Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (30)

Nori de "plumb"

 

        Cititorilor romanului "Ciuma" li se oferă o imagine sinistră a Oranului, unde pot fi văzuţi şobolani vii sau morţi aproape la tot pasul, care pare să fi fost inspirată din realitate, mai ales datorită faptului că Albert Camus,  laureat al Premiului Nobel din 1957, s-a născut într-o localitate de coastă, ca Oranul. După trei ani petrecuţi în acest oraş algerian, unde am acordat asistenţă didactică la Şcoala Normală Superioară de Învăţământ Politehnic, am rămas cu o imagine mult mai pastelată, în acord cu frumuseţile naturale înconjurătoare, deşi când am străbătut unele străzi ale vechiului cartier Caler, a cărui denumire arabizată este în prezent Amir, mi s-a părut că mă găsesc într-un decor pregătit pentru o ecranizare a celebrului roman. Acolo, Albert Camus a trăit  sentimentul dezolării în periferia provincială, ca şi contemporanul său,  poetul George Bacovia,  în Bacăul interbelic. De altfel, o străduţă din cartierul Caler mi s-a părut a fi o variantă mai îngustă, dar tot de "plumb"  a străzii Herman (Herşcu) Aroneanu, aşa cum am cunoscut-o eu la începutul  anilor ’50.

       Oranul beneficiază de un cadru natural deosebit de pitoresc, oferit de un golf mărginit de munţi cavernoşi de origine vulcanică. Nu întâmplător, denumirea feniciană a oraşului a fost Ifri (n.a. Caverne). Denumirea în arabă a Oranului este Uahran, care înseamnă Doi Lei. Se pare că până cu câteva secole în urmă, aceste feline mari încă mai puteau fi văzute în jurul oraşului. De altfel, la capătul estic al golfului se găseşte un munte în formă  de con, care pare a fi o copie inactivă şi de patru ori mai mică a Vezuviului, denumit  Asad (n.a. Leu). Prezenţa spaniolă din perioada cuprinsă între anii 1732 şi 1792 se mai face simţită şi în zilele noastre prin monumentul  Santa Cruz (n.a. Sfânta Cruce) ridicat în vârful muntelui Murjajo, care străjuieşte capătul vestic al golfului. Acest munte ar putea fi asemănat cu masivul Caraiman, dacă ar fi de patru ori mai înalt, verdele vegetaţiei de pe versantul lui nu ar avea o nuanţă palidă, semn al unui deficit prelungit de apă şi ar prezenta o pată albă,  de zăpadă permanentă, aşa cum se găseşte la jumătatea traseului montan  Buşteni-Cruce, care trece prin valea Gălbioarei, unde se înalţă  construcţia şubredă, din lemn, dar plină de romantism a refugiului cu acelaşi nume.

          Într-o seară de mai a anului 1984, mă plimbam împreună cu soţia pe trotuarul dinspre marea Mediterană a bulevardului arcuit "Front de Mer" (n.a. Fruntea Mării), care se află suspendat în consolă deasupra  portului din Oran. Briza caldă, care adia dinspre deşertul Sahara, ne provoca deschiderea porilor de pe suprafaţa pielii şi o senzaţie de levitaţie. La un moment dat ne-am oprit lângă balustrada din oţel turnat, care separa trotuarul de hăul de sub noi, pentru a privi golful. În bazinele portuare, unde  se desfăşura umbra oferită de muntelui Murjajo, marea avea o culoare rece, de "plumb", neprietenoasă, întreruptă din loc în loc de luciul petelor de natură petrolieră, deversate accidental. În larg, o pensulă cu mâner transparent şi cu firele formate din raze solare întindea pe suprafaţa Mediteranei o paletă continuă de culori spre orizont de la albastru-verzui la roşu-gălbui. De noi s-a apropiat un domn mărunţel, în vârstă de aproximativ 50 de ani, îmbrăcat într-o cămaşă albă cu mâneci lungi şi pantaloni negri cu manşetă. Pantofii erau tot negri şi bine lustruiţi. Părul "sel et poivre", lăsat lung şi vâlvoi nu reuşea să-i mascheze în întregime chelia rotundă ca o tichie. O pereche de ochi negri şi uşor ieşiţi  din  orbite  ne  fixau  din  spatele unor lentile foarte bombate de ochelari. L-am recunoscut imediat pe domnul Sulaiman (n.a. Solomon)  Biniahud (n.a. Fiulevreului), funcţionar de bancă şi abonat ca  şi  noi  la  Centrul  Cultural Francez din Oran.  Răgetul de 50 de vaci-putere al sirenei unui vapor a acoperit formulele tradiţionale de salut şi ne-a făcut să ne îndreptăm privirea în jos, spre port. Pe o dană creştea o movilă de plase cu cartofi descărcaţi.

          - Peste câteva zile vor aparea în magazinele de stat cartofi de import, a spus soţia mea cu satisfacţie nedisimulată în glas.

          - Vedeţi, Algeria, denumită în antichitate grânarul Imperiului Roman, marea exportatoare de produse agricole spre metropolă, în perioada cât a fost colonie franceză între 1830 şi 1962,  a devenit acum dependentă de import, a intervenit domnul  Biniahud, după care, politicos, s-a oprit. Văzând că nimeni nu se înscrie la cuvânt, el şi-a dezvoltat expunerea pe un ton mai vehement: 

         - Zilnic vin vapoare cu alimente pe care le plătim cu petrol şi gaze naturale. Regimul militar corupt a dus la dezastrul economic de acum. Majoritatea populaţiei este săracă. Nu simţiţi că staţi pe un vulcan gata să erupă?

         - Da, ştiu că Oranul a fost complet distrus în urma cutremurului din 1790, l-am aprobat eu.

         -Nu despre vulcanii naturali este vorba; ei sunt stinşi de multă vreme. Populaţia nemulţumită abia mai poate fi ţinută în frâu de militari. Singura lor speranţă a rămas moscheea. De acest lucru profită oamenii care vor să ajungă la putere prin religie. Vor veni vremuri când fundamentaliştii islamici îşi vor omorî chiar şi fraţii, surorile sau părinţii pe motive aparent religioase, care de fapt ascund setea lor de parvenire. Eu sunt arab şi un musulman moderat, dar datorită numelui meu am început să am neplăceri la serviciu. Deja am făcut demersul necesar ca să-mi schimb numele.

         - Dar religia islamică a făcut diferenţa, care a dus la câştigarea luptei de eliberare de sub colonialism a ţărilor arabe, am intervenit eu. 

         - Într-adevăr, religia şi U.R.S.S.-ul. De altfel, în 1965, când Houari Bumediene a devenit şef de stat al Republicii Algeriene Democratice şi Populare, el a dat plocon sovieticilor toate fostele baze militare franceze, inclusiv baza navală de la Mers el Kebir (n.a. Portul cel Mare), de lângă Oran, unde au staţionat submarinele atomice ale NATO.

        Între timp se înserase, iar vapoarele erau cu lămpile de semnalizare aprinse. La orizont, apăruseră nişte nori, care în partea lor superioară încă mai reflectau o lumină roşiatică. Briza începuse să bată dinspre mare, aducând o răcoare umedă, plină de mirosuri aduse din adâncuri. Natura în schimbare ne îmbia la o contemplare mută. Eu, totuşi, am mai dat glas unei curiozităţi:

       - Care este politica americanilor faţă de Algeria?

       - Americanii vor încuraja pe fundamentaliştii islamici pentru că numai cu ei vor reuşi să-i scoată pe francezi din ţară. Aceasta înseamnă că va veni o perioadă de arabizare forţată. Eu am făcut şcoala numai în franceză şi vorbesc slab araba, însă va trebui să învăţ temeinic această limbă, ca de altfel majoritatea algerienilor aflaţi în situaţia mea. Învăţământul superior va fi şi el arabizat şi s-ar putea ca în curând voi doi să vă pierdeţi posturile pe care le aveţi aici. 

       Ultima frază a domnului Biniahud m-a făcut să nu mai am nici o curiozitate. Norii de la orizont deveniseră de „plumb” şi se apropiau de noi, anunţând furtună. Venise timpul să plecăm acasă…

Doru Ciucescu

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor