Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (32)

Izvorul cu anghile

         "Apa, în general, şi apa potabilă, în special, este o problemă care i-a frământat, şi frământă şi îi va frământa mai mult sau mai puţin pe oameni în funcţie de mai mulţi factori, dintre care poziţia geografică are o importanţă primordială". Acestea au fost vorbele cam alambicate rostite de "monsieur" Raşid Firduasi, vecinul meu, în timp ce a executat cu mişcări lente şi oarecare mândrie un ritual de preparare a infuziei de ceai de mentă pe care îl redau în continuare: într-un ceanic de un litru, umplut cu frunze proaspete de mentă şi cu 12 cubuleţe de zahăr, el a turnat apă fierbinte dintr-un vas ţinut cu braţul ridicat deasupra capului, fără ca vreo picătură să cadă alături. Apoi a turnat ceai în paharul lui, ţinând ceanicul la aceeaşi mare distanţă. A luat paharul lui şi i-a turnat conţinutul înapoi în ceainic de la înălţimea pe care i-o permitea braţul. A repetat ultimele două operaţii de trei ori şi apoi a umplut succesiv paharul meu şi al lui.

       Mă aflam cu "monsieur" Raşid într-o cafenea situată la intersecţia bulevardelor Muhammad V şi Hassan II, unde ne refugiasem pentru a scăpa de arşiţa după-amiezii unei zile de iulie. De acolo aveam o vedere largă a pieţei Muhammad V, care constituie un fel de frontieră între Madina al Qadima şi restul construcţiilor moderne din jur. În faţă vedeam hotelul de patru stele şi opt etaje "Hyatt Regency", care ascundea aglomerarea de clădiri vetuste din Oraşul Vechi. Singurul element de vegetaţie în acest amestec de beton şi asfalt era format dintr-o pereche de palmieri, care străjuiau intrarea în hotel. Aerul vibra şi distorsiona conturul peisajului ceea ce făcea să se mărească senzaţia de disconfort termic. „Gata, acum poţi să bei ceai pregătit după obiceiul berberilor din Sudul marocan”, m-a invitat "said" Raşid.

        - Da, este foarte dulce şi relaxant în acelaşi timp, am spus eu, după ce am sorbit cu prudenţă din ceaiul opărit. Apoi am reluat ideea începută de "al jar" (n.a. vecinul) meu Raşid: Cei care sunt branşaţi la un sistem orăşănesc sau comunal de distribuire a apei ştiu că în momentul deschiderii unui robinet există posibilitatea temporară să vadă curgând aşa-numitul „aur alb” cu un număr de carate variabil. În această privinţă, băcăuan fiind, am devenit de multă vreme foarte circumspect, astfel că în oraşul de la confluenţa râurilor Bistriţa şi Siret am ajuns să nu mai beau apa pe care o plătesc la... metru cub! Pot să-ţi mai spun că sunt mulţi oameni care au rezolvat cât se poate de simplu problema apei potabile: în loc de apă beau…vin! Acest lucru l-am aflat din destăinuirile unor cetăţeni din localităţile româneşti Jariştea şi Ostrov.

       - Aa! a exclamat "al maduu" (n.a. comeseanul) Raşid, înghiţând cu grijă prima sorbitură de ceai de teamă să nu se opărească. Apoi a dat satisfăcut din cap, a mai tras o duşcă, după care mi-a spus: şi eu am avut ocazia să constat acest obicei bahic, dar în Franţa, unde calitatea apei de robinet a devenit excepţională. Mă aflam la Nisa, lângă un fel de fântână la care apa ţîşnea orizontal dintr-un perete stâncos vertical şi am întrebat un bătrânel, care tocmai trecea pe acolo, dacă apa este potabilă. Care crezi că a fost răspunsul francezului? Îţi spun eu: nu ştiu; eu nu beau decât vin şi "Ricard" (n.a. firmă producătoare a unei băuturi alcoolice, parfumate cu esenţă de anason). De altfel, ori de câte ori efectuez stagii de perfecţionare în străinătate şi sunt cazat la hoteluri cu bufet suedez, în loc de apă beau…bere, dar…cu moderaţie!

      - La Casablanca am consumat apă de robinet de aproape patru ani şi nu am avut nici un fel de probleme de sănătate, am remarcat eu cu oarecare mirare în glas, după care am mai luat o sorbitură de ceai. - Explicaţia este destul de simplă: Regia de Distribuire a Apei din Casablanca a fost preluată de compania "Lyonnaise des Eaux". În acest fel, locuitorii capitalei economice a Marocului consumă o apă a cărei calitate este în conformitate cu normele franceze. Nu acelaşi lucru se întâmplă în regiunile unde deşertul Sahara este mai aproape, a continuat "usted" Raşid, lăsând paharul plin cu ceai doar pe jumătate.

       - În cei trei ani, cât am acordat asistenţă didactică în Algeria, am parcurs mii de kilometri prin deşertul Sahara cu autoturismul meu "Dacia 1310", care este fabricat în România după licenţă Renault. Înainte de a pleca în "marea de nisip", soţia mea lua o provizie serioasă de apă şi sute de pahare de unică folosinţă pentru a putea servi copiii care cereau "al ma" (n.a. apa). Se spune că cine nu dăruieşte apă celor care solicită acest lichid deficitar va fi lovit de "blestemul deşertului". Ne-am oprit de multe ori pe marginea şoselei asfaltate unde pe hartă nu era indicată nici o localitate şi nu se vedea nici un indiciu că acolo ar putea locui cineva, însă nu o dată am avut surpriza să vedem apărând din spatele dunelor oameni, în special copii, care cereau apă. În plus, le dădeam caiete şi creioane, gest care le provoca o mare plăcere. Văzând că "al sadec" (n.a. amicul) Raşid a băut dintr-o sorbitură restul de ceai, eu l-am imitat imediat, după care am umplut cele două pahare cu infuzie.

         - Cum ţi s-a părut apa la Oran? a dat glas unei curiozităţi "al chimiai" (n.a. chimistul) Raşid, dând pe gât şi al doilea pahar.

         - Între anii 1982 şi 1985 apa de robinet din Oran a fost plină de calcar, cu un gust îndoielnic, motiv pentru care am preferat să ne deplasăm săptămânal cale de zece kilometri cu portbagajul autoturismului plin de bidoane de plastic la un izvor situat la poalele muntelui Asad. Acolo erau amenajate, în trepte, bazine lungi de doi metri, late de un metru şi adânci tot de un metru, executate din piatră, care aveau succesiv diferite destinaţii: băut, adăpat, spălatul rufelor, spălatul zarzavaturilor. În jurul izvorului se dezvoltase un sătuc, denumit Cristel. Foarte interesant mi s-a părut faptul că în primul bazin am văzut mereu… două anghile, lungi de aproximativ jumătate de metru, care înotau şi aveau rolul de a… avertiza oamenii în caz că apa ar fi fost otrăvită. Se întâmpla ca anghilele să-mi atingă mâna cu care ţineam bidonul scufundat în apa bazinului pentru a se umple. De acolo zăream portul din Oran, mărginit la celălalt capăt de muntele Murjajo, în vârful căruia se găseşte monumentul Santa Cruz, care aminteşte de prezenţa spaniolă dintre anii 1732 şi 1792. Jos, în apropiere, vedeam cai, măgari şi capre care se adăpau...

       - Aş vrea să ştiu de ce oamenii de acolo nu introduceau alţi peşti în baziunul izvorului, mai mici, de exemplu? m-a întrerupt "al aalim" Raşid.

       - La întrebarea aceasta ar trebui să răspunzi tu, Raşid, am răspuns eu mirat că nu-mi pusesem această întrebare până atunci. Am dat şi eu pe gât al doilea pahar cu ceai de mentă şi m-am întrebat retoric: chiar aşa, oare de ce în bazinul izvorului din Cristel erau anghile şi nu alţi peşti?

Doru Ciucescu

Vizualizări: 66

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor