LUMINI CRUCIFICATE. ALTER CHRISTUS - (micro eseu teologic) CEZARINA ADAMESCU

LUMINI CRUCIFICATE

 

 

                                                ALTER CHRISTUS

 

 

 

            În puţinătatea lutului său, omul, aflat în întunericul veacului, tinde să ignore Lumina. Lumina răstignită, Lumina care trece prin Cruce. Şi când îşi aduce aminte de ea, din întunecat, sufletul său devine senin, proiectându-şi razele binefăcătoare asupra celor din jur. Această rafinărie nevăzută strecoară aerul prin propriile filtre lăuntrice. Iar ceea ce rămâne după această rânduială e  cuvântul  înseninător care te îmbunătăţeşte, e Lumina cea adevărată din Lumina cea pururi aprinsă. E chiar sursa care ne ţine. Chiar dacă e o lumină suferindă, crucificată, căzând pe chipul Mântuitorului în agonie.

            În haina acestei Lumini ne-am înveşmântat la Botez, e haina cea de Dumnezeu ţesută, dăruită nouă ca s-o păstrăm neîntinată.

            Dar, tot la fel de vădit este şi faptul că fiecare faptă rea înfige un piron în Lumina Mântuitorului.

            Intraţi din nou pe Calea Luminii Treimice, contemporani cu Iisus, să ne lăsăm conduşi de smerenia sfinţilor şi să urcăm prin Cuvânt, pentru ca şi Cuvântul să coboare în noi, înduhovnicindu-ne.

            Smerenia sfinţilor – aceşti făuritori de punţi (pontifex) – ne este un exemplu luminos şi omul de azi are, mai mult ca oricând nevoie de modele luminoase. Un astfel de exemplu viu şi lucrător în noi a fost şi este acela al Seraficului  Părinte Francisc, acest „Alter Christus” sau, aşa cum spun italienii. „Christus Italicus” – care a atins treptele cele mai desăvârşite ale smereniei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

            Iisus şi Francisc: Creatorul şi creatura sa – nicicând nu s-a realizat un mai bun tandem, iar dovada supremă a acestei comuniuni lucrative sunt stigmatele dăruite de Iisus pentru prima oară unui muritor, unui fiu al omului, unui fiu predilect care s-a străduit în chip fericit să-L imite pe Hristos Răstignitul.

            În capela Institutului Franciscan din Roman se află, dincolo de Sfântul Altar, un grup sculptural emoţionant şi copleşitor prin mesajul său, înfăţişând un crucifix imens, reproducere după celebra icoană a lui Murillo. De pe lemnul crucii, Hristos răstignit de om, îşi desprinde mâna Sa dreaptă pentru a-l cuprinde pe Francisc de umăr.

            Prin acest gest încurajator  Hristos vrea să spună că El i-a iertat pe aceia care „nu ştiu ce fac”, răstignindu-L în fiecare clip prin faptele lor reprobabile. Totodată, e un gest afectuos, de gratitudine pentru creatura care îşi asumă de bună voie povara crucii şi-L urmează până la capăt, lepădându-se de sine, înţelegând rostul suferinţei mântuitoare.

            Aflat la poalele Crucii, la rândul său, Francisc îl cuprinde cu braţul drept pe Iisus, vrând să-L primească în braţele sale, pentru ca să urce apoi în locul lui Iisus pe cruce. Şi dacă Mântuitorul, într-un gest de milă supremă consimte să-şi desprindă un braţ pentru a-l atinge şi a-l mângâia pe Sărăcuţ, aceeaşi milă se poate presupune şi la Francisc  care, din clipă în clipă, pare că-L va primi pe Răstignit la pieptul său.

            Cerul şi pământul se unesc prin atingerea mâinilor lor. Iisus-Dumnezeu şi om în acelaşi timp, cu un braţ atinge Cerul – locuinţa Sa – iar cu celălalt, prin Francisc stigmatizat, atinge pământul pe care s-a întrupat pentru noi.

            Această Cruce Vie suspendată între cer şi pământ trebuie să fie imaginea crucii noastre în peregrinarea terestră în acest locaş provizoriu, până la locuinţa cea veşnică.

            Dinamica mişcărilor este edificatoare. Francisc, cu piciorul drept puţin ridicat, face gestul de a urca pe Cruce, alături de Modelul său Suprem, pentru a împărţi cu El povara sfântă. Iisus, la rândul său, prin mâna coborând pe umărul lui Francisc, uşor ca o pasăre albă, vine în întâmpinarea omului vrând parcă să-l ridice la înălţimea crucii de suferinţă. Braţele sale, acum oblice sunt ca un început de zbor ţâşnit în înaltul de Cer, acolo unde Tatăl Său îl aşteaptă de-a dreapta, dându-i  demnitatea şi slava cuvenite.

            Dar Iisus mai are ceva de făcut în această lume, înainte de a o părăsi: nu se desprinde atât de lesne de pe lemnul crucii ca să se înalţe la Tatăl, pentru că iată, trebuie să-şi ia cu sine un tovarăş care i-a fost alături toată viaţa, slujindu-l cu vrednicie.

            Şi într-adevăr, înălţat puţin pe un vârf, iar cu piciorul drept ridicat, Francisc, din clipă în clipă va face saltul, aşa cum uneori, în extazele sale mistice, se ridica la jumătate de metru de la pământ, rămânând suspendat în aer pe tot parcursul răpirii în Duh şi chiar aşa era văzut de fraţi, plutind pe văzduh, călcând aerul, la fel cum un înotător bun

Calcă apa pentru a se menţine la suprafaţă.

            Interesant de remarcat la acest grup statuar executat în lemn, este schimbul mirabil de priviri grăitoare dintre cei doi crucificaţi.

            Lumini de gând, - cuvinte mute – fulgeră în privirea fiecăruia, atât de intens încât poţi crede că întregul mister al Mântuirii se concentrează în această privire adâncă. Unul în ochii celuilalt, ei înţeleg fără cuvinte că, fără această jertfă supremă, omul nu va putea fi mântuit. Însă nu e vorba numai de înţelegere, dar şi de acceptare supusă la voinţa Tatălui. Este un Fiat  voluntar, definitiv, asumat din iubire.

            Şi în timp ce apa caldă a milei le străluceşte-n pupile, iar apoi le inundă obrajii, el binecuvântează, îndreptăţind, omenirea.

            Totul „s-a săvârşit”,  misiunea a fost îndeplinită, omenirea este răscumpărată, iar cei doi consimt din priviri, luminându-ne  ochii sufletului, să ne ţină veşnic pe noi, păcătoşii în puterea acestei lumini crucificate.

            Glasul mut al Mântuitorului lumii strigă:

            „Vino cu mine, frate de cruce. De la înălţimea Golgotei vei putea întrezări misiunea mea în lume.”

            Francisc îi răspunde: „Dumnezeul meu şi Totul meu, dă-mi mie Crucea Ta şi sprijină-Te de mine. Căci eu am rezemat cu spinarea Biserica din Lateran care sta să cadă şi am reparat Casa Ta, aşa cum mi-ai poruncit.”

            Acest sprijin, această solidaritate în durere, ne umple de uimire şi admiraţie. Să nu uităm că Francisc a purtat timp de doi ani urmele piroanelor cu care l-a fericit Iisus pe Muntele Verna. A sângerat abundent din cele cinci răni, până când „surioara Moarte” l-a primit în braţele sale pentru a-l conduce la Acela despre care spunea: „Îl cunosc pe Hristos răstignit şi aceasta îmi e de ajuns.”

            „Iată Sfântul cel mai apropiat de Inima Mea” – avea să-i spună Iisus Sfintei Maria Margareta Alacoque – este Francisc, Sărăcuţul din Assisi.”

            Creştinul priveşte uimit la cei doi, Iisus şi Francisc şi prinde curaj. Această intimitate, această cufundare în marea lui Dumnezeu este posibilă. Un fir luminos îi trece prin inimă. Un fir care-l ţine treaz, încurajându-l. Un om simplu ca şi dânsul, păşind drept prin această Lumină crucificată a ajuns la această perfecţiune prin asumarea de bună voie a sărăciei, ascultării şi castităţii.

            Şi dacă în Triduum-ul Pascal, siluetele celor doi crucificaţi abia se distingeau în întuneric, luminate slab de candela Tabernacolului, în clipa Învierii, întunericul s-a despărţit definitiv de lumină, a rămas undeva, departe, Lumina a crescut în fiecare din noi, biruitoare şi la sfârşitul vigiliei pascale a izbucnit cu putere, inundându-ne sufletele, în timp ce cântecele de Slavă şi Aleluia! Străbăteau văzduhul şi adâncurile, înălţându-se şi înălţându-ne pe o Cruce imensă de blândă şi fericitoare Lumină.

În mijlocul acestei Lumini neînserate, Hristos – biruitor, învingător al morţii, învingător al morţii, învingător al păcatului lumii, ne cheamă pe nume, ne strigă pe fiecare, aşa cum l-a strigat pe prietenul său: „Lazăre, vin afară!”

            Iar noi scăldaţi în baia acestei Lumini pascale purificatoare, reconfortante, scoşi abia din Egiptul păcatului şi scufundaţi în Marea Roşie a Botezului, în starea harului sfinţitor, pornim încrezători, cu forţe noi, spre Ţara făgăduinţei, spre Împărăţia Tatălui Veşnic.

 

 

 

 

SFINTELE PAŞTI, 2011

 

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

Vizualizări: 47

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Aprilie 27, 2011 la 12:39am

Hristos a înviat!
Aţi descris minunat grupul statuar şi aţi desprins cu mare fineţe sensurile incluse în el...
Asta mi-a amintit şi redau aici "Strofa surorii noastre Moartea". Muribund, cu ultimele puteri, "Sărăcuţul" cântă, împreună cu fraţii Angelo şi Leone,"Cântecul Creaturilor", apoi le dictează această ultimă strofă:

"Laudă ţie, Doamne al meu, întru sora noastră moartea trupească

De care nici un om trăitor nu poate fugi.

Vai celor care în păcate aşa de grele mor,

Fericiţi cei care vor fi găsiţi împlinind prea sfintele porunci,

Cei care, în moartea din urmă, durere nu vor afla..."

Adevărată este interpretarea pe care o daţi acestei "cruci vii", acestei înfrăţiri întru lumină:

 "Creştinul priveşte uimit la cei doi, Iisus şi Francisc şi prinde curaj. Această intimitate, această cufundare în marea lui Dumnezeu este posibilă..."

Comentariu publicat de adamescu cezarina victoria pe Aprilie 24, 2011 la 1:45pm

HRISTOS ÎNVIAT SĂ-ŢI ADUCĂ, OLGUŢA  LUMINI DE GÂND, LUMINI DE INIMĂ, LUMINI DE CUVÂNT, PACE ŞI BINECUVÂNTARE SUFLETREASCĂ, ACUM ŞI DE-A PURURI!

HRISTOS A ÎNVIAT! SĂRBĂTORI FERICITE!

CEZARA ADAMESCU

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor