Isi pierde mintea cel care iubeste,

Cel ce-si supune visele iubitei ,

Cel ce se lasa ispitit de ratacirile magiei ,

Cel ce-si imagineaza ca stelele din cer

Pot fi atinse , si care se inarmeaza

Cu sofistica; si cel ce panzele

Si le picteaza .Se cade sa mai spun aicea

Ca cei mai fara bafta sunt poetii.

I

I

Omul pierde totul odata cu trecerea anilor: tineretea ,frumusetea, sanatatea , elanurile ambitiei .

Singura prostia nu-i paraseste niciodata pe oameni .

LUDOVICO ARIOSTO

eNCICLOPEDIA iNTELEPCIUNII pag 227

Vizualizări: 174

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Ianuarie 7, 2014 la 7:50pm
Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Noiembrie 15, 2013 la 7:17pm

Comentariu publicat de CRISTIAN RACOVITA pe Noiembrie 12, 2013 la 2:24pm

Moartea lui Fulger                              George Cosbuc             

În goana roibului un sol,Cu frîu-n dinţi şi capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns,
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atîta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort ! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain !
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sînge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai ! Cînd l-a văzut
Şi cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strînşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger ? Poţi sfărîma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fer
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii, dacă pier
Cei buni aşa ?

Dar mîne va mai fi pămînt ?
Mai fi-vor toate cîte sunt ?
Cînd n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfînt ?

Dar doamnă ! Suflet pustiit !
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Şi tot palatul plin era
De plîns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i !
Topiţi sunt ochii viorei
De-atîta văiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot veştmîntul doamnei rupt
De mîna ei.

"-De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Că s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind !

Nu-l dau din braţe nimănui !
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor ?
Îţi laşi părinţii-n plîns şi dor ?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i !"

Ah, mamă, tu ! Ce slabă eşti !
N-ai glas de vifor să jeleşti;
N-ai mîni de fer, ca fer să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzeşti !

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins !
N-auzi nici trîmbiţele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept colac de grîu de-un an
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-am făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mîna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzîndu-ţi chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit !...

Iar cînd a fost la-nmormîntat
Toti morţii parcă s-au sculat
Să-si plîngă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat !

Şi popi, şirag, cădelniţînd
Ceteau ectenii de comind -
Şi clopote, şi plîns şi vai,
Şi-oştenii-n şir, şi pas de cai
Şi sfetnici şi feciori de crai
Şi nat de rînd.

Şi mă-sa biata ! Cum gemea
Şi blăstema şi se izbea
Să sară-n groapă:"-L-au închis
Pe veci ! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plîngînd din vis,
Din lumea mea !

Ce urmă lasă şoimii-n zbor ?
Ce urmă peştii-n apa lor ?
Să fii cît munţii de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic !

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e ! Şi rînd pe rînd
Ne ducem toţi !

Eu vreau cu Fulger să rămîn !
Ah, Dumnezeu nedrept stăpîn,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu !
E un păgîn şi Dumnezeu,
E un păgîn.

De ce să cred în el de-acum ?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt !
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt !
Credinţa-i val, iubirea vînt
Şi viaţa fum !"

Şi-a fost minune ce spunea !
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit.
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit
Privind la ea.

Un sfînt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude cînd îl chemi:
batrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas.
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătînd
Şi-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
"-Nepoată dragă ! De-n zadar
Te văd plîngînd.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frîngi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău, cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi.

Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus ?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci !
El nu e mort ! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui,
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui ?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbura-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni ! Ce sunt cei de-acum !
Şi toţi s-au dus pe acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plîngător
Că viaţa-i fum.

Zici fum ? O, nu-i adevărat.
Război e de viteji purtat !
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i ?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte şi la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Şi de femei !

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta !
Şi-a morţii lege n-o căta !
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi ?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi ?

Dar ştiu un lucru mai presus
De toate cîte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mîine nu-s !

Şi-oricît de-amărîţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat !
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim !"

Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie, ce-i ?
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
"În faţa unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni !
Să mori rîzînd..."

Şi clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Şi-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Şi nălţător.

"-Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun, cînd le-nţelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !"
Simtind viata

(Balade şi idile 1893)


Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor