Mâncătoarele de ruj de buze din Casablanca (36)

"Vaca"

 

          Cursul magistral de Metalurgie curgea lent, în ritm de dictare. Studenţii Şcolii Normale Superioare de Învăţământ Politehnic din Oran, în număr de câteva duzine, aruncau spre mine priviri  în care licărea un interes mai mare sau mai mic. Împrăştiaţi statistic aproape uniform în sala cu 100 de locuri, ei aveau în faţă câte o coală de hârtie, pe care pixurile lăsau urme subţiri, reprezentând litere, semne de punctuaţie sau linii, când nu erau…prinse între dinţi, puse după ureche, utilizate pe post de bigudiu, ţintuite între degete sau, pur şi simplu, aşezate pe mese.  Era o după-amiază de mai, când soarele pârjolea aproape în egală măsură atât fâşia litorală a Algeriei, cât şi deşertul Sahara, situat mai la sud, între care se găseşte doar lanţul munţilor Atlas. Perdelele din pânză subţire de culoare albastră reuşeau mai mult să coloreze  radiaţia solară, decât să-i reducă intensitatea. Prin ferestrele deschise pătrundea un aer încins, uscat, care dădea totuşi o senzaţie de răcoare, deoarece accelera procesul de evaporare a transpiraţiei. Treceam printre discipolii mei pentru a impulsiona luarea notiţelor de curs. Păşeam cu grijă ca să nu calc peste picioarele întinse, care ieşeau de sub mesele unora dintre ei. Uşoara mişcare a degetelor în sandale îmi indica faptul că posesorii acelor articole de încălţăminte erau relaxaţi, lipsiţi de complexe.

         - "Monsieur", vreţi să scrieţi pe tablă ultima frază? am auzit o voce, care a primit aprobarea întregii asistenţe prin limbaj non-verbal. 

         - "Bien sûr!" am reacţionat eu mulţumit că reuşisem să menţin trează atenţia auditoriului. Eram obişnuit cu astfel de intervenţii, deoarece studenţii mei nu cunoşteau foarte bine limba franceză. Procesul de arabizare, început la 2 iulie 1962, când a fost declarată independenţa Algeriei, ajunsese să-şi facă efectul; limba franceză nu a mai fost studiată în ciclul primar, ca o limbă maternă, ci, mai târziu, ca limbă străină. În timp ce mă îndreptam spre tablă, s-a auzit chemarea la rugăciune transmisă prin difuzoarele moscheilor din Oran. Abia scrisesem prima literă, când o voce m-a întrerupt:

       - "Monsieur", noi dorim să plecăm acum la sala de rugăciune.

       - Nu este nici o problemă, puteţi pleca imediat. Ştiam că există un spaţiu amenajat special acestei activităţi în incinta Şcolii Normale Superioare de Învăţământ Politehnic din Oran, care a fost construită în anul 1970 cu fonduri U.N.E.S.C.O. De asemenea, fusesem prevenit de colegii mei bulgari, francezi, polonezi şi ruşi, încă din prima zi când am intrat în această instituţie universitară că unui profesor "redegist", care a refuzat studenţilor să iasă în timpul orelor ca să se roage, i-a fost reziliat contractul datorită… grevei discipolilor lui.  Am observat că un grup de aproximativ zece studenţi a părăsit, ca de obicei, sala de curs. Am început să scriu pe tablă fraza solicitată, dar pe la mijlocul ei… a sunat sirena care anunţa pauza. Imediat am auzit în spatele meu hârşâitul  produs de deplasarea scaunelor. Am terminat de scris pe tablă fraza respectivă, după care am revenit la catedră. Spre mine a venit studentul Munarau (n.a. Moderatul), un tânăr cu ţinută atletică, pe care l-am întrebat:

          - Tu de ce nu mergi la sala de rugăciune?

          - Mai întâi trebuie să vă spun că una din obligaţiile importante ale oricărui musulman este de a face rugăciune de cinci ori pe zi: "al  fajr",  adică "zorile",  "adz dzohr", adică "amiaza",  "al  aasar", adică "mijlocul după-amiezii", "al maghrib", adică  "apusul soarelei" şi "al iişa", adică "lăsarea  nopţii".  Acum  ar  fi  trebuit să  efectuez ritualul  rugăciunii "al  aasar", dar  sper  că  Allah  mă  va  ierta,  aşa  cum  îi  va ierta şi pe  colegii mei, care au ales să meargă la "cafétéria" ca să bea ceva răcoritor. De altfel, câţi algerieni mai fac rugăciunea "al  fajr"? Foarte puţini, vă spun eu, deoarece este extrem de obositor să te scoli zilnic în zori.

        Între timp s-a îndreptat spre noi studentul Almumin, un tânăr firav, cu barbă, care se întorcea de la sala de rugăciune.

        - Rugăciunea este obligatorie? l-am abordat eu pe Almumin.

        - În primul rând trebuie să ştiţi că legile coranice pot fi clasificate astfel: 1) acte obligatorii, care reprezintă binele; 2) acte interzise, care reprezintă răul; 3) acte recomandate, la care binele este predominant; 4) acte nerecomandate,  la care răul este predominant; 5) acte lăsate la alegerea individului, la care proporţia binelui este egală cu aceea a răului. Iar acum vă răspund la întrebare: în Coran este menţionată încă din surata 2, denumită "Baqara" (n.a. Vaca), versetul 43,  obligaţia de a efectua "salaua" (rugăciunile) către Allah.    

      - Iar cu cei care nu fac toate rugăciunile zilnice ce se întâmplă?

      - Acei musulmani vor ajunge pe un anumit nivel al Paradisului sau Iadului, în  funcţie de totalul păcatelor săvârşite. De altfel, pe fiecare umăr al oamenilor stă câte un înger scriitor; unul înregistrează faptele bune, iar celălalt - faptele rele. A nu face toate rugăciunile zilnice este un păcat mult mai mic comparativ cu acela de a nu crede în Allah sau a crede în idoli, aşa cum au făcut evreii când s-au închinat la o statuie de aur a unui viţel şi l-au supărat atât de tare pe Moise, încât Profetul a spart cele două table cu legi scrise chiar de Allah...

        - Adică scrise de Dumnezeu, l-am corectat eu pe Almumin. De altfel, am văzut la biserica "San Pietro in Vincoli" (n.a. Sfântul Petru în Lanţuri) din Roma celebra statuie a lui Moise, realizată de Michelangelo Buonarroti. Am fost impresionat de măiestria sculptorului de a reda starea de nervozitate a celui care, după ce a coborât de pe muntele Sinai, unde vorbise cu Dumnezeu timp de 40 de zile, a văzut necredinţa în Dumnezeu a celor care se închinau la viţelul de aur.

        - Mai trebuie să ştiţi că musulmanii respectă atât Coranul, cât şi Hadit (n.a. Relatare), care reuneşte unele vorbe ale Profetului Muhammad, precum şi Sunna (n.a. Conduită), în care sunt descrise unele comportamente ale Profetului Muhammad, cu valoare de norme. 

        - Dă-mi un exemplu în acest sens, nu l-am lăsat eu să răsufle pe Almumin.

        - Desigur, un exemplu care îmi vine în minte acum este interdicţia de a intra în W.C.-uri, luând cu sine înscrisuri din Coran pe orice fel de suport: hârtie, pânză, metal etc.

        - Mai poţi să-mi dai un exemplu, Almumin? am insistat eu. În sala de curs căldura era mare, dând o senzaţie de sufocare. Almumin a făcut o pauză cât să inspire adânc, a răsucit cu degetul câteva fire din barbă, după care a spus:

        - Ăă, desigur. Este interzis accesul în moschei al bărbaţilor sau în anexa moscheilor al femeilor, dacă lenjeria este pătată de urină, respectiv de sânge. Aici este una dintre marile probleme ale bărbaţilor musulmani mai în vârstă, mi s-a destăinuit cândva tatăl meu, dată fiind legea nescrisă a firii care spune că ultima picătură de urină ajunge în... chiloţi. Mai am şi alte exemple, dacă doriţi.

        Sirena care anunţa sfârşitul pauzei m-a ajutat să ies din starea de perplexitate în care mă găseam; pentru moment nu mai aveam alte curiozităţi...

Doru Ciucescu

 

 

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor