Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (28)

Plaja din Muhammadia

 

          Muhammadia este un oraş cu totul nou, construit pe locul unui fost sat de pescari, motiv pentru care constituie una dintre puţinele localităţi marocane unde nu se găseşte aşa-numita Madina al Qadima.  Situat pe autostrada care leagă Casablanca de Rabat, Muhammadia s-a dezvoltat atât ca oraş industrial, cât şi turistic. Motivul principal pentru care parcurgeam 30 de kilometri pentru a veni la plaja din Muhammadia consta în faptul că apa din golf era mai caldă cu câteva grade decât aceea a oceanului Atlantic de pe celelalte plaje de lângă Casablanca, unde se făcea mult simţită influenţa curentului rece al Canarelor. O altă cauză a preferinţei mele pentru acel loc  se referea la plăcerea pe care o aveam de a privi vapoarele ancorate în port, aflate aproape de plajă.

          Într-o sâmbătă dimineaţă de iulie mă aflam pe plaja din Muhammadia, la adăpostul unei umbrele - proprietate personală, pe care o consideram un accesoriu obligatoriu de protecţie contra soarelui torid de la paralela 34. În spatele meu se găsea hotelul Samir de patru stele, iar în faţa mea se deschidea perspectiva golfului. În stânga, lângă un promontoriu stâncos puteam observa vapoarele ancorate în port. Departe, în larg, un skijet desena linii albe pe albastrul oceanului. Lângă mine o mulţime de oameni de toate vârstele se agitau cu grijă să nu se frigă prea tare la tălpi în nisipul încins. Aerul era încărcat de miresme diferite, printre care dominau cele de alge putrezite, de loţiune contra radiaţiei solare şi de carne pusă pe grătar. La un moment dat, în vecinătate mea s-a aşezat "tabiba" (n.a. doctoriţa) Badina (n.a. Corpolenta), pe care o cunoşteam de la cabinetul medical al Institutului Industrial Superior din Casablanca. A întins prosopul pe nisip, a instalat umbrela de soare, dar... a rămas îmbrăcată cum a venit, într-o bluză înflorată cu mâneci scurte şi o pereche de pantaloni lungi, ambele confecţionate din mătase naturală. Ştiam că "tabiba" era văduvă, fără copii şi foarte credincioasă. Avea aproximativ 40 de ani, dar arăta mai tânără. Pielea ei maroniu-gălbuie părea gata bronzată. Părul negru tăiat scurt, cu breton, lăsa vederii un gât subţire, care contrasta puternic cu masivitatea corpului, dând impresia unui cap de pasăre cu gât golaş. Din vorbă în vorbă am aflat că "tabiba" era în curs de recuperare a unei zile de post din cele 30 ale lunii  ramadan.

          - Ce înseamnă postul din ramadan? am dorit eu să mă lămuresc.

          - În Coran este scris că în ramadan nu este permis să mănânci şi să bei atât timp cât "se distinge firul alb de firul negru", adică din zori până la apusul soarelui.   

          - Este posibil să se recupereze zilele de post din luna ramadan în alte luni ale anului? am întrebat eu mirat.

         - Desigur. De exemplu, eu am făcut un stagiu de pregătire în Franţa timp de o săptămână chiar în luna ramadan. Acolo am mâncat şi am băut în timpul zilei cu ceilalţi colegi veniţi din alte ţări. Nu am putut refuza serviciile oferite gratis de organizatorii francezi. Azi mi-am propus să recuperez ultima zi de post pe care o mai aveam de recuperat, mi-a explicat "tabiba".

         - De ce nu rămâneţi în costumul de baie? am avut eu o altă curiozitate.

        -Deoarece femeile cu adevărat credicioase nu îşi expun trupul vederii străinilor, a fost răspunsul ei însoţit de o ridicare de umăr.

         ...După un timp am continuat discuţia în ocean, a cărei suprafaţă era agitată doar  de  mişcările  oamenilor  care  se  scăldau.  "Tabiba" intrase în apă până deasupra genunchilor, iar eu până la gât. În larg, skijetul bâzâia ca un bondar.

          - Nu ştiţi să înotaţi? am întrebat-o eu provocator.

          - Chiar nu aţi auzit de existenţa trompei lui Eustache ? mi-a răspuns printr-o întrebare "tabiba", săgetându-mă mustrător pe sub breton cu ochii ei negri-maronii, timp în care un val apărut ca din senin i-a udat pantalonii până la brâu, lipind de piele pânza subţire de mătase şi scoţând în relief singurul element de lenjerie existent în zona respectivă a corpului, care mi s-a părut confecţionat cu multă economie de material. Atunci mi-am dat seama că în ciuda masivităţii ei, "tabiba" nu era chiar aşa de grasă, iar şoldurile ei late se racordau elegant cu mijlocul mult mai subţire.

          - Ba da, am învăţat la şcoală. Trompa... ăă... lui Eustache... ăă... este... ăă... am început eu să răspund lungind pauzele dintre cuvinte pentru a avea răgazul de aducere aminte, dar n-am apucat să termin ce aveam de spus pentru că "tabiba" , evident enervată de încetineala mea, mi-a luat vorba din gură:

         - Trompa lui Eustache este un conduct membranos, care uneşte căsuţa timpanului cu faringele, a rostit ea ritos, timp în care un alt val, mai înalt decât primul i-a udat bluza până la umeri, punând în evidenţă cele mai mici detalii de formă ale corpului ei. În acel moment am realizat cu uimire că sub bluză nu purta nici un element de lenjerie. Acum aţi înţeles de ce eu mă feresc să mă îndepărtez prea mult de ţărm? a continuat "tabiba" Badina cu întrebările.

         - Mărturisesc sincer că nu văd legătura, i-am răspuns umilit, dar cu voce mai ridicată pentru a acoperi zgomotul produs de skijetul din spatele meu.

         - Este foarte simplu! Dacă din întâmplare îmi intră apă într-o ureche, se poate întâmpla ca măcar o picătură să treacă prin trompa lui Eustache direct în faringe şi apoi să o înghit fără voia mea. În acel moment pot declara că degeaba am ţinut post toată ziua, pentru că nu se ia în considerare, a mai apucat "tabiba" să răspundă pentru că imediat un val înalt, provocat probabil de un viraj al  skijetului, a acoperit-o complet. Înainte ca eu să schiţez un gest de salvare, ea a ieşit la suprafaţa apei spunând cu un zâmbet trist: ziua de post pe care doream să o ţin azi o voi recupera mâine.

         - Dar timpanul nu separă conductul auditiv extern de urechea medie şi evită astfel pătrunderea apei în faringe? am încercat eu să găsesc o soluţie salvatoare într-un moment de raţionament sclipitor.

         - Da, este adevărat, însă eu am avut o otită netratată la timp, datorită căreia puroiul format mi-a perforat timpanul. Totuşi nu îmi pare rău prea tare de întâmplarea cu valul deoarece  sufeream cumplit de sete şi de acum voi putea să beau apă.

         - N-aveam cum să ştiu că aţi suferit de otită, am mai apucat eu să spun, deoarece "tabiba" Badina a trecut înotând pe lângă mine cu mare uşurinţă şi s-a făcut nevăzută în mulţimea oamenilor care riscau inconştienţi să le intre apă de ocean în gât prin... trompa lui Eustache.

 

Doru Ciucescu

 

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor