Lunca Cernii sau tăinuitele păduri ale destinelor noastre

DE CÂTE ORI MĂ ÎNTORC ÎN ŢINUTUL PĂDURENILOR, în cătunul în care am venit pe lume, obişnuiesc să urc cu tata pe valea bisericii, pe malul pârâului, până sub dealul pe care se află Pădurea-noastră: aşa au numit-o bătrânii, căci e a oamenilor şi a lui Dumnezeu deopotrivă şi nimeni n-ar fi îndrăznit vreodată să susţină că e a lui şi numai a lui, ea aparţinând, în egală măsură, tuturor. Tata spune că fiece aşezare are un astfel de loc, doar că cei din zilele noastre nu-şi mai amintesc şi nu le mai pasă. Şi poate că nici la noi nu s-ar fi ştiut cu certitudine dacă n-ar fi orbit Pătru al Tomii, zis şi Rădoane, într-o zi de iulie, de Sfântul Ilie, în toiul unei năprasnice furtuni, imediat după războiul cu ruşii, apoi cu nemţii. Tata l-a cunoscut pe Pătru copil fiind şi uneori îmi pomenea de dânsul, însă pe-atunci, în tinereţile mele, pe mine interesându-mă cu totul alte lucruri. Pădurea-noastră e un loc la fel de sfânt ca şi biserica neagră de lemn din colţul văii, acolo unde se întâlnesc dealurile ori cimitirul alăturat în care îşi dorm somnul de veci moşii noştri. Tata îmi spunea că rareori s-a atins mână de om de arborii aceştia, iar când se întâmpla una ca asta, era nenorocire mare. Spre deosebire de codrii din munţii din jur, Pădurea-noastră n-a fost niciodată bătrână, carpenii, gorunii, mestecenii şi fagii rareori ajungând la o sută de ani şi asta, pentru că nu pot trăi mai mult decât fraţii lor gemeni, adică noi, oamenii. Fiece suflet de om are ca pereche aici un suflet de frasin, de jugastru ori de stejar şi din ziua în care omul îşi dă duhul, frunzele copacului încep să cadă, crengile i se usucă încet şi după ce trece anul şi dă colţul ierbii, copacul e la fel de uscat ca lemnul coşciugului în care a fost îngropat fratele-i geamăn...

 

CRED CĂ E ULTIMA OARĂ când mai urc pe picioarele mele pe valea asta, îmi spune tata; de-acum are optzeci şi unu de ani. Dar aşa mi-a spus şi în toamnă şi în toţi anii de vreun deceniu încoace... Sunt primul, după vârstă, din sat... spune. Căci tot timpul face socoteala: odată, mai erau zece înaintea sa, apoi şapte, acum nu mai e nici unul... Deşi e conştient că nu există reguli: Dumnezeu nu-i cheamă pe oameni în ordinea în care s-au născut pentru că ceea ce este ordine pentru El poate părea haos pentru noi, altfel cum poţi să-ţi explici moartea unor mame tinere care abia au născut sau a unor tineri înaintea părinţilor lor, labirinturile destinelor noastre fiind într-atât de întortocheate că nici măcar Pătru al Tomii, orbul blestemat, nu le-ar fi putut descâlci. Deşi el le ştia aproape pe toate... Vremurile erau tulburi pe-atunci, bărbaţii plecau pe front şi nu se mai întorceau, femeile rămâneau însărcinate peste noapte şi aveau câte o duzină de copii, bolile erau multe, iar lumea avea în permanenţă nevoie de certitudini. Vroiai să ştii ceva, despre cineva, îl mânai pe orb la Pădure şi îl lăsai acolo. Iar el începea că urce coasta şi să desluşească arborii; punea mâna pe scoarţa lor şi aştepta în taină, le mai şi şoptea ceva, că recunoştea al cui e fiece carpen, gorun ori jugastru, deşi nu vedea unde se află, că nu vedea nimic, iar sufletul arborilor îi şopteau sufletului său totul, cine eşti şi ce eşti şi cine este adevăratul tău tată şi ce boli ai avut şi vei avea şi cum arată ziua în care îţi vei da duhul... Căci asta înseamnă să fi cititor-în-scoarţă şi oamenii îl respectau aşa de mult încât îl considerau pe jumătate sfânt, deşi el nu intra în biserică nici la slujbe, se oprea doar în uşă, ascultând; iar preotul înţelegea... E-mpovărat bietul Pătru, spunea uneori, căci povara sa era suma poverilor noastre şi încă depăşind-o, pentru că Pătru ştia despre fiecare lucruri pe care ei, oamenii, n-aveau să le afle niciodată. Tata îmi povestise că orbul le-a spus şi de moartea bunicului meu, căci se terminase marele război şi moşul încă nu se întorsese acasă, în anul care a urmat fiind încă în viaţă şi încă un an şi jumătate după aceea. Apoi, într-o zi de martie, Pătru a grăit: nea Victor şi-a dat duhul. Departe de aici şi într-un loc friguros tot timpul... Aflase toate astea de la carpenul bunicului meu... 

 

AJUNGÂND LA POALELE PĂDURII, tata se aşază pe o buturugă, pe malul pârâului. Sub mal, o salamandră pătată se târăşte căutându-şi ascunziş. Deşi e puţină, apa asta rece şi limpede n-a secat niciodată. Din ea, obişnuia să-mi spună tata, se adapă sălbăticiuni şi oameni, morţi şi vii. Căci trecând pe lângă cimitir şi biserică, gârla se întăreşte cu alte două izvoare, cotind, prin vale, către sat; e un fel de apă sfântă, oamenii o beau, îşi împrospătează mâinile şi chipul fără s-o spurce însă în vreun fel. Într-un an, o tânără îl rugase pe Pătru să-i spună de logodnicul ei plecat în armată. Ion, care o iubea şi el pe Irina, l-a pândit pe orb şi, zărindu-l de departe îmbrăţişând un mesteacăn, plecă în susul văii să culeagă bureţi; spre seară, la întoarcere, tăie arborele pe care-l credea al lui Mihai. Coborând apoi în sat, îşi găsi mama moartă: tăiase un arbore greşit. A plâns-o, a vegheat-o şi a îngropat-o, tăinuindu-şi fapta; după o săptămână s-a întors în pădure, spânzurându-se. De data asta a nimerit arborele bun, căci fagul acela tânăr era chiar al său: când l-au găsit atârnând, deja îi cădeau frunzele...

 

ACUM PĂDUREA ESTE TOT MAI RARĂ, căci oamenii s-au împuţinat în sat; puieţi aproape că nici nu mai sunt. Tata surâde. Mă întreabă: După ce te uiţi? El rămâne pe buturugă, eu cutreier pădurea, ating scoarţa arborilor, încerc să-i ascult, e un stejar lângă o poiană care ar putea fi al bătrânului, dar niciodată nu poţi fi sigur, şi oare care ar putea fi al meu, căci nici ăsta nu mai e tânăr, un carpen istovit, un gorun ciuntit, ori un fag găunos, poate cu nişte crengi lipsă... Cu ani irosiţi şi dureri nevindecate... Nu desluşesc nimic, nu am darul acesta, dar mă simt bine aici, tata e în vale, lângă pârâu, mulţi pădureni au părăsit de-acum satul, plecând în lumea largă, cântându-şi doinele şi tristeţea, dar copacii lor au rămas aici şi, stând printre ei, în umbra lor, îmi imaginez că sunt cu ei, că am rămas împreună, prieteni vechi sau o îndepărtată iubire de care mă desparte un continent, un veac şi o trădare... O viaţă mă desparte de Brânduşa, pe care n-am încetat s-o iubesc şi pe care o visez în fiecare noapte... O viaţă sau, cine ştie, poate chiar mai multe vieţi...

(2014)

 

Vizualizări: 116

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CONSTANTIN STANCU pe Decembrie 19, 2014 la 11:05am

Frumos! Cuvinte care te îndrepată spre sărbători!

Comentariu publicat de Stoica Alina pe Decembrie 13, 2014 la 5:42pm

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor