pe cînd era măceșul în floare, cu glezne subțiri
alergam căutîndu-te
și pașii mei vălureau pămîntul, tu erai ascuns
într-o zare mai albă, mai înaltă, unde ninsoarea strălucea
și vorbele mureau neauzite

la început toate erau la fel –
zboruri, tristețe, lumină,
doar sorii se schimbau, se nășteau alții din miazănoaptea lumii,
doar oamenii triști erau altfel și păsările învățau altă limbă

da, toate se rupeau în două, în patru, în opt, ca merele necoapte
silabele curgeau înapoi de la coada cuvintelor
ca atunci cînd strigi într-o prăpastie,
numai mama era tot mama și tata era tot tata –
oare cine a inventat istoria, spuneam eu, și dacă ne-am născut
în veacul acesta
oare cum de s-a rupt viața de moarte ?

și poate că te voi mai căuta
acolo unde cerul greu tescuiește pămîntul și apa iese,
tîrziu și fără geamăt în ochii căprioarelor –
pînă cînd bruma va fura mireasma frunzelor,
pînă cînd din pumnii tăi vor crește stejarii

 

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor