Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (35)

Să nu furi!

 

          Când un arab îşi construieşte o casă, prima lui grijă este… de a împrejmui  terenul cu un zid de o grosime apreciabilă, mai înalt de statura unui om, a cărui suprafaţă superioară, plată şi orizontală, este acoperită cu… bucăţi de sticlă spartă prinse în mortar! Apoi, indiferent unde este amplasat edificiul, cel care are limba maternă identică cu aceea a personajelor principale din filmul "Ali Baba şi cei 40 de hoţi" are în vedere ca  principalul element ornamental obligatoriu să nu fie coloana, arcada în formă de potcoavă, peretele acoperit cu arabescuri, ci… grilajul metalic din dreptul ferestrelor, care constituie o variantă modernă a grilajului din zidărie, cunoscut de români mai mult din filmele cu haremuri.

          Despre Casablanca, fiind un oraş cosmopolit, unde arhitectura arabă se îmbină armonios sau ca nuca în perete cu aceea a statelor civilizate, care au avut vremelnic baze militare pe teritoriul Marocului, s-ar putea crede că prezintă o proporţie mai scăzută de ferestre zăbrelite. Din contra, în capitala economică a Marocului există o diversitate infinită de grilaje metalice.

          Mă aflam în zona industrială din Casablanca, situată în fâşia litorală dinspre  Rabat, unde îndrumam practica de producţie a studenţilor de la Institutul Industrial Superior. Tocmai ieşisem dintr-o uzină care producea semifabricate laminate şi mă îndreptam spre o fabrică de şuruburi amplasată în vecinătate. Era o amiază de iunie, cu cer senin, când razele soarelui devin  şuvoaie de foc. Briza fierbinte dinspre uscat mărea senzaţia de disconfort termic. Aerul vibra şi atenua liniile de contur. La orizont, prin pâcla albicioasă formată de vaporii de apă se întrezărea albastrul oceanului Atlantic. În urechi îmi intrau nepoftite păcănituri, pârâituri, trosnituri, pocnituri, scârţîituri, fâsâituri, care au încetat brusc când sunetul prelung şi reunit al sirenelor din mai multe întreprinderi a dat semnalul pauzei de prânz cu durata de o oră. Imediat au început să iasă în stradă grupuri de lucrători în căutarea unui loc umbros, unde să poată lua masa, deoarece foarte puţine întreprinderi dispun de săli amenajate în acest scop.

       M-am îndreptat spre un restaurant, de fapt, o clădire scundă fără etaj, netencuită la exterior, cu o terasă umbrită de doi smochini cu frunze prăfuite. La intrare, pe o plăcuţă vopsită în negru era scris cu creta în arabă meniul unic: "Nâsf jaja maa  aruz-15 d" (n.a. Jumătate de găină cu orez - 15 dirhami).  Aş fi dorit să mănânc o "şorba" (n.a. supă de legume pasate), dar nu aveam de ales. În interior, o duzină de mese erau aranjate pe două rânduri. Un chelner slab, cu un şorţ pe care se putea deduce meniul ultimelor  zile, m-a invitat să iau loc cu un zâmbet ştirb. Am comandat în arabă "nasf jaja". Între timp, un tânăr îmbrăcat într-un halat albastru mi-a cerut permisiunea să se aşeze la aceeaşi masă. L-am recunoscut imediat pe Hadziq  (n.a. Îndemânatic) Binlahham (n.a. Fiulsudorului), unul dintre foştii mei studenţi de la Institutul Industrial Superior din Casablanca. Bucuros de întâlnire, el mi-a spus cu mândrie că a devenit  patronul unui atelier de construcţii metalice, situat  în zonă, datorită spijinului pe care îl oferă statul marocan tinerilor care doresc să-şi dezvolte propria afacere.

       - Eu am o mini - întreprindere, care nu depăşeşte nouă angajaţi. De obicei, eu nu mănânc aici, dar am făcut grilaje metalice la ferestrele localului, iar ca răsplată am dreptul la un prânz gratuit timp de două luni. În acest local îşi iau dejunul muncitorii    specialişti,    şefii    de   echipă,   maiştrii,   funcţionarii   mărunţi   de   la întreprinderile din apropiere, adică cei care câştigă cel puţin  3000  de  dirhami  pe  lună.  Boşii  pleacă acasă cu maşini personale sau de serviciu şi revin la birourile lor după două ore sau chiar mai mult. Vorbele lui au fost întrerupte de chelner, care cu nişte mâini de prăşitor, dar bine spălate cu soluţii puternice, utilizate la curăţirea după mult timp a veselei unsuroase, ne-a pus câte o farfurie cu "nâsf jaja" în faţă.

        - Ai mulţi clienţi la atelier? l-am întrebat eu, mai mult ca să acopăr zgomotul produs de  oasele rupte în dinţii tineri ai comeseanului meu. A urmat o pauză provocată probabil de un os mai mare, după care Hadziq a mormăit în arabă:

        - "Al hamdu li Lah" (n.a. Mulţumesc lui Allah).

        Văzând elanul luat de tânărul din faţa mea, nu l-am mai întrerupt cu nici o întrebare şi am încercat să-l imit în măsura posibilităţilor mele modeste, datorate problemelor pe care le aveam cu măselele. Nu terminasem de mâncat nici măcar un sfert din "nâsf jaja", când Hadziq, cu farfuria golită în faţă, a reluat comentariul început: 

        - Construcţiile metalice merg foarte bine. În curând voi mai angaja trei lucrători. Cele mai multe comenzi sunt formate din grilaje şi porţi metalice. 

        - De ce? am întrebat eu, mai mult ca să mă pot ocupa nestingherit de "nâsf jaja", care nu era suficient de friptă.

        - Oamenii se tem de hoţi şi se baricadează în spatele grilajelor. În Arabia Saudită hoţia este pedepsită exemplar. La prima abatere se taie o mână. Dacă recidivistul este prins furând a doua oară, atunci  el riscă o condamnare la moarte prin  decapitare. În Maroc, legile sunt mult mai blânde şi hoţii au prins curaj. Pentru protecţia cetăţenilor străini sunt mobilizaţi foarte mulţi poliţişti deghizaţi în civil. Hoţii nu se tem atât de perioada de detenţie, cât de  bătaia care o iau la poliţie, în urma căreia mulţi îşi pierd toţi dinţii din faţă.

         - Da, ei au motiv serios să se teamă, l-am aprobat eu pe Hadziq, privind neputincios la bucata de carne albă din farfuria mea. Comeseanul meu a evaluat în tăcere situaţia creată şi mi-a comunicat diplomatic concluzia lui:

         - Vă rog să mă scuzaţi, dar eu trebuie să plec pentru că, aşa cum v-am spus,  clienţii mei aşteaptă nerăbdători să fie protejaţi contra hoţilor.

          Rămas fără comesean, am mâncat numai orezul şi m-am consolat filosofic, spunându-mi că, de fapt, corpului, care este un adăpost vremelnic pentru sufletul nemuritor, nu trebuie să-i dau o atenţie prea mare. Am plătit consumaţia şi am ieşit din local. Strada fusese transformată într-un restaurant în aer liber. Muncitorii cu venituri modeste ai întreprinderilor din jur erau aşezaţi pe bordurile trotuarelor umbrite de palmieri sau direct pe pământ la umbra unor ziduri şi mâncau ce îşi aduseseră de acasă sau cumpăraseră de la numeroşii vânzători ambulanţi, prezenţi în zonă.

          - "Monsieur", vi s-a deschis o închizătoare de la servietă, am auzit un avertisment rostit corect în franceză. Vocea avea dreptate. Am privit în jur, dar lângă mine nu era decât un vânzător bine făcut, bărbos ca un musulman fundamentalist, cu o pălărie de paie pe cap, care împingea un coş pe roţi plin cu fructe de cactus. I-am cerut să taie coaja acoperită cu spini a zece din acele roade şi să-mi ofere miezul lor zemos.  Vânzătorul mi-a vorbit în arabă şi am observat că îi lipseau dinţii din faţă. În timp ce  plăteam fructele de cactus consumate  cu doi dirhami, îl scanam cu privirea şi mă întrebam retoric: vânzătorul din faţa mea este sau nu un poliţist deghizat în civil?!

 

Doru Ciucescu

 

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor