Uite, de astăzi sunt arhitect

De lume virtuală

Demiurg, cum s-ar zice

Dar bătaia de cap

Mi-o dau personajele

Adică, de exemplu, tu, eu

Pe tine te fac ea și o pun la treabă

Îi dau o pensulă mare

Cizme de cauciuc, vopsea verde

Și îi spun să coloreze iarba

Iar copacii, o pun să îi crească

La ea în cameră

Căci spațiul e îngust

Virtual desigur, dar limitat

Plus că ea e responsabilă cu natura

Și ea îi udă

Cu o stropitoare de jucărie

Având tot timpul părul în ochi

Iar unii copaci cresc strâmb

Coroana, ce să zic, e bogată

Dar trunchiul e contorsionat rău

Și fac și eu o lume, așa

După experiența mea

Din cărți, copaci și stânci

Care îmi fac implozie, haotic, în cap

Și pe ea o fac cu părul lung

Și cu niște sclipiri în el

Ca de la cioburi de sticlă

Îi dau și o umbrelă

Plus o pisică în brațe

Nu știu dacă îți place

Dar asta este, e lumea mea

Iar pe mine, adică pe el

Îl fac așa, cu față de copil

Alb, foarte strălucitor

Cu ochi de diamant

Zulufi, o coroniță mică

Un guler scrobit, brodat

Și îi fac și un istoric

El, cu pantaloni scurți, citind

Și undeva silueta lui, mică

De mână cu tatăl său

Și umbrele lor foarte lungi

Iar pe ea o mai schimb

O fac câteodată și mică de tot

Și o îndes într-un acvariu

Sub formă de borcan

Unde poate servi ceai cu biscuiți

În timp ce pisica se uită curios la ea

De dincolo de sticlă

Problema e că personajul meu

Este creat în felul următor:

Eu, fiind într-un fel

Mă uit în oglindă și îl văd altfel

Iar ce văd, schițez pe hârtie

Desigur, pe el, în al treilea fel

Dar ce am uitat să lămuresc clar

Sunt culorile, turcoaz mult

Toate nuanțele de roșu

Ceva galben, albastru, verde

Și un pic mai mult crem

Și dacă se pune problema

Despre ce rol are pisica în lumea virtuală

Doar să îi distreze pe copii

Și să zâmbească larg

Dar am început să îmi cojesc capul

Ca pe un măr

Să aprind în el focul

Și tot nu mă pot opri

Să fac din el un erou

Cu cască, arme, pumn automat

Din care să arunce șarje de foc

Să fie neîndurător

Sub armura robotică

Cu duhurile universului

Ființe fantomatice, feroce

Îmbrăcate totuși, pentru aparențe

În costume spațiale, cu leduri

Și să o caute pe ea, pe tine

Într-un oraș spațial, plutitor

Care are o structură fatală

De labirint gigantic

Care se poate fereca automat

Sau să lupt cu un vultur

Cu două capete

Care încearcă cu ciocurile

Să smulgă părți din ea

Deși, ea, tu, fiind virtuală

Și construită din fragmente

Ai câteva lipsă, la umăr, ochiul drept

Dintr-o eroare regretabilă, de program

Dar figura ei are o expresivitate

Cât se poate de umană

Iar părul este atât de riguros pieptănat

Perfect, iar dacă vreau să o fac tristă

O pun să strângă puțin din buze

Și atât, sau o fac un pic melancolică

Sprijinindu-și capul de brațul

Învelit în apărătoare de metal

Ea fiind îmbrăcată ca un stalker

Cu o expresie băiețească, puțin obosită

De persoană trecută prin lupte

Căreia, deși nu îi mai bate o inimă umană

Discul de neutroni încadrat în piept

Îi pulsează cu o lumină albastră, intensă

Și se gândește la el, eroul principal

Care e captiv într-o celulă

Aflată pe o stâncă vulturească

De dincolo de nori

Unde trebuie să se ferească permanent

De niște brațe hidoase, cu gheare

Ce ies regulat din zid

Și vor să-l sfârtece

Căci în lumea virtuală

Zidurile sunt permeabile

Iar monștrii au insomnii

Și îmi vine să mă apuc

Ca un Demiurg capricios

Să-l salvez pe Mickey Supermouse

Aruncând ancora de foc

De pe corabia mea plutitoare

Drept în oceanul arămiu

Dar e stupid, nu are ce căuta Mickey aici

Și nici vreo preoteasă neagră

Cu coarne de berbec

Și cu un craniu în mână

Dau cu mâna, hotărât, deoparte

Astfel de apariții ciudate

Doar sunt Demiurg, ce naiba

Sau să-l pun pe undeva

Pe leul uriaș, dragonul roșcat

Elful verde cu urechi ascuțite

Sau înțeleptul bătrân

Cu barbă, pipă, pălărie pleoștită

Dar nu, trebuie să fiu original

Așa că am să creez un cățel negru

Care se joacă pe o pajiște

Cu flori și fluturi electronici

Dar am uitat să spun

Că scopul jocului din lumea asta virtuală

Este să atingi mâna personajelor

O mică strângere de mână

Ca cea din Capela Sixtină

Și gata, ai adunat puncte

Dar totuși, personajul negativ suprem

Trebuie să fie, revin

Preoteasa neagră, care

Lângă morminte cu cranii

Sacrifică ritualic gâște

Și citește incantații

Din cartea din care flutură limbi însângerate

Iar ea? Ea este un pic invizibilă

Deocamdată este ascunsă după oglinzi

Călătorește singură, melancolică

În orașul virtual, cu contururi estompate

Pe lângă oamenii cu cap de televizor

Ce se împiedică și își dau brânci

Stă și moțăie în niște nori roz

Ca o vulpe nepăsătoare

În timp ce eul ei adevărat

Stă la lumină și își așteaptă micul prinț

Să îl învețe, cu înțelepciune

Despre mușcăturile din lună

Sau despre cum e să plutești

În timp ce aștepți

Ca celălalt, el, să îi aducă

Creaturile mici, luminoase

Din adâncul pădurii

Ce beau esența la cascada vieții

Iar în acest răstimp

Să pună un robot de tablă

Tâmp, cu figură din rulmenți

Să îi înmâneze un trandafir

Oare să apară și o prințesă?

Un fel de Tiana, de culoare și cu diademă

Sau omul copac?

Nu, doar dacă își dă frunzele jos

Sau zâna apei?

Dar aceasta e prea despuiată

Și are tatuaje pe brațe, de neînțeles

Dar, am o idee, mesaje către copii

Va fi în sarcina vulpii să le ducă

Va păși tiptil la balconul fiecăruia

Își va pune botul la ei în palmă

Și le va spune

Iar el, voi pune să fie salvat

De un stol de corbi

Care să îl poarte legat la ochi

Spre țărmul mării de azur

Unde ea, coborâtă din orașul spațial

Cântă la un pian translucid

Și îl încredințează slujitorului ei de încredere

Un robot uriaș, metalic

Cu burtă și o ghioagă imensă pe umăr

Iar ea, apoi, să călătorească

Călare pe exoscheletul unui șarpe

Lung, uriaș, al apelor

Desigur, pe cer se vede tot timpul

Saturn cu inelele

Și un fel de stea mică

Orbitată de o centură de asteroizi

Dar iată că tot spre ea

Mă îndreaptă pana

Mușcând din cuvinte

Care zboară ca niște umbre de păsărele

Și apropo de zburat

El va avea un vehicul spațial

Și îl va pilota de pe fotoliul

Superrobotizat și sofisticat

Având în față panouri digitale, virtuale

În lumea deja virtuală

Și cred că se va termina

Cu el salvându-l pe savantul cenușiu

Cu organe luminoase și fluide

Iar ea, transfigurată într-o zână

Cu atitudini și gesturi ușoare

În infinita ei bunătate

Îmblânzește lupul feroce

Cu trup de nori negri și fulgere

Ce vrea să muște din mica lună

Pe care ea, cu delicatețe, o ține în brațe

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor