măcar o dimensiune a fantasticului (fie el
şi numai romantic, treacă de la noi). Dar, dacă o minte ceva mai
scormonitoare decât a generaţiei You Tube (nu cumva şi aici e o
hibă de judecată?), pentru care s-a categorisit Luceafărul ca
un lung poem de dragoste, ar căuta mai în amănunt baza comună de
asemănare a poemului eminescian cu faimosul Star Trek ar
observa că nu fantasticul este punctul ce le leagă, ci taman elementul
ştiinţific derivat din cel profund filosofic ce a stat la baza
„pariului” pe care Eminescu l-a făcut tacit cu instituţiile oculte
spiritualizante ale vremii sale. O cunună a operei sale în versuri, Luceafărul
s-a născut ca o chintesenţă a „exerciţiilor” eminesciene în a scăpa
insistenţelor maioresciene de a se alătura Junimii şi altfel
decât ca simplu literat. Poemul poate fi astfel considerat ca un răspuns
dat implicit de Eminescu unui Maiorescu Mare Maestru, care predica,
pesemne, anturajului rolul profund formator la nivel de spirit, al unei
loji masonice… Or, numai şi din punctul de vedere strict al formei,
Luceafărul se înscrie în marea literatură şi cultură universală ca o
capodoperă, ca opera desăvârşită a unui Mare Maestru al profunzimii
Spiritului. Fiindcă, lăsând la o parte sursele inspiraţionale, care par a
fi variantele basmului Fata din grădina de aur sau chiar
varianta culeasă de Kunish, poemul eminescian depăşeşte limitele
tematice ale acestuia, anume că „iubirea este un dat al efemerităţii
prin care fiinţa trecătoare se poate înălţa vremelnic, se poate ridica
din condiţia ei limitată.” (http://www.referate-romana.com/referate/Necategorisite/Fata–in-grad...)

George Călinescu, disecând scurt Luceafărul, ajunge la concluzia că mitul ce a născut basmul „a fost simplificat,
redus la o antiteză-morală.” Tot Călinescu observă că „pierderile de
substanţă sunt compensate prin tehnica liturgică.” Or, la o citire
atentă a capodoperei eminesciene, se observă atât faţă de basmul cules
de Kunish cât şi în poemul lui Eminescu purtând titlul basmului, nu
numai că nu există pierderi de substanţă, ci chiar îmbogăţiri semantice
la nivelul întregului opus, deoarece Luceafărul depăşeşte cu
mult sfera unei poveşti de iubire, înscriindu-se în marile poeme epice
ale literaturii universale, chit că l-a născut secolul al XIX-lea şi nu
secolele mileniilor antechristice. Trecând în plan secund momentul
propice care l-a făcut să irumpă din imaginarul eminescian, anume epoca
unui Klinger, Lavater, Lamartine, Vigny, Keats şi Hölderlin, Luceafărul
se conturează în forma cunoscută azi pe parcursul unui deceniu, după
ce, conform caietelor manuscrise, Eminescu aflase şi se informase cu
minuţiozitate asupra misterelor Universului din surse cât mai variate,
neexcluzând studii de fizică avansată, la care, apelase, bunăoară,
pentru lămurirea străfundurilor gândirii umane peste care dăduse în
lecturile sale din Marea Filosofie. G. Călinescu e oarecum nedrept
atunci când îi atribuie Luceafărului capacităţi reduse de
exprimare, neavând „suflet empiric”, văzând „formule şi nu relaţii şi
nici expresii noi” în versurile:

„ – Din sfera mea venii cu greu

Ca să-mi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi muma mea e marea”

………………………………………………………..

„ – Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult şi-acuma

Şi soarele e tatăl meu

Iar noapte-mi este muma”

………………………………………………………..

„ – Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape

Am coborât cu-al meu senin

Şi m-am născut din ape.”

În aceste aşa zise simple formule de exprimare stă o întreagă înţelepciune a Lumii. După Kaballah, Universul
se împarte în trei lumi distincte. Asiah, Etsirah şi Briach, care
corespund celor trei diviziuni ale fiinţei omeneşti: Nepesch, Ruach,
Neshamah. Potrivit vedantismului şi brahmanismului, reluat în doctrina
Kaballei, microcosmosul este absolut asemănător cu macrocosmosul; omul
este chipul lui Dumnezeu care se manifestă în Univers. „Acest raport de
reprezentare Divinitate – fiinţă umană era cunoscut încă din
antichitate ca PRINCIPIUL HOLISTIC AL UNIVERSULUI: macrocosmosul se
regăseşte în microcosmos (şi în om); microcosmosul se regăseşte în
macrocosmos, sau, într-o altă formulă utilizată „ce e mic se regăseşte
în ce e mare şi ce este mare se regăseşte în ce e mic”. În cultura
europeană antică acest principiu era cunoscut ca cel al lui Thot –
Hermes. (Lăzărescu, 2009). După ce diferitele părţi componente ale
omului s-au separat îndată după moarte, fiecare merge în sfera spre care
o atrage natura şi constituţia sa. Astfel cele trei lumi, corespunzând
după natura şi gradul lor de spiritualitate celor trei principii
constitutive ale omului (trup, suflet, spirit, n.n.), reprezintă
diferitele sfere spre care se îndreaptă aceste principii. „Cerul
/soarele este tatăl meu” reprezintă principiul yang şi „muma
mea e marea / noaptea” – principiul yin din Daoism.
Ambele sunt principii cosmice universale, care, prin întrepătrundere şi
interdependenţă duc la crearea vieţii – recte, Luceafărul, care a
căpătat de la yang – spirit şi de la yin forma
materială, închegată şi din îngemănarea celor două principii, suflu
vital, devenind astfel făptură. Olimpia Cotan Prună observă la rându-i
că mitul cosmic al Facerii Lumii se leagă de existenţa mamelor
creatoare, aşa cum în mitologia românească, totul are mai întâi o Mamă,
în cazul Luceafărului aceasta este marea / noaptea (principii profund
feminine, de tip yin, în mistica extrem-orientală). Geneza
Luceafărului, aşa cum ne-o relevă simplitatea vorbelor sale, dimensiune a
unei alte benzi de frecvenţă ondulatorie – poate superioară, poate
inferioară lumii terestre căreia îi aparţine Cătălina, fata de împărat,
cea cu gusturi pe cât de „mărunte” în lumea pur materială, pe atât de
elevate în cea a spiritului, este una complexă, ce traduce formula
eisteiniană de e = mc². El este astfel esenţă de yang (cer,
soare, senin) în formă pur materială yin de mare, noapte, ape…

Însă Eminescu îi trasează poemului de la bun început, după logica omenească, coordonatele inferiorităţii şi
superiorităţii lumilor, considerând universul lui Hyperion, al „stelei
buclucaşe”, drept unul net superior celui terestru, cel puţin din felul
cum acesta e descris, unul ce aneantizează timpul şi spaţiul, dar care
astfel face să dispară voluptatea şi splendoarea trăirilor. Astfel
Hyperion vine dintr-„Un cer de stele dedesubt /Deasupra-i cer de stele
/Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele.”, dintr-o imensitate
galactică a hiperspaţiilor fizicii moderne şi are o capacitate de
manifestare ce depăşeşte putinţele fizice ale oricărui corp uman,
fiindcă se mişcă concomitent în spaţii şi-n momente diferite, toate
acestea ducând la crearea lui Ouroboros, a contopirii timpului cu
spaţiul, născând o lume fabuloasă, cu adevărat fantastică, dar
explicabilă ştiinţific prin principiile fizicii cuantice. Eminescu îl
anticipează astfel pe Jung cu al său arhetip de tip Ouroboros al
psihicului uman, ceva la care fata de împărat aspiră tocmai pentru că e
femeie, pentru că e element profund yin, din care de obicei se
naşte yang-ul adică energia pură din formula lui Einstein.

Universul fantastic, clar superior, din care se pogoară Luceafărul ademenit de „dorinţă”, de aspiraţia la
imortalitate a Cătălinei, se conturează din genuni şi lumini, din
infinit redus la metafora văilor chaosului şi la lumina deja creată:

„Şi din a chaosului văi –

Jur împrejur de sine

Vedea, ca-n ziua ce de-ntâi

Cum izvorau lumine.”

Imensitatea, vastitatea spaţiului, infinitul, depăşesc limitele unui univers, delimitând, pentru prima dată
în epoca lui Eminescu conceptul de multiversuri, concept la care fizica
modernă abia a ajuns de mai puţin de un deceniu. Astfel, hiperspaţiul,
acel „spaţiu” circumscris imensităţii spaţului din care se pogoară forţa
Luceafărului îmbracă poetic, dar cumplit de adevărat expresia strofei:

„Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte”,

dezvăluind minţii omeneşti „punctul” de diviziune a acelui Ouroboros, găurile negre ale Universului („goluri”),
din care se naşte Timpul şi astfel ideea de materialitate, căci:

„Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe

E un adânc asemene –

Uitării celei oarbe.”

Universul cel mai apropiat de cel terestru, cel în care se manifestă „prea frumoasa fată” dar cu
capacităţi spirituale deosebite, căci e pogorâtă din „rude mari
împărăteşti”, prin urmare, din lanţ ADN-ic superior, se formează cu
greutate, se fereşte şi se contopeşte, formându-l în cele din urmă şi pe
Hyperion (energie dinamică) din cele două elemente constitutive
amintite mai sus, dar sugerând esenţa-i vitală, acel suflu – scânteie de
divinitate ieşită din voinţa superioară voinţei sale (setea care-l
soarbe) şi pregătirea pentru această „materializare” prin curăţarea,
ştergerea informaţiilor anterioare (uitarea cea oarbă), de asemenea
metaforă pentru aneantizarea, stagnarea Timpului (în adâncuri) într-o
fază de evoluţie premergătoare momentului genezei Luceafărului.

Opusă acestei lumi complexe, greu comprehensibile minţii omeneşti, prin urmare încărcată de fantastic şi
fabulos, dar, în acelaşi timp perfect explicabilă de legităţile moderne
ale fizicii, se conturează lumea Cătălinei şi a alesului său întru amor,
Cătălin, „viclean copil de casă” dar la rându-i dotat calitativ
energetic, fiindcă e „băiat din flori şi de pripas”, prin urmare, născut
tot dintr-o imensă forţă, cea a iubirii, la care aspiră şi fiica de
împărat. Lumea acestora e cea supusă „karmei” autoimpuse:

„Ei au doar stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

„Stele cu noroc”, „prigoniri de soarte” sunt cele două variabile posibile ale Destinului, care se manifestă
numai în forma materială a lumii. Cealaltă formă de manifestare, opusă
materialului („Noi nu avem nici timp, nici loc”) străpunge bariera
spaţiu-timp, nesupunându-se astfel principiului filosofic de Destin
pământesc, ci a celui dat de nemurire şi de voinţa superioară a „setei
care-l soarbe”. Versurile marchează însă şi o trecere de la o lume la
alta, o trecere din material în imaterial şi viceversa.

Strofa este o instanţă de fizică cuantică, matematici superioare şi filosofie metafizică. Cele 98 de
strofe ale Luceafărului cuprind în ele întreaga filosofie ocultă
(metafizică) a Lumii. În aceeaşi linie, „stele cu noroc” sunt o imagine a
spaţiului tridimensional, apropiat celui în care se manifestă
microcosmosul terestru, „prigonirile de soarte” oferind o a patra
dimensiune - timpul – exprimat magistral prin infinitivul lung
substantivizat „prigoniri”. De observat, din punct de vedere al
măiestriei artistice şi a geniului eminescian, nu folosirea unui
substantiv „prigoană (e)”, ci a unui verb, la un mod nepersonal, vag
substantivizat, pentru a marca tocmai curgerea, trecerea şi astfel a
sugera a patra dimensiune şi profunda înţelegere a ecuaţiei filosofiei
timpului său asupra Universului. Însă geniul eminescian simte,
supraconştientizează faptul că dacă Universul ar avea doar trei
dimensiuni plus a patra, timpul, s-ar destrăma. Astfel creează acestui
Univers palpabil acel hiperspaţiu: „Noi nu avem nici timp, nici
loc
/ Şi nu cunoaştem moarte”, al Eternităţii
ce se circumscrie Universului tridimensional. Ideea nu apare decât în
secolul XX, după teoriile lui Planck, Einstein, Capra. În aceeaşi ordine
de idei, Profesor Ioan Vasile Câmpan, (2009), observa că: „Trebuie
reţinut ca emblematic faptul că studentul Eminescu foloseşte termenul de
cuantă cu treizeci de ani înainte de a apărea teoria cuantică a lui Max
Planck. În manuscrisul 2267, din anul 1870 Eminescu comentează:
„Electricitatea este acelaşi cuant de putere, care, cu o repejune
incalculabilă se preface într-un cuant egal în celălalt loc, fără a
avea necesitate de un substrat material suficient şi proporţional pentru
a se comunica. Curios lucru!”

Nu mai puţin surprinzător este faptul greu de explicat că în acelaşi manuscris 2267, Eminescu face uz de
produsul mc², cu aproximativ trei decenii înaintea lui Albert Einstin,
folosind acelaşi simbol, „c”, pentru „repejunea finală”.
Ideea pare că-l urmăreşte pe poet pe parcursul poemului său „de
dragoste”, fiindcă:

„Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări de-a-notul…

El zboară, gând purtat de dor

Pân’ piere totul, totul;”

Strofa identifică câteva idei dragi filosofiei indice, „gând purtat de dor”, traducându-se în „voinţa ca
vehicul al dorinţei”. Întâi apare Dorinţa, într-o lume inferioară a
Mayei, a Iluziei. Voinţa este necesară pentru transformarea Dorinţei din
gând în realitate, din energie în faptă. E = mc²! Dar, pentru a fi mai
lesne pricepută ideea, energia mai poate fi formulată şi altfel,
desigur, la un nivel nu strict ştiinţific ci „metaforic”: E = mt². Când t
(timpul) capătă „greutate”, apare întruparea, adică transformarea
energiei necreate în energie creată, a energiei dinamice în materie.
Ideea devine clară atunci când moartea sau degradarea organismului,
boala în general sunt privite ca o reflectare a factorului timp
asupra materiei („repejunea” lui Eminescu). Dacă timpul
este „scurt
”, adică „uşor”, trece repede, mult prea repede,
organismul / corpul fizic, neacordat lui, se îmbolnăveşte, se distruge.
Dacă timpul se dilată (capătă greutate / densitate),
organismul fizic îl susţine mai uşor (fiind la aceeaşi structură densă
mai apropiat lui, materie închegată) şi se reface, sau înfloreşte. Cu
alte cuvinte, acea forţă ce modelează transformarea materiei şi a
antimateriei în Univers (timpul) este dătătoare sau distrugătoare de
forme de viaţă. De observat ca ideea temporală nu este străină de
formula lui Einstein. „c²” este simbolul vitezei luminii
în vid, al „repejunii” eminesciene. Or „viteză”
implică instantaneu ideea de mişcare, curgere, trecere, transformare,
deci, timp. Prin urmare filosoful şi literatul din
Eminescu identifică la rându-i timpul ca echivalent al „vitezei luminii”
, deci modulator al materiei şi antimateriei şi relaţiilor ce se
stabilesc între acestea.

Profunzimea stanţelor Luceafărului eminescian iar îşi propune a depăşi cadrul unui banal poem de dragoste, chiar dacă
iubirea este cerută de Hyperion Demiurgului.

„Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire.”

Trecând dincolo de limitele reduse ale actului acuplării, cel mult văzut ca un act al dragostei, toată strofa
simbolizează un „schimb energetic”, iubirea fiind superioară „focului
din privire”. „Focul din privire” devine o formă de energie singulară
ce-şi doreşte sporirea prin „ora de iubire”. Aceasta este la rându-i o
metaforă pentru o formă de energie superioară, născută din împărtăşire,
prin unire de alte energii. Luceafărul, spirit inferior Demiurgului, dar
superior Omului, vede în „ora de iubire” numai dimensiunea împlinirii,
sporirii unei forme de energie. Demiurgul vede şi reversul împărtăşirii
energiilor în „ora de iubire”. Luceafărul, poate nu numai să-şi
sporească „focul din priviri”, ci chiar să-l piardă. Iubirea, ca un fapt
de inferioritate energetică, poate duce la decăderea forţei unei
entităţii superioare, din acest punct de vedere ajungându-se la
involuţie şi nu la evoluţie, rupând legităţile unui Univers ce se
dezvoltă în spirală, fenomen demonstrat recent de fizica modernă.

„Reia-mi al nemuririi nimb” statuează tocmai condiţia superiorităţii Luceafărului. Cu alte cuvinte,
„permite-mi să involuez”, pentru a resimţi amăgirea evoluţiei spirituale
dintr-o formă inferioară de evoluţie. În aceeaşi ordine de idei,
Olimpia Cotan Prună observă la rându-i că în Luceafărul,
„savantul poet român Mihai Eminescu pune faţă în faţă energiile cosmice
de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin
modalităţi poetice neatinse de nimeni pe Pământ. Hyperion face parte
dintr-o formă de energie superioară faţă de vieţuirea pământeană. Lui i
s-a dat veşnicia nefiinţei, nu durerea unei vieţi eterne.
„Rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ” la Eminescu, întru veşnica lui
pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloană de
lumină. Este absorbit tangenţial în vibraţiile energiei iubirii şi
tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere permisiunea energiilor
înalte (Demiurgul –.conştiinţă dinamică, n.n.). El aleargă vijelios la
Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de „greul negrei
veşnicii”, de nefiinţă (de eternitate şi predominanţa antimateriei în
structura sa, n.n.). Dintre energiile pământene, numai cele feminine,
ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia „al
nemuririi nimb / Şi focul din privire”, să fie făcut mai puţin
strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul
are acces: „o oră de iubire”. Iubirea este cea mai
puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă
stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei
universale, căci: „De dorul lui şi sufletul şi inima-i se împle” şi se
cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare pe când Cătălin
percepe Luceafărul, ca fiind „lucitor şi rece”, gândind fericirea lor în
lume nu în sferele astrale.” (Cotan Prună, 2009)

Cătălina este identificată de prof. Olimpia Cotan Prună ca o formă de energie superioară lui Cătălin,
capabilă a vibra la unison cu energia lui Hyperion, de natură astrală
pentru că femeie fiind, sufletul ei face parte din acele megaenergii de
tip uman ale Pământului ce alcătuiesc unda vibratorie a sacrei
născătoare, rezultantă directă a energiilor iubirii.
În acelaşi
timp, însă, Cătălina este plasată de Olimpia Cotan Prună în spaţiul
inferior al energiilor pământene în raport cu cele cosmice la care a
acces deja Hyperion. Cătălina este simbolul energiilor superioare ale
dimensiunii Pământului, ale materiei închegate. Este ceea ce tradiţia
Veda numeşte materie, matrice, mater. Hyperion, la rându-i, este ceea ce
tradiţia Vedanta, numeşte energie dinamică, ceva superior materiei, dar
inferior Conştiinţei. Eminescu construieşte astfel, profund conştient,
universul filosofic indian în versurile poemului său, anticipând cu
peste un secol descoperirile fizicii. Fiindcă şi Cătălina şi Hyperion
sunt manifestări ale Conştiinţei Dinamice vedantine, ale Demiurgului.
Dar fiecare se află pe o treaptă diferită de vibraţie, de mişcare,
aparţinând astfel unei Lumi, unui univers propriu. Eminescu anticipează
descoperirile actuale ale fizicii, care consideră că nu există materie,
ci doar energie care se mişcă la o viteză atât de mare încât este creată
aparenţa solidităţii. Însă, păstrează sub influenţa lecturilor
filosofice indiene adevărul inexistenţei energiei în mişcare, construind
premisele transformării acesteia în conştiinţă dinamică, anume
acceptarea condiţiei sale oscilatorii de către Hyperion şi „sporirea”
Demiurgului într-un universal lanţ trofic.

Cererea lui Hyperion de a se „naşte din păcat” e interpretată ca o dorinţă de „resimţire a amăgirii evoluţiei
spirituale dintr-o formă de evoluţie inferioară”, deoarece prof. Cotan
Prună argumentează la rându-i că „Hyperion este conştient de
inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice cât şi de
faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale („Vrei să dau
glas acelei guri, / Ca după a ei cântare, / Să se ia munţii cu
păduri / Şi insulele-n mare.”
„Vrei poate-n faptă să arăţi /
Dreptate şi tărie? / Ţi-aş da Pământul în bucăţi să-l faci împărăţie. /
Îţi dau catarg, lângă catarg. / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung
şi marea-n larg, / Dar moartea, nu se poate.”). Omul se naşte din
„păcat” fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru
că suntem noi oamenii vinovaţi de această ierarhie a Universului
energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără
de moarte deoarece aparţine unei lumi diferite energetic unde, pentru
pământeni (deci pentru o formă de evoluţie inferioară, n.n.) totul pare
veşnic şi neschimbat” (Cotan Prună, 2009), sublim. Or, tocmai senzaţia
aceasta de sublim Hyperion doreşte a o retrăi şi-i cere Demiurgului
anularea superiorităţii. Din dimensiunea în care a acces, această
senzaţie a voluptăţii sublimului nu mai există. Va trebui, în logica
construirii forţei motrice a Universului (recte a Demiurgului) să­-L
întregească la un moment dat, să urmeze acel lanţ trofic. Or această
reîntregire, sporire, oricâtă evoluţie ar presupune, de la stadiul de
Hyperion la cel de Demiurg, nu pare a avea aceeaşi voluptate, ca cea
dăruită de „ora de iubire” a energiilor pământene.

„O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte

Căci Tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte.”

Primordial, viaţa purcede dintr-un centru energetic unic, Dumnezeirea, Demiurgul. Pe parcursul evoluţiei,
devine şi o responsabilitate proprie, prin alegerile făcute. Alegerile
duc către sporirea sau diminuarea Tainei Lumii (Blaga). Lucru remarcat
şi de Eminescu fiindcă:

„Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare.”

Mişcarea ondulatorie din fizică se conturează la nivelul acestei strofe. Pulsaţiile alternative,
oscilatorii, creatoare de viaţă devin explicite într-o curgere liniară a
Timpului. Dar, versurile descoperă ochiului tocmai faptul că materia se
hrăneşte din Timp: „Din sânul veşnicului ieri (timp, n.n.). / Trăieşte
azi ce moare.” Prin urmare, Timpul e văzut pe post de creator al
materiei din antimaterie. (Până la urmă Demiurgul se identifică cu
Timpul, or „ora de iubire” este ieşirea din această dimensiune a
Timpului, aceea de Creator de Universuri, şi intrarea în micul timp
liniar, al creării universurilor cu potenţial energetic inferior). Doar
Cătălina doreşte evoluţie prin unirea cu Hyperion, adică împlinirea prin
dare de viaţă, deci naştere de materie; Hyperion, conştient de
involuţie, nu doreşte „sporirea” Tainei Lumii, ci voluptatea, plăcerea,
trăirea în sine.

Lanţul trofic Universal urmează, însă, căile idealului, acela de a spori a Lumii Taină; de aceea Demiurgul
încearcă a-l convinge pe Luceafăr să renunţe la iluzie şi la durerea ei
(„Ei numai doar durează-n vânt / Deşarte idealuri”). Dacă Hyperion nu
şi-ar accepta condiţia, hiperspaţiul s-ar destrăma, Universul, construit
spiralat, în loc să-şi urmeze cursul ascendent, ar lua un curs invers,
descendent, ce ar duce la momente ce deja au existat, nu la transformare
întru nou, eventual la evoluţie. Ar însemna un dezechilibru ce ar
zdruncina acea ordo saeculorum. Produsul concepţiei dintre
Cătălina şi Hyperion ar fi sortit tot treptelor evoluţiei Samsarei şi
lanţului karmic:

„Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.”,

Iar Hyperion ar rămâne, în cel mai fericit caz tot la dimensiunea sa oscilatorie, urmându-şi calea
evolutivă prin întruparea aceluiaşi cuvânt dătător de viaţă al
scripturilor creştine:

„Iar tu Hyperion, rămâi,

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -

Să-ţi dau înţelepciune!”, adică tot statut superior, stagnând prin fapta ta, din dorinţa voluptăţii,
evoluţia unui întreg hiperspaţiu. Astfel, Luceafărul dezvăluie
în faldurile unei poveşti complexe de iubire, nişte „banale” legităţi
fizice: univesurile oscilatorii nu se pot combina şi întrepătrunde.
Chiar dacă superior energetic, fiind produsul iubirii pure, Cătălin nu
va avea acces la mâna Cătălinei, fiindcă aceasta, e superioară lui. El e
„din flori şi de pripas”, Cătălina e „din rude mari împărăteşti”, deci
evoluată energetic de-a lungul generaţiilor. Iubindu-se fizic cu
Cătălin, Cătalina aspiră la iubirea superioară a lui Hyperion, pe care,
acesta i-o împărtăşeşte (fiindcă îşi doreşte „degradarea”) dar la
capacităţile sale vibratorii, incompatibile cu cele ale Cătălinei,
oricât de evoluată ar fi aceasta. În final, prin decizia înţeleaptă
(doar i s-a dat „înţelepciune!” – adică ceea ce filosofia indiană
numeşte corp astral) a lui Hyperion, Universul îşi urmează cursul său
firesc în imensitatea eternului hiperspaţiu. Fiecare îşi urmează cursul
său evolutiv, pe nivelul oscilatoriu pe care l-a atins deja de-a lungul
„evoluţiei”. Iubirea, oricât de puternică ar fi ca formă de energie
superioară nu poate rupe barierele ce se ridică între nivelele de
evoluţie. Universul spiralat nu-şi poate apropia buclele pentru a face
salturi evolutive.

Cel mai lung poem de dragoste al lumii dezvăluie astfel că lumea este un dat, una şi aceeaşi, dar se manifestă
diferit, ceea ce duce la iluzia complexităţii. Cătălin vrea să evolueze,
Cătălina doreşte acelaşi lucru, Hyperion, în final acceptă acest dat.
Se conturează astfel nu un poem de dragoste, fiindcă iată, dragostea nu
serveşte la nimic, nu împlineşte ci, din contră, poate degrada, ci mai
degrabă un poem al voinţei de evoluţie şi al căutărilor căilor acesteia,
dintre care iubirea pare a fi una. Luceafărul
devine astfel o poezie a întregii Ştiinţe Oculte a Lumii, pe care
fizica modernă o dezvăluie ochiului şi nevoii de logică de mai bine de
un secol încoace şi pe care o confirmă ca atare.

Considerat numai şi în lumina revelatoare a acestor câtorva strofe, Luceafărul eminescian ar
putea lesne depăşi statutul de „cel mai lung poem de dragoste” şi l-ar
îmbrăca pe cel de cel mai complex poem ştiinţifico-filosofic (culmea,
tot SF!). De ar fi avut norocul să fie astfel receptat de World
Record Academy
,
am fi avut şi noi, românii, de ce să ne
bucurăm, fiindcă ni s-ar fi recunoscut calitatea primordială pentru care
încă ne mai rabdă Pământul, anume că dacă prin absurd ar pieri toată
filosofia Lumii (Vedele, Upanişadele, înţelepciunea întregii Indii şi
cuceririle fizicii moderne) şi ar rămâne doar Luceafărul, s-ar
putea recrea întreaga spiritualitate a omenirii la o treaptă superioară
a Sublimului.

Dar, citându-l pe Orhan Pamuk, am putea afirma cu tărie că World Record Academy a
procedat cu Luceafărul eminescian aidoma personajului Kara Memi
cu aleasa inimii sale, Şeküre Hanâm: „Negru a spus ceea ce spun toţi
bărbaţii care mă găsesc ageră la minte
şi care-mi pot spune desluşit acest lucru:

- Eşti foarte frumoasă.

- Da, am zis, îmi place nespus să-mi fie lăudată inteligenţa.”

Vizualizări: 855

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Radu Mihailescu pe Iunie 14, 2010 la 1:46pm
Tuturor, pentru 15 iunie!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor