MAHMURII (roman)

6. ISPITE

 

Aceiaşi ţânţari nemiloşi, pentru care nici un fel de sită nu este destul de deasă, îşi fac de cap, trezindu-l pe Marcu din moţăit la primele unde de lumină. Somnul, care trebuia să fie adânc şi odihnitor nici că-şi împlinise menirea decât parţial. Munteanul se mângâie la gândul că va scăpa într-o zi şi speră că nu-l vor dărâma câteva zile cu mai puţin somn. Poate că la mare, unde nu-şi aminteşte să fie ţânţari, va recupera. În ce priveşte arşiţa zilei, răcoarea mării şi briza o vor face mai uşor de suportat şi chiar plăcută.

Când sună deşteptătorul, Marcu se află în acelaşi loc şi în aceiaşi poziţie ca în dimineaţa trecută, stând în curte pe un taburet şi aplecat cu coatele pe genunchi. Parcă nici nu a trecut o zi şi îi este destul de greu să admită asta.

Lică, apărut în prag:

- Pun pariu că iar ai avut război cu ţânţarii!

- Un război pierdut. Ţânţarii, pe care-i găzduieşti cu generozitate în bătătura ta, sunt de admirat. Putem învăţa de la ei ce înseamnă perseverenţa şi productivitatea. Ce nu-mi place e că m-au găsit tocmai pe mine de fraier. Toate zonele corpului neacoperite de cearşaf au devenit câmp de exploatare sanguină.

Cu mintea odihnită şi predispus a emite judecăţi de valoare izvorâte din amintirile din şcoală sau din experienţa proprie, Lică îşi închipuie că-l ajută:

- Aşa-i construită lumea asta! Ştii… lanţul trofic… fiecare verigă e legată de cel puţin altele două… consumatori şi consumaţi…

Cel torturat prinde ideea:

- Din acest punct de vedere, ţânţarii sunt mari consumatori şi ai naibii de mulţi şi eficienţi. Ce te faci cu verigile de la capete?

- Ei şi tu! Doar nu vrei să-ţi rezolvi dilemele cu ajutorul ţânţarilor!

- Naaa! Contribui şi eu la exerciţiile tale de gândire. Şi noi suntem nişte verigi din lanţ.

- Dar nu ştim poziţia!

- Undeva pe-acolo, dar mult mai interesante mi se par capetele...

- !? Lică ridică din sprâncene aşteptând continuarea.

- După capul meu, mai mult sau mai puţin sec, prima verigă trebuie să fie o sursă inepuizabilă de ceva: energie, materie, spirit… nu ştiu, iar ultima, un consumator unic, dar prin intermediari.

- Bun! Nu văd problema!

- Problema e că acest beneficiar unic are burta prea mare şi mulţimea celorlalte verigi nu reuşeşte s-o umple.

Lică se vrea şi el cunoscător:

- Mai ales că şi celelalte verigi au burtă!

- Vezi că ştii? Conform legilor naturii aşa ceva nu se poate, capetele lanţu­lui trebuiesc legate.

- Dumnezeu dă şi, probabil, ia, închizând astfel lanţul.

- Ăsta-i un principiu teologic şi nu sunt de acord cu el. Dacă îl admitem, vine în contradicţie cu alte principii, tot teologice…

- Mă tem că mă pierzi, e prea mult pentru mine, dar spune

- Oamenii se nasc egali în faţa Creatoruluilui şi la fel de iubiţi. În acest caz, nu găsesc criteriile care duc la diferenţierea oamenilor decât luând în considerare concepte materialiste.

- Mda! face Lică nu prea lămurit. Amestecă-le sau lasă-i pe alţii s-o facă. Îţi frămânţi mintea cu chestiuni neprofitabile, deformaţie păguboasă. Până să găseşti răspunsuri, te trezeşti mort. Hai să facem ce putem cât suntem încă vii, să mâncăm, de exemplu.

- Toată lumea abandonează temele astea şi nu e bine.

- Ţi se pare sau… poate că eşti tu prea deştept. Mai degrabă, chestiunea e atât de complicată, încât, a renunţa e mult mai comod. Nu înţeleg de ce îţi baţi capul!

- Păi, eu nu pot face nimic dacă nu înţeleg ceea ce am de facut. E ca şi cum aş încerca să citesc pe întuneric sau să merg pe bicicletă cu ochii închişi,

- Uneori trebuie să mergi pe întuneric, bâjbâind cu mâinile şi cu vârful picioarelor.

- M-am lămurit şi cu tine! Află că nu vreau să merg pe întuneric şi nici să calc în gropile în care au călcat alţii înaintea mea. Eu vreau gropile mele, iar dacă e să am regrete, măcar să nu fie din cauza lenei în gândire.

- Mai bine spune că nu vrei să dai de dracu’ precum alţi înaintaşi.

- Ai început să pipăi adevărul.

- Atunci, poţi să înveţi şi de la mine.

- Abia aştept!

- Nu acum, că n-avem material experimental, dar aşteaptă numai şi-ai să vezi, chiar azi.

După jumătate de oră poarta se închide în urma lor. Cei din casă nu s-au trezit nici măcar la zgomotul motorului amba­lat. Marcu:

- Nu trebuia să-ţi anunţi plecarea?

- De ce? Mia ştie de ieri că plecăm şi, să-ţi mai spun ceva, nevastă-mea face urât de tot dacă-i trezită din somn neprogramată.

- Cunosc specimenul! Auzi, Lică, tu, ca şofer, eşti consemnat, dar eu ce vină am?

- Da, eşti total nevinovat, săracu’! Trebuie să bag nişte benzină, găsim acolo materialul de care ai nevoie.

- Da’ tu n-o să suferi?

- Ca un câine maidanez, da’ mi-oi găsi alinare când ajungem la destina­ţie.

- Eşti demn de toată lauda… sau mila!

După ce fac o haltă pentru papucii lui Marcu, poposesc la benzinărie pentru a se aproviziona cu lichidele de care au nevoie şi se aştern la drum. Cu ceva noroc, pot ajunge până la prânz.

Brăila apare repede şi trec prin ea spre bac, fără să piardă timp contemplând-o. În schimb, bacul îi lasă în aşteptare, exact de ce se temeau. Marcu foloseşte prilejul pentru a se delecta cu o bere în timp ce priveşte cu interes coloana de maşini din faţă, iar pe Lică il amăgeşte cu „sănătosul” suc de portocală artificială, îndulcit şi mai “sănătos” cu aspartam de import.

- Măcar nu eşti în pericol de a face o criză diabetică, îl consolează Marcu.

- Cine ţi-a spus că sunt diabetic?

- Nimeni! Mă gândeam că-i bine, totuşi, să fii prevăzător, nu se ştie niciodată. Hai noroc!

- Lasă aiurelile şi dă-te jos. Trebuie să urcăm pe bac şi n-avem voie în maşină. Du-te şi ia bilete până îmi vine rândul.

Se regăsesc pe bac, contemplând apa gălbuie a Dunării albastre. Marcu priveşte hipnotizat cantitatea imensă de apă ce se scurge în jurul lui. Torcând uniform, motorul îm­pinge încet, dar sigur, platforma plutitoare, apropiind-o de celălalt mal. Cele două braţe ale fluviuluiv care se întâlnesc aici, îi

crează lui Marcu sentimentul de umilinţă. Se simte mic şi neimportant într-un univers mult prea mare şi care nu depinde de el în nici un fel, doar există. Îşi închipuie acest loc fără el şi îl vede la fel, neschimbat, nepăsător, cu oameni trăind, iar el... nicăieri. Îl doare.

Lică îi respectă un timp starea de spirit, dar când bacul începe manevrele de acostare, răbdarea lui ia sfârşit:

- Ce-i cu tine, omule, eşti în criză de malancolie? Ai o faţă de sinucigaş. Sper că nu eşti băntuit de gânduri sinistre!

- Nu, Lică. Totdeauna există lucruri mai bune de făcut decât să-ţi pui ştreangul de gât. Pur şi simplu mă întrebam cum ar arăta lumea fără mine.

- M-am prostit şi eu de câteva ori, dar, dezamăgit de răspun­sul găsit, am renunţat. În schimb, mi-am dat seama cât de fraieri sunt cei ce renunţă la prezenta existenţă în speranţa alteia despre care nimeni nu ştie nimic.

- Da, mă, da’ nu-i deloc plăcut să ştii că lumii nu-I pasă şi că va continua să existe şi fără tine. Suntem nimeni, bă!

- Eu cred în prezent şi acţionez în consecinţă. Sunt profund convins că exist numai în prezent şi vreau să-1 trăiesc. Viitorul îl vor trăi alţii după cum îi duce bibilica, Mai vrei ceva?

- Dar ai copii, omule!

- Fac tot ce pot pentru ei! Uneori, chiar prea mult!

- Ai tendinţe egoiste?

- Ţi se pare! Nu sunt un sfânt şi nici nu-mi propun să devin. Nici martir! Pur şi simplu vreau să vieţuiesc!

- Toţi vrem, numai că, tocmai ăsta-i lucrul cel mai greu. Cum să faci să trăieşti aşa cum vrei şi cum trebuie?

- Mă străduiesc să nu fiu un animal bazat numai pe instinctului de conservare, hibernând cea mai mare parte a timpului.

Lică e destul de deştept pentru condiţia lui şi Marcu nu mai ştie ce să spună. Evită:

- Muritorule, ne-am luat cu vorba! Fugi la maşină, trebuie să ridicăm ancora!

 ***

În drum spre Măcin sunt întârziaţi de o porţiune de drum acoperită de ape. Ploile scurte, dar foarte bogate, au umflat bălţile, care, neavând scurgere, au înecat împrejurimile. Urmând maşinile mai mari din faţă, ies din zona acvatică fără necazuri şi îşi continuă drumul. Interesul lor nu motivează nici o oprire.

Peisajul vechilor munţi, cu izul lor antic, îi determină la o perioadă de tăcere contemplativă. Deşi obişnuit cu munţii, Marcu e bântuit de altfel de senzaţii decât cele pe care le cunoştea, iar Lică, obişnuit cu uscăciunea şi praful şesurilor, pare impresionat de cantitatea de verde din jur, îi place şi-1 învese­leşte. Pentru a-şi bucura sufletul şi umple plămânii cu aer proaspăt, opresc, totuşi, la popasul din pădure.

- Păcat că nu pot bea şi eu o bere! Îmi închipui ce bună trebuie să fie într-un asemenea decor.

- Te-am invitat de atâtea ori să faci un concediu la noi. Aţi fost întotdeauna mai mult în trecere, grăbiţi de nu ştiu ce treburi importante. Acum ai ocazia să-ţi dai seama ce ai pierdut.

- Să fiu al naibii dacă nu o fac anul ăsta! Găsesc eu o cale prin care să-mi permit măcar o săptămână liberă. Nu m-a câştigat nimeni la belciuge...

- Iar banii nu aduc fericirea! Nu vrei o gură de bere?

- Nici gând! M-a prăjit poliţia de două ori din cauză de bere. Am învăţat lecţia. Hai s-o luăm din loc. Poţi savura pişvaserul şi în maşină.

- Ce urât vorbeşti despre acest produs alimentar! Când îl bei tu nu e piş…

- Nu-i nici o plăcere să vezi cum se destrăbălează alţii în maşina ta, în timp ce tu eşti obligat să priveşti. Curată tortură.

- Şi ce-ai vrea? Eu sunt un turist de plăcere sau de nevoie, mă rog... de orice vrei, dar tu ai treburi cât se poate de serioase. Care ar fi acelea, dacă nu-i cu supărare?

- Nu cine ştie ce. Buticul meu nu merge grozav. Vânzările sunt slabe, mărfurile scumpe, concurenţa mare…

- În concluzie, nu ies banii! Ce cauţi la Constanţa?

- Caut marfă mai ieftină, în general, şi mai căutată. Mă gândesc şi sper că în port se pot face achiziţii mult mai convenabile.

- Ţigări, cafea, boarfe turceşti? Crezi că ai acces în port?

- Nu ştiu. Mă gândeam la ceva mai serios: aur, bijuterii.

- Ce dracu’, mă, doar nu aduc ăştia vapoare cu aur şi bijuterii?

- Habar n-ai ce învârteli fac oamenii de pe-aici! Oricum, nu pierd mai mult decât neâncercând.

- Cauţi afaceri necurate, bag seamă!

- Nu, dragule! Caut ceva avantajos prin depozite, pe la comer­cianţi, afacerişti, importatori, ce-or fi ei. Caut surse, intermediarii te jumulesc.

- Nu te supăra, dar eu nu văd soluţia într-un comerţ de acest tip. Practic, iei cu o mâna, adaugi transportul şi celelalte, după care dai cu cealaltă mână la un preţ care face marfa greu vandabilă. Tot acolo ajungi. Care-i şmecheria?

- Nici o şmecherie! Aşa-i cum spui, dar câstig partea interme­diarului.

- Îmi pare rău, dar nu văd nici un viitor în afacerea ta. Dacă nu ai ceva productiv, ceva prin care să adaugi nişte manoperă, profitul va fi minim, nesigur şi variabil în limite mult prea mari.

- Parcă spuneai că nu te pricepi!

- Aşa-i! Sunt în curs de şcolarizare, dar ce ţi-am spus ştie oricine. Eu caut altceva, de-aia bat drumurile. Pigulesc tot ce pot.

- Poate că ai dreptate, dar pe mine atât mă duce capul şi atât pot din punct de vedere financiar.

- Te înţeleg mai bine decât crezi.

Din acest moment, în afara unor întreruperi sporadice şi nesemnificative, tăcerea devine stăpână până la Constanţa. Bărbaţii îşi mestecă tăcuţi gândurile şi ideile, căutând ieşiri valabile din acest talmeş-balmeş de posibilităţi, care se dovedesc mai mult teo­rii frumos colorate decât realităţi.

Marcu se trezeşte spunând:

- Şi un câine îşi prinde coada dacă insistă. Ce-ar trebui să facem noi?

- Să te învîrţi în jurul cozii, după cum ai cuvântat. Şi eu mă învârt, încă, dar ceva smocuri tot am apucat.

Nepăsătoare la simţirile omeneşti, maşina înghite constant kilometri din preeria dobrogeană în timp ce asfaltul încins unduieşte aerul de desupra lui. Şoseaua este aproa­pe pustie, rareori se vede ceva mişcându-se pe drum, iar pe câmpuri nici atât. Peisajul încremenit şi monoton pare a se prăji la soare hotărât să-şi piardă orice vlagă. Mişcarea dătătoare de forţă şi încredere este absentă. Spaţiul este dominat de neclintire şi cei doi simt o apăsare demobilizatoare.

Lică, stresat şi de volan, se arată primul descurajat:

- Presimt că n-am să fac nici un rahat pe-aici! Mai că îmi vine să fac stânga’mprejur!

- Nu fi aşa prăpăstios! Încă puţin şi suntem în oraş. Ar fi păcat să ne întoarcem fără să aruncăm o privire în vălmăjeala de-acolo.

- Facă-se voia ta!

Dacia 1300, intră în oraş prin Tomis Nord. În centru găsesc cu greu un loc în care să poată lăsa maşina pentru cât timp ei vor colinda prin oraş “per pedes!.

După trei ore de prospectare amănunţită, Lică îşi declară ne­mulţumirea:

- Nici o scofală! Până acum nimic nou, nimic concret. Ca la noi. Pierdere de vreme!

- Păi, tu vrei să rezolvi plimbându-te aiurea? Trebuie să iei contact cu localnicii.

- Nu-mi pun mare nădejde nici în localnici, da’ vom merge la cineva, undeva pe faleză. Cunosc acolo o familie de afacerişti, dar ăştia au atâta sânge de şmecher în ei, încât, nu ştii niciodată dacă faci o afacere cinstită sau eşti fraierit cu mare fineţe.

- Mă declari asociat şi poate, amândoi, vom fi mai puţin vul­nerabili. Tu negociezi şi eu stau pe post de observator. Dacă simt ceva suspect, te trag de mânecă şi ne roim sub un motiv oarecare.

Revin la maşină şi se înscriu pe bulevardul spre Mamaia. Cam la jumătatea drumului cotesc pe o străduţă laterală ce duce spre faleză. Opresc în faţa unei case în construcţie, dar de intrat intră alături, la o casă veche, fără etaj. În curte, o viţă de vie agăţătoare umbreşte o masă cu bănci de lemn împrejur, unde, un om cărunt şi un mustăcios cu ochii sticloşi schimbă replici sarcastice în faţa unui joc de table. Zărindu-i pe cei doi, mustăciosul se ridică şi exclamă într-un exces de veselie:

- Lume, lume, ia te uită cine vine la noi! Să măturăm hornul! Domnul Lică, patronul! Poftiţi, poftiţi! Luaţi un loc aici la umbră! Pe domnul, din nefericire, nu-1 conosc!

- E cumnatul meu, Marcu, suntem asociaţi şi colindăm împreună.

- Foarte bine, foarte frumos! Bănuiesc o vizită de afaceri, nu de plăcere.

- Şi de afaceri, dar mai degrabă de tatonare.

- Cu ce te putem ajuta noi?

- Cu destule, având în vedere că sunteţi afacerişti dintotdeauna şi cu practică în vremuri nu de mult trecute…

- N-o fi chiar aşa, dar, mă rog, dacă vă putem fi de folos, cu cea mai mare plăcere!

- Bineânţeles că puteţi! Dacă voi nu sunteţi interesaţi, poate ştiţi pe altii.

Perspectiva unor afaceri noi îl face pe om să devină foarte atent şi grăbit:

- Să auzim, despre ce este vorba?

- Ne interesează nişte mărfuri mai ieftine decât se găsesc în depozitele en-gross. Ceva direct de la sursă.

- Din astea nu prea sunt. Dacă aranjăm noi ceva, deja devin mai scumpe, pentru că şi noi trebuie să avem un profit.

Lică ştie cu cine are de-a face, dar nici el nu-i de azi în branşă:

- Absolut! Problema-i că nu putem plăti înainte toată marfa şi trebuie să facem o înţelegere. Eu aş vrea să fac afacerea numai cu voi, fără să mă intereseze ce şi cum faceţi. Semnăm nişte hârtii şi restul ne priveşte individual. Fiecare să răspundă de ceea ce face.

- Am înţeles, ţi-e frică de ilegalităţi! Fii sigur că nici nouă nu ne plac. Cam ce sumă te interesează acum?

- Nu prea mare. Marfă cât să pot duce cu maşina fără supraîncărcare. Pe urmă… mai vedem.

- Bine! Până diseară îţi fac o listă din care să-ţi alegi ce te interesează şi mâine dimineaţă le poţi ridica.

- Ar fi grozav!

- Aveţi unde dormi? întreabă din politeţe.

- Cred că o jumătate de noapte o putem face în maşină. Până atunci ne învârtim prin zonă.

- Să fim serioşi! O noapte puteţi rămâne la noi, atâta loc se găseşte. Bănuiesc, desigur, că nu vreţi să mergeţi cu maşina!

- Nu! Dacă nu încurcă, o lăsăm aici. Mergem pe faleză, mai bem o bere, poate mergem şi la Mamaia...

- Cum vreţi! Treaba fiind lămurită s-o luăm din loc. Banii trebuiesc munciţi!

Gazda intră în casă pentru câteva telefoane, iar cei doi îşi iau tălpăşiţa cotind spre faleza aflată în apropiere. Nu prea încrezător în discuţia la care asistase, Marcu îşi exprimă îndoiala:

- Asta vrei tu să mă înveţi? Nu ţi se pare că înţelegerea s-a făcut prea repede şi prea uşor? Eşti sigur că poţi avea încredere într-o discuţie simplă, de jumătate de oră?

- Ce-ai fi vrut mai mult? E om serios. Ne cunoaştem de câţiva ani şi, în parte, ştiu ce învârteli face. Dacă nu-mi convine ceva, renunţ, dar nu cred să fie cazul.

- Dacă miroase urât?

- Dacă miroase, renunţ, ţi-am spus!

Drumul spre centru merge parţial de-a lungul falezei, oferindu-le priveliştea imensei întinderi de apă. Absenţa brizei le înfăţişează o mare liniştită, aproape oglindă, pătată cu nuanţe de verde, maroniu, negru şi, bineânţeles, albastru. Marcu are prilejul să observe modificările falezei şi a plajei din această zonă, pe care o cunoştea foarte bine din anii lui de tinereţe. Plaja neamenajată de altădată, preferată de localnici, arată jalnic acum. E îngustă, plină de scoici şi puţin populată cu amatori de soare şi apă. O mare porţiune este îndiguită cu blocuri masive de piatră, sigur, împotriva eroziunii. Se opresc să privească.

Marcu îşi aminteşte:

- Când am adus-o pe nevastă-mea prima dată la mare şi a vâzut-o de la înălţimea falezei, a cuprins-o ameţeala. Avea impresia că se mişcă pământul sub picioarele ei şi îi venea să vomite. S-a obişnuit abia pa plajă, unde câmpul vizual e mai mic, dar în apă nu s-a băgat niciodată mai mult de genunchi.

Lică zâmbeşte:

- Probabil era gravidă!

- Nici o gravidă! Ameţea pur şi simplu, iar în apă îi era frică să intre. Oricât am încercat s-o lămuresc, n-am reuşit. Parcă nu crescuse pe malurile Dunării, ci în vârful muntelui.

Prea puţin impresionat de măreţia mării, Lică porneşte înainte, având în minte o ţintă bine definită:

- Îmi cere sufletul o bere şi ceva de mâncare. Ţie nu?

- Să zicem! Undeva pe aici trebuie să fie o terasă.

Pierd ceva timp până să iasă la liman şi să descopere terasa cu pricina. Îşi fac plinul cu nişte mici foarte mici şi cu ceva bere la sticlă, totul la preţuri prohibitive. După ce boala de care suferea Lică a fost tratată, îşi dau seama că nu ştiu cum să-şi omoare timpul, până în seară e vreme lungă pentru cei fără ocupaţie.

- Să mergea la Mamaia, mai căscăm ochii şi pe-acolo, propune Marcu.

- Vax!  N~am venit aici ca turist!

- Atunci!? Ai o propunere mai bună?

- Am putea merge în port.

- Ştii bine că nu se poate intra oricum acolo.

- Ştiu şi nu-mi place deloc. Aş fi vrut să-mi fac o idee despre ce învârteli se fac acolo.

- Visezi! N-ai nici o şansă! Cine dracu’ crezi că ar sta la taclale cu tine, un necunoscut mult prea curios. Aici e nevoie de ceva mai mult decât poate face un muritor de rând,

- Ai cea mai mare dreptate! Oricum, ceva am aranjat. N-am venit aici cu intenţia de a fuce rahatul praf. Încerc marea cu degetul şi dacă omul meu e bun la mână, poate fi o treabă de viitor.

- Hai, totuşi, la Mamaia. Măcar ne spălăm ochii cu nişte gagici în costume de baie.

Lucrurile fiind stabilite, păşesc în căuta­rea mijlocului de transport care să-i ducă în staţiunea visurilor de altădată a tuturor românilor. Hotărăsc să coboare la in­trarea în staţiune, urmând a o străbate pe jos de la un capăt la altul.

Staţiunea, atât de populată şi plină de viaţă odinioară, li se pare schimbată. Nici nu-i de mirare, având în vedere vremurile grele poposite peste tot întinsul tărâm locuit de români. Nu prea sensibili la transformările din jur, cei doi îşi găsesc adăpost tot la o terasă aflată în imediata apropiare a plajei. Îşi petrec timpul aşa cum au plănuit, cu bere în faţă şi cu ochii în costu­mele de baie ale damelor ce meritau efortul. Ca să nu bată fără nici un rost aleile, rămân ţintuiţi în scaune până la lăsarea serii. Luminile din interior şi berea înghiţită le induce o stare euforică, meditativă şi predispoziţie la subiecte dintre cele mai ciudate.

Marcu, mai ales, nu se simte în apele lui:

- Nu ştiu ce naiba e cu mine. Mă simt nasol, inutil şi asta din ce în ce mai des. Vreau pâine şi nici nu m-am apucat de arat. Nu cred că ceea ce caut pot găsi aici! N-am întrezărit nimic de luat în seamă, nimic de ajutor. Totul pare tras la indigo, Şi aici e ca peste tot, ba chiar nici atât.

- Nu-i aşa! Dacă n-ai găsit nici aici ce cauţi, înseamnă că nu trebuie să cauţi nicăieri. Toate răspunsurile sunt la tine. Lucrurile mari nu se fac la vedere şi nimeni nu te trage de mânecă. Trebuie să ai miros foarte fin, prietene!

- Prostii! Mă roade o chestie pe care nu o pricep, toată lumea se vaită de unul şi acelaşi lucru, care le lipseşte: banii. Aproape că-mi vine să urlu în gura mare: unde dracu’ sunt banii, de unde dracu’ au avut bani unii, ca să ajungă mari scule? Care-i mişculaţia, ce-mi scapă?

- Mişculaţia-i că am fost o grămadă de tâmpiţi şi continuăm să fim, să ne lasăm fraieriţi în acelaşi fel sau chiar mai rău.

Alcoolul îşi arată isprava:

- Văd mari nori negri Ia orizont! Tu nu te temi de potop?

- De ce m-aş teme? Nu am făcut nimic rău! Eu nu     m-am bălăcit în mocirlă încercând să ţin capul deasupra! Tu?

- Eu nu am văzut mocirla până acum şi mă tem că am nimerit drept în mijlocul ei!

- Fii încrezător, băiete! Cât trăim, învăţăm şi tot proşti murim, vorba aia.

- Mie nu-mi plac vorbele vechi şi nu am mai multe vieţi ca să pot face experimente, iar pe cea prezentă nu sunt dispus să mi-o sacrific.

- Marcu, e timpul să ne carăbănim! Nu e bine să ne îmbătăm aici şi se pare că aşa ceva se întâmplă.

- Dar e încă devreme! N-o să ne închidem în casă de la ora asta!

- Care casă, mă? Nu vezi că suntem venetici? Ai vreo propunere?

- Nu sunt deloc îneântat de invitaţia gazdei tale. În case stră­ine sau la hotel, niciodată n-am putut dormi.

- Doar nu vrei să mă ţii toată noaptea prin crâşme sau pe drumuri?

- Nu! Te duci singur şi eu rămân în maşină. Se poate dormi bine mersi pe bancheta din spate şi în acelaşi timp protejez şi maşina de eventuali amatori de suveniruri.

- Nu eşti întreg la minte! Ce-are să spună omu’?

- Da’ ce, trebuie să ştie el? Tragi maşina în alt loc şi-i spui că sunt nu ştiu unde, iar dimineaţă vii să mă iei.

- Te ştiam eu ciudat, da’ nici chiar aşa! Mă rog, dacă crezi că-i mai bine aşa, vom face cum spui. Acum e timpul să plecăm, aici am stat destul şi putem deveni suspecţi.

Poposesc din nou în centrul oraşului. O vreme şi-o pierd pe străzi, îmbogăţind peisajul şi aşa destul de pestriţ al urbei. Când picioarele încep să scârţâie, îşi găsesc loc de odihnă la altă terasă cu bere, fapt devenit inevitabil.

Timpul se scurge incredibil de încet. Marcu şi Lică nu găsesc nici o modalitate de a şi-l omorâ altfel decât cu bere. Creierul le devine din ce în ce mai leneş şi dialogul se pierde în discuţii sterile, fără conţinut. Berea se adună în picioare şi luminile devin tot mai strălucitore. Necesitatea de a pleca spre domiciliul de peste noapte în timp util este evidentă. Căzând de acord în această privinţă, refac drumul de întoacere pe străduţele din lungul falezei. Marcu fumează ţigară după ţigară, iar Lică păşeşte nepăsător cu mâinile în buzunare.

La un colţ de stradă, sub lumina unui stâlp, un grup de tineri de ambele sexe chinuiesc cu maxim interes şi într-o zarvă specifică o pereche de zaruri. Spre a nu-i deranja, Marcu şi Lică aleg din vreme celălalt trotuar. De lângă unul din stălpii pe care îi sprijinea se desprinde un tănăr şi le iese în întâmpinare. Cu o ţigară neaprinsă în mână, tânărul i se adresează lui Marcu în timp ce Lică îşi continuă drumul încă vreo câţiva paşi:

- Îmi daţi un foc? Dacă nu vă supăraţi!

Marcu ridică propria-i ţigară la nivelul tânărului şi punctează de câteva ori ţigara acestuia. Odată ţigara aprinsă, tânărul continuă să rămână proptit în faţa lui.

- Facem un barbut, bătrâne?

- Nu cred! Nu am talent şi nici mălai pentru aşa ceva. Crede-mă! Şi, de când mă ştiu, nu am câştigat niciodată la jocuri de acest fel.

- Nu v-am mai văzut prin zonă. Sunteţi turişti?

Marcu, precaut şi preventiv, aproape treaz:

- Nu. În trecere pe la nişte prieteni. Câteva case mai încolo.

Ultimele cuvinte se pare că au însemnat ceva pentru tânăr, căci îşi schimbă vizibil tonul, dar nu renunţă definitiv la toate intenţiile iniţiale.

Spune:

- Dar aşa ceva, v-ar interesa?

Ridică pumnul sub nasul lui Marcu şi din el ţâşneşte o lamă de cuţit. Marcu simte furnicături pe şira spinării. După câteva clipe, pumnul tânărului se desface şi lăsă să se vadă în palmă-i cuţitul alături de un ghiul barosan, evident din aur şi cu piatră roşie.

- Nici aşa ceva nu vă interesează? reia tânărul.

Marcu priveşte neclintit cele două obiecte, rumegând un răspuns. Lică, oprit la câţiva metri, aşteaptă neştiutor.

Marcu se hotărăşte:

- Cred că ar interesa pe oricine, dar cu banii pe care-i am, abia de pot cumpăra un pachet de ţigări.

- Dar amicul?

- EI este nefumător!

Tânărul începe să râdă:

- Ai noroc, bătrâne, că-mi placi. Dar să ştii că nu-i bine să fumezi noaptea pe stradă.

- Aşa mă gândeam şi eu.

Tânărul îşi retrage mâna şi se îndepărtează în direcţia grupului ce-şi continua activitatea impasibil la factorii perturbatori. Marcu se grăbeşte să o ia din loc, aparent nederanjat de incident. Curios din fire, Lică îl ia la întrebâri:

- Ce naiba ţi-a arătat ăla atât de interesant?

- Mi-a arătat nişte aur şi m-a întrebat dacă nu vreau să cumpăr.

- Şi de ce nu m-ai chemat? Ştiai că sunt interesat.

- Te asigur că de data asta nu te-ar fi interesat nici cât negru sub unghie. Obicctul ascuţit din mâna lui şi gaşca de alături mi-au dat de înţeles că nu are deloc intenţia să facă afaceri. Încă ceva, cred că Dacia ta nu a trecut neobservată, mai ales că nu are număr de Constanţa.

Lică începe să priceapă câte ceva:

- O să dormim amândoi în maşină, unul în faţă, altul în spate.

- Gând bun la tine, musiu!

Ajung la maşină. Lică, în timp ce o deschide:

- Eşti sigur că nu vrei să intri în casă?

- Ai ghicit.

- Bine. Intru să iau lista şi vin cu ea aici, să-ţi dai cu părerea. Găsesc eu un motiv să te scuz.

- Spune-i că sunt beat şi atunci va fi bucuros să scape şi de tine.

- Chiar aşa. Îi mai spun că am şi altă treabă de re­zolvat şi că revin mâine dimineaţă. Pe urmă vedem noi pe unde ne oblojim.

Lică dispare în spatele porţii, iar Marcu se întinde pe bancheta din spate, lasând portiera deschisă. Trece vreo jumătate de oră până să revină Lică. În mână ţine două coli de hârtie pe care le întinde lui Marcu.

- Ţine pomelnicul şi dă-ţi cu presupusul.

Marcu apucă hârtiile şi scanează la iuţeală înşiruirea de articole numerotate riguros ştiinţific dimpreună cu preţurile aferente.

- Cu ce-i aici umpli un magazin universal şi numai cu unicate. Mustăciosul tău îţi supraestimează capacitatea financiară

- Mai degrabă speră să plec de aici cu buzunarele goale. Mi-a dat să am de unde alege.

- Ţi-a dat ca să te ispitească!

- Dă-o încoace, citesc şi subliniez ce mă interesează şi cât. Dacă ţi se pare necesar, poţi interveni.

Se dovedeşte a nu fi nevoie de nici o corecţie. Lică îşi cunoaşte necesităţile precum şi posibilităţile. Alege de la ţigări şi jocuri electronice, până la aparate electrice de uz casnic. Cantităţile nu depăşesc două, trei bucăţi, pentru cele mai scumpe şi toate cu volum mic, pentru economie de spaţiu. Lectura fiind încheiată, Lică dispare încă o dată în spatele porţii şi revine aproape imediat.

- S-a făcut. Până dimineaţă, liber.

- Mi se pare aiurea tot aranjamentul ăsta. Ce fel de afacere e asta, aşa… pe nemestecate... fără negocieri... Chiar nu ţi se pare suspect deloc?

- De ce? Dacă îmi dă ce-mi trebuie, puţin îmi pasă de restul. Sunt convins, din propria-mi experienţă, că nu există comercianţi sau afacerişti cinstiţi. Să câştigi şi să fii cinstit în acelaşi timp, e absolut imposibil. Atâta vreme cât totul este sau pare în regulă, nu văd de ce mi-aş face griji.

- De bani nu te-a întrebat?

- Nu. Şi nici eu nu m-am înghesuit să-i dau. Nu văd nici un risc de partea cuiva. Nu-mi dă marfa, nu-i dau banii şi in­vers, iar el ştie prea bine asta.

- La altceva mă refeream, dar lasă. Eşti mai hoţ ca Moş Crăciun.

- Să aşteptăm până dimineaţă. Întrebarea este: unde ne aciuim până atunci?

- La gară-i cel mai bine. Nu bate la ochi.

- Şi eu ered la fel. Cu puţin noroc, scap şi fără să suflu în fiolă.

Maşina este parcată în rând cu altele asemenea aflate în zona gării şi fiecare încearcă să-şi facă măcar o parte din somnul necesar. Dar, cu toată berea din burta lor, nici unul nu poate aţipi. Foiala şi gălăgia din jur sunt prea mari. Abia spre

miezul nopţii agitaţia devine suportabilă, dar lor le-a sărit somnul. Singurele semne de viaţă din piaţă sunt câteva fete din „alea” care îşi fac treabă pe lângă maşini, urcându-se în câte una din când în când sau plecând cu unele ce vin aici special pentru ele.

- Marcule, tu vezi tipele alea două care stau pe marginea artezianei cam de multă vreme?

-  Le-am văzut şi ne-au văzut! Se comportă de parcă pe noi ne-ar aştepta. 

-  Sau nu le-a ieşit pasienţa pe ziua de azi. 

- Nu cumva ai gânduri criminale faţă de nevastă-ta?

- Nu, bă, da’, pe nevastă o ştiu prea bine şi tare aş vrea să-mi îmbogăţesc cunoştiinţele! Tu nu?

- Eşti scrântit! Nu vreau să ştiu nimic! Cred că te-ai îmbătat!

- Pe dracu’! Nu se va sfârşi lumea dacă încercăm şi altceva.

- Bă, gândeşte-te şi la bani! Nu capeţi nimic pe gratis de la astfel de tipe.

- Tu nu ai nimic la teşcherea?

- Am nişte mărci de zile negre, de care nu ştie nici dracu’. Nici măcar eu nu mai ştiu pe unde le-am pus. Am gelatină pe creier,  da’ cred că-i am în buzunarul de la slip.

Marcu se mai gândeşte puţin apoi continuă:

- Vrei să mă laşi lefter?

- Nu, bă, da’ astea nu fac nimic pe lei. De-aia te-am întrebat. Ştiu că nu eşti omul care să porneşti la drum fără să ai aco­perire. Fă-mi damblaua şi mie şi ţie şi-ţi returnez datoria când ajungem acasă.

- Mă,  Lică, eşti nebun de tot!

- Bă, dacă nu vrei, eu mă duc în centru şi schimb leii undeva. Acolo găsesc în mod sigur amatori.

- Lică, nu ştiu cât de ameţit eşti şi nici eu nu mă simt prea bine, da’ nu te las să umbli aiurea printr-un oraş necunoscut, doar pentru nişte bani amărâţi. Ai o dambla născută din bere. Îţi dau ce vrei, dar să ştii că nu am decât mărei şi nici un dolar.

- OK. Le dau un semn cu farurile, să vedem ce mişcare fac.

- Dacă au vreun peşte şi bagă de seamă că avem ceva valută? Dacă ne-o facem cu mâna noastră, să ştii, Lică, te belesc cu mâna mea!

- Aiurea! Uite că vin spre noi. Lasă-mă pe mine să trafichez, iar tu, dacă eşti aşa de bănuitor, fii cu ochii cât cepele la mişcările din jur. O mişcare suspectă şi plimbăm ursu’.

Cele două fete se apropie de maşină una în spatele celeilalte. Cea din urmă priveşte iscoditoare celelalte maşini staţionate, verificând terenul, dar se vede treaba că poliţia are altceva mai bun de făcut.

Prima brunetă îşi sprijină coatele de portiera şoferului, geamul fiind în jos. Zice:

- Ni s-a părut nouă sau doi masculi dau semnale Morse cu farurile? Aşteptaţi pe cineva sau chiar pe noi?

Lică durul:

- Aşteptăm două tipe mişto, da’ nu ştim dacă voi sunteţi alea!

Fata se uită formal în jur şi continuă:

- Nu văd pe nimeni, doar noi două.

- Înseamnă că voi sunteţi cele aşteptate. Urcaţi?

- Urcăm! Ne plac maşinile de rahat, ca a voastră.

- Alta n-avem, da’ poate c-avem altceva mai bun.

- Unde, în pantaloni?

- Îhî!

- Da-n buzunare, ce-aveţi?

- Valută europeană. De peste baltă n-avem,

- Bun şi-aşa. Unde?

- Asta-i! Tocmai asta-i buba!

- Veniţi la noi!       

- Îî! În nici un caz. Suntem cu treburi cinstite pe-aici şi nu vrem să dăm de dracu’ prin cine ştie ce cotloane. La şosea, dacă vreţi, dacă nu, coborâţi la prima!

- La şosea e periculos pentru noi. Cine ştie ce maniaci sun­teţi. Amicul tău n-a scos o vorbă.

- El e cu biştarii şi tocmai a terminat să-i numere. Acum e ocupat cu verificarea voas­tră. Puteţi fi la fel de periculoase şi voi sau peştele vostru.

- Suntem pe cont propriu.

Marcu întreabă:

- Au fost destule maşini şi nu v-aţi urcat în nici una. Mi se pare destul de suspect.

- Îi cunoaştem pe toţi dobitocii care au fost prin preajmă. Ne-am prăjit de câteva ori cu ei. Învăţătură de minte.

- Lică, ia-o spre Medgidia, îl sfătuieşte Marcu.

- Nu-i mai bine la Mamaia?

- Nu! Prea multă lume. Dacă iese prost, putem lăsa fetele în oraş, de acolo se pot întoarce uşor, iar noi o întindem la dracu’n praznic!

- Mă’ cumnate, te uiţi prea mult la televizor.

- Golanii se uită şi mai mult. De unde crezi că au învăţat atâtea porcării?

- Aveţi ceva de ascuns sau niscaiva necazuri? Dacă-i aşa, noi părăsim corabia.

- Avem pe dracu’! Suntem străini şi pe-aici e plin de borfaşi. Bani nu avem decât de cheltuială, da’ cine ştie asta? Am venit după nişte marfă pe care am plătit-o şi trebuie să o ridicăm dimineaţă.

- Asta-i tot! completează sec Marcu, încercând astfel să reducă pierderile de informaţii pe care Lică nu le mai controla. Pe voi, fetelor, cum vă cheamă?

- Pe noi nu ne cheamă, n-aveţi nevoie de numele noastre pentru ceea ce aveţi de gând să faceţi!

Marcu se enervează puţin:

- Vezi ce proşti suntem? Ele ştiu deja cum te cheamă.

 Lică încercă să dreagă busuiocul speriind fetele:

- Dacă iese prost, vă rad în zona pubiană şi vă fac şi câte o crestătură în plus.

- N-aş crede! Păreţi prea mototoli.

- Nimic nu e ce pare-a fi!

- Bine, vă credem! Opriţi undeva să luăm, adică, voi să luaţi, ceva de băut şi potol. Sau v-aţi aprovizionat deja? Cam miroase a spirt în maşină.

- Ne-am şpriţuit noi. Vodca vă stă în gât?

- Nu, merge! N-am crescut cu şampanie!

- Excelent! Din asta avem destulă. O folosim în loc de benzină şi ca somnifer. Mai avem ceva cafea instant, pe care o botezăm cu vodcă, dacă nu găsim apă.

- Şi păpică?

- Nouă nu ne este foame.

- Nouă da! Trebuie să luaţi ceva.

Cum foamea poate veni oricând şi chiorăitul maţelor nu face plăcere nimănui, îşi fac o aprovizinare scurtă cu pâine, brânză şi crenvurşti.

Ies din oraş pe la unu jumătate şi se opresc pe şosea de mai multe ori, căutând un loc potrivit şi departe de curioşi. Trag maşina în apropierea unui crâng cu câ­teva tufe şi câţiva pomi pierduţi pe malul unui fir de apă ce poate fi ghicit doar după podeţul care-l traversează. Nu coboară nimeni. Desfac o sticlă de vodcă şi încep să o drămuiască, urmă­rind cu atenţie traficul aproape inexistent de pe şosea. Pustiu şi linişte, dar paza bună păzeşte bostănăria. Marcu, mai ales, nu este deloc convins că fac bine cc fac şi continuă să fie bănuitor. Într-un timp, luminile unei maşini se opresc nu departe de ei, dar nu zăbovesc mult şi nici nu coboară nimeni. Bănuind că sunt nişte amatori, ca şi ei, Lică întreabă fetele:

- Aţi mai fost pe-aici?

- Chiar aici nu, dar,  spre deosebire de alţii, voi aţi găsit cel mai potrivit loc, spune fata care pare a fi cu iniţiaţiva. Aveţi vizibilitate în ambele părţi.

- Ăsta-i talentul asociatului meu. Cunoaşte zona din vremea când conducea tinerii în excursii de documentare şi dezvoltare a spiritului patriotic. Nu-i aşa, cumnate?

- Halal glumă! O să ia dracu’ marfa, dacă nu te trezeşti până dimineaţă.

- Dă-mi pătura de pe banchetă, să ies cu doamna la aer, să-mi iasă vaporii prin piele. Rămâi tu, cu gagica ta, care, ca şi tine, vorbeşte tăcând. Ai grijă şi de maşină şi de milioanele ascunse în ea.

- Eşti nebun? Ce milioane?

- Am glumit! Am vrut să văd ce ochi cască gagigile.

Vorbăreaţa se supără:

- Vezi, poate mă faci să mă răzgândesc! Nu-mi place să-şi bată nimeni joc de mine. Dacă fac ce fac, am motivele mele şi nu am de gând să dau socoteală la toţi beţivanii. Hai la aer, că scot eu din tine tot ce e de scos. Te fac eu să mă ţii minte şi când vei fi în pat cu nevastă-ta.

Îl apucă pe Lică de-o aripă, smulgând şi pătura de sub Marcu şi se îndepărtează amândoi în direcţia unor tufişuri.

Marcu se trezeşte singur cu fata lângă el, fără a şti exact ce să facă. Trage o duşcă de vodcă şi îşi invită partenera să facă la fel. Fata nu-l refuză. Trage şi dânsa un gât bun şi se întinde pe bancheta din spate trăgându-şi fusta destul de sus, încât să i se vadă lenjeria. Marcu încearcă să pară indiferent, dar tot cască ochii şi trupul începe să-i vibreze.

Din direcţia celor de afară se aude destul de tare:

- Mai uşor, brută, mă umpli de vânătăi. Dacă aşa faci şi cu nevasta, îi plâng de milă.

- Taci din gură şi fă-ţi meseria, tu nu eşti nevastă-mea!

- Să te ia draeu’, beţivanule! Cine te crezi? Da’ cine naiba m-a pus să vin cu tine?

- Banii, fă, banii!

- Încă n-am văzut nici un ban!

- Fii fără grijă. Suntem oameni serioşi, nu haimanale şi nici violatori. Stai cuminte!

În maşină, cealaltă fată îl întreabă pe Marcu:

- E violent?

- Da de unde! E beat şi se dă mare, altfel ar avea mustrări de conştiinţă şi s-ar lăsa păgubaş.

 - Dar tu?

- Am băut şi eu, da’ mai puţin. Sau sunt mai rezistent. Cred.

- Te gândeşti şi tu la nevastă?

- Taci din gură. Să facem cc avem de făcut, că de asta am venit până aici, altfel ne luaţi de proşti!

- Eu sunt gata. Nu ştiu ce mai aştepţi.

Marcu face acum o treabă pe care o făcea de obicei în pat şi din acest motiv se simte cam stingherit. Până la urmă sfârşeşte cu bine, pentru el, de rest nu-i pasă. Nesimţirea e la ea acasă. Îşi ia o ţigară şi îşi udă cu vodcă gura uscată. La suc sau apă nu s-a gândit nimeni. Fata de lângă el nu are mai mult de 20 de ani. O întreabă:

- Cum ai ajuns să faci asta?

- Cum au ajuns şi altele!

- Ai fost în Turcia…

- Da, am fost! Şi ce-i cu asta?

- Toate fetele care trec pe-acolo ajung la fel.

- Adică, aşa ca noi!

- Da.

- Nu crezi că ar putea să existe şi alte motive?   

- Nu ştiu. Banii?

- Şi banii, dar mai ales lipsa lor în momente critice.

- Câte clase ai făcut?

- Am terminat liceul, cu mare greutate. Din perioada aceea am început să…. Aveam colegi şi colege cu prea mulţi bani şi ne tratau, pe noi ceilalţi, ca pe nişte rahaţi. Am ajuns să-i urăsc, apoi mi-am dat seama că eu nu am să pot face niciodată nimic. Familia mea nu m-ar fi putut întreţine la studii, chiar dacă făceam efortul de a învăţa. Nu am fost în stare să găsesc altceva şi am ajuns unde mă vezi. Nici măcar nu am pe cine să dau vina, nici măcar pe mine.     

Lui Marcu i se face milă de fată, dar nu ştie ce să-i spună. Pe deasupra, îi este şi ruşine. Se întreabă câte astfel de destine a creat societatea, noua democraţie ce se screme a se naşte. Şi cine poate să garanteze că noul născut nu va fi un monstru mai hidos decât îşi poate închipui cineva.

Fata de lângă el încetează a mai da explicaţii despre existenţa sa. Îşi priveşte mâinile, care frământau o ţigară neaprinsă, sprijinite de genunchii lăsaţi goi de scurtimea fustei.

De afară se apropie Lică şi cealaltă fată, strigându-le preventiv:

- Gata cu gimnastica? Suntem călare pe voi!

- Haideţi! Mă întreb, cine va conduce maşina înapoi? Prin apropiere nu văd nici un şofer în stare de funcţionare.

- Eu! Mergem ca melcul. Numai vardişti să nu fie!

- Pe şosea nu, dar când intri în oraş… Vrei să-ţi pierzi carne­tul?

- Puşchea pe limbă! Numai asta nu. Îţi dai seama că se duc de râpă toate afacerile mele, dacă nu mă pot mişca în voie.

- Îmi dau seama, da’ tu îţi dai? De-aia am luat cheile maşinii şi le-am ascuns în chiloţi. Până dimineaţă mai sunt câteva ceasuri, ai timp să te trezeşti parţial, bineânţeles, dacă nu continui să-ţi potoleşti setea cu vodcă.

- Nu-mi place ultima parte a discursului tău, dar se pare că e unica soluţie.

Partenera lui Lică are alte păreri:

- Aveţi de gând să ne ţineţi aici până dimineaţă? Cine plăteşte timpul pierdut?

Lică îi răspunde prompt:

- Dracu’! Doar nu vrei să-mi tai craca de sub picioare de dragul tău!

- Am să-ţi tai eu boaşele! Cine te-a pus să bei ca un porc? Nu ţi-a trecut prin cap că eşti cu maşina şi nu cu autobuzul?

Marcu are o vagă impresie că femeile seamănă prea mult între ele şi vrea să verifice: 

- Mai taci şi tu! Trec maşini din când în când. Oprim una şi plătim să vă ducă înapoi. Mulţumită?

- Nu! Ne ajunge pentru noaptea asta.

- Atunci staţi cu noi şi vă dăm vouă banii pe care i-am fi dat pe transport.

- Ce zici, soră-mea?

- Care soră-ta? întreabă Lică dezorientat.

- Cum care! Cea de lângă cumnatu’ tău!

- E soră-ta mai mică?

- Păi ce, nu se vede? Şi nu-i mai mică decât cu doi ani.

- Nu s-ar zice!

- Mă faci babă?

- Nu, fa, dar dacă-i adevărat, e şi uşor de înţelcs cum de-a ajuns în aceiaşi oală cu tine!

- Asta nu vă priveşte pe voi, să fie clar! Câte parale daţi, ca să ştim cum ne mişeăm.

- 20 de mărci, de fustă! Nu-i aşa Marcule?

- Aşa-i, prostule! Trebuia să-i spui şi numele meu, că intră în preţ.

- la’uzi, soră-mea, ce zic ăştia! Oameni de afaceri... Sictir!

- Lasă-i în pace! Nu vezi că-s mai mult beţi decât treji?

- Îi bat acuşi pe amândoi de să le sune apa-n cap şi Ie iau toţi banii!

Lică începe să hăhăiască şi Marcu trage concluzia că sticla de vodcă plecată în tufişuri cu cei doi a rămas acolo goală.

- Ha, ha! Aş vrea s-o văd şi pe-asta!

Femeia se apleacă şi scoate dintr-un pantof un cuţit minuscul din acelea de ascuţit creioane şi îl deschide sub nasul lui Lică. Gestul i se pare cunoscut lui Marcu. 

Lică se vitejeşte:

- Cu ăsta vrei tu să mă borteleşti pe mine? Pleacă, fă, de-aiei, până nu sar capra pe tine!

- Nici nu trebuie să te bortelesc. Nu eşti primu’ care-1 vede. Ajunge să te scrijelesc la gât.

Sora cea mică intervine întru calmarea spiritelor:

- Termină, Kati! Sunt oameni serioşi, nu borfaşi. Nu-i aşa, Marcu?

- Să terminăm cu prostiile! Banii sunt la mine. Vă dau aşa cum a spus Lieă şi faceţi ce vreţi! Staţi cu noi sau plecaţi cu primul tir. Dacă aveţi puţin noroc, mâine citiţi în ziarul local despre două fete găsite violate pe marginea drumului.

Marcu îşi desface puţin cureaua şi scoate din slip mărcile pe care le împarte frăţeşte: 40 fetelor şi 10 lor.

- De ce nu-i dai şi p-ăia?

Marcu minte:

- Pentru că ne trebuie benzină şi mâncare până acasă. Ce mărunţiş mai avem prin buzunare nu merită osteneală.

Kati renunţă la proteste, dar ţine să faeă dânsa programul în continuare:

- Haideţi să terminăm de băut ce mai aveţi prin rabla voastră şi să mâncăm.

Arătând spre Lică adaugă:

- Dumnealui are interdicţie la alcool şi nici altceva nu mai vede. Dacă nu face cum spun, îl dau pe mâna poliţiei.

Lică se ambalează din nou:

- Fă, să nu-mi dai tu mie directive!

- Mârlan belit cu ceaţă pe creier, ce-ar fi să-ţi iau numărul maşinii şi să-i scriu o epistolă lu’ nevastă-ta?

Nefiind dispus la o conversaţie deloc ortodoxă, Marcu îl apucă de mână pe Lică şi-l trage spre maşină:

- Hai! Mănânci şi te culci pe bancheta din spate. Dimineaţă avem o treabă şi ne facem de rahat, dacă nu te trezeşti în timp util.

- Ai dreptate, da’ nu fac asta pentru că m-a speriat asta, ci pentru că aşa vreau eu! M-a enervat destul şi nici nu sunt aşa de beat cum vreţi voi să cred. Las’ că mai vin eu după marfă pe-aici! Dau eu ochii cu fata mare în alte condiţii! Ştiu unde s-o găsesc!

- O să mă găseşti dacă vreau eu! Acuma, du-te şi fă nani!

- Marcule, o omor pe-asta!

Marcu îl împinge în maşină şi-l roagă să aştepte puţin, apoi deschide portbagajul, strigând către fete:

- Aduceţi-mi o sticlă de vodcă goală!

Kati vine de urgenţă cu obiectul cerut, nutrind şi unele speranţe, dar el scoate un furtun şi o roagă să-1ajute:

- Ce vrei să faci cu astea?

- Mai nimic! Scot nişte benzină din rezervor.

- Ai innebunit şi tu?

- Ai să vezi îndată, da’ să nu-l mai enervezi pe Lică.

Cât timp Marcu se îndeletniceşte cu umplerea sticlei, Kati are suficient timp să facă inventarul portbagajului, să-l  compare cu cel din interiorul maşinii şi să tragâ concluzia pe care o crede corectă:

- Sunteţi, voi, afacerişti, cum sunt eu fată mare! Rabla voastră e mai pustie decât Sahara! Cum dracu’ de m-am prostit în halu’ ăsta?

- Crezi ce vrei! Ai primit ce-ai căutat, restul n-are importanţă. Ajută-mă să-1 doftoricesc pe şofer. De trezit se trezeşte el, dar fiola tot se va înverzi. Trebuie să-1 convingem să bea ceva din sticla asta.

- Păi, îşi va borâ şi maţele!

- Asta şi vreau. Să scot din el ce n-a apucat să intre în sânge şi apoi să-l îndop cu mâncare. că, de asta nu a avut nevoie nimeni.

Îl ademenesc pe Lică cu sticla şi până să-şi dea seama că nu este vodcă, înghite bine din conţinutul ei. Efortul nu este prea ma­re, diferenţa dintre benzină şi vodcă fiind nesemnificativă, mai ales pentru o gură uscată şi arsă. Efectul, însă, merită toate laudele.

Lică se sufocă pe moment, apoi cade în genunchi cu ochii holbaţi, iar din gură îi ţâşneşte un jet de jumătate de metru. În final se aşează comod în patru labe şi începe să dea sistematic la raţe. Icnelile fiind prea dese, nu-i dau timp să scoată alte sunete în afara celor specifice activităţi în desfăşurare.

Apreciind cantitatea de material returnat către exterior, Marcu apreciază că acesta şi-a golit tot conţinutul din ultimele două zile, care n-a apucat să fie digerat. Când termină, Lică patrupedul se ridică în două picioare şi apoi se prăbuşeşte pe spate la câţiva metri depărtare, gâfâind:

- Criminalilor!

Este lăsat să-şi tragă sufletul şi, apoi, este îmbiat cu brănză. Gustul sărat al acesteia îi prieşte beteagului, pentru că o înghite pe toată în mare viteză.

- Rămăi aici, la aer. Îţi aducem pătura şi dormi.

- O să dormiţi voi definitiv, dacă mă scol eu de aici!

Nefiind în stare să-şi înplinească ameninţările, se înfăşoară în pătură şi nu i se mai aude glasul. Ceilalţi îşi fac masă pe capota maşinii şi se pun pe înfulecat şi băut. Altceva mai bun de făcut nu au ce.

Este ora două noaptea şi o lună strălucitoare pe cer. Un vânt călduţ unduieşte uşor firele gălbejite de iarbă de pe marginea drumului. Din când în când, şoseaua îşi aratâ denivelările în lu­mina farurilor unor maşini întârziate sau a tir-urilor ce vin din sau merg spre port.

Fetele se plictisesc, iar lui Marcu îi este somn. Lor le dă mâna, sunt obişnuite să doarmă ziua şi să trăiască noaptea, dar el... În condiţii normale ar fi suportat o noapte, două de veghe, dar acum s-au adunat prea multe ore nedormite şi prea puţine de odihnă. Mai e şi alcoolul.

Kati se hotărăşte:

- Poate că-i mai bine să vă lăsăm singuri. Eu fac semn la maşini, dacă opreşte vreuna, ne descurcăm noi, iar pe voi...

Se opreşte dându-şi seama că nu vorbeşte cu Lică, iar Marcu nu o iritase încă. Se proţăpeşte în mijlocul drumului dând din ambele mâini la fiecare trecere de autovehicul. Munca ei nu-i în zadar. Din cele câteva maşini somate să oprească şi care trec pe lăngâ ea claxonând, se îndură să opreacă un tir uriaş.

Frânele îşi dovedesc utilitatea la câţiva metri în faţa Daciei aflată în afara carosabilului. Farurile îi orbesc, iar din maşină nu se grăbeşte nimeni să dea semne de viaţă. Frica păzeşte ambele bostănării.  

Kati îşi ia inima în dinţi şi porneşte spre tir ţinând o mână streaşină la ochi. Cu presimţiri sumbre în ultima vreme, Marcu, sprijinit de capotă, trage lângă el sticla de benzină şi se scotoceşte după brichetă. Manevră inutilă. Când fata ajunge în unghiul de umbră şi îşi ia mâna de la ochi, prin fereastra cabinei îşi scote capul o voce veselă şi uşor stâlcită:

- Ehehei, Kati! Salutam! Cu mâna la ochi, eu nu te recunoaştem şi noi temut să nu fie bandiţii din ăia bruneţii! De-aia stat aşteptat gata de fugă.

- Ai terminat, mă, baclava!? Gură mare, lasă-mă şi pe mine să vorbesc.

Marcu, tocmai se întreabă: ”Oare câte cunoştiinţe pot să aibă fiinţele astea nocturne”?

- Vorbeşte, Kati, dragule. Aţi ieşit la iarba verde şi aţi dogit dogitura?

„Dacă te-ar auzi Lică, te-ar face halviţă!” cugetă Marcu atent la discuţia ce continuă pe un ton asemănător celui dintre ei în timpul când Lică mai exista în stare de funcţionare.

- Nici o pană, turcomane! Nu avem şofer.

- Da’ cine va adus până aici?

- Proprietarul, da’ a făcut baie în vodcă şi până se trezeşte trece sezonul. Ne iei la oraş?

- Pe toţi?

- Ee! Dumnealor rămân să păzească roţile maşinii! Eu şi soră-mea, atât.

- Şi plata? Plătesc ei?

- Nu mai au, mă, cu ce. Pricepi? Oricum voi ne sunteţi datori vânduţi, aşa că... Să nu pomeneşti de plată.

Veselul şofer izbucneşte într-un râs atât de sănătos încât Marcu stă să explodeze de necaz, dar, având în vedere „avantaj turc”, se abţine.

Fetele se urcă în cabină şi strigă spre Marcu prin fereas­tră, în timp ce hurdughia rulează încet pe lângă el:

- La revedere procopsiţilor! Sper să nu vă pape bau-bau până vă treziţi.

Marcu se mulţumeşte să facă semn cu mâna. Se întoarce şi-l trage chinuit pe Lică, aşezându-l pe banchetă. Intră şi el ferecând uşile în speranţa unui pui de somn. Adoarme.

 

***

Prin parbrizul din spate soarele dimineţii fulgeră pleoapele umflate ale lui Lică. Deschide ochii clipind. Se ridică şi-l vede pe Marcu dormind pe scaunul de lângă şofer cu capul sprijinit de portieră. Sperând să se învioreze, coboară binişor la aer proaspăt. Se priveşte în oglinda exterioară şi vede o faţă ca de câine ciobănesc jumulit de urs. Gura uscată, amară şi cu gust de petrol, este un dezastru. Adună resturile dezmă­ţului şi le piteşte în tufişuri. Soarbe câteva linguri de apă adunată în podul palmei din pârâiaşul invizibil dintre tufe. Revine la maşină, porneşte motorul cu intenţia de a pleca fără să-l deranjeze pe Marcu, dar acesta se trezeşte şi-i spune fără nici un fel de introducere:

- Lică, îi tragi cât poţi de tare şi cât e încă devreme. Te opreşti direct pe faleză şi ne băgăm în ma­re vreo jumătate de oră. Poliţia nu cred să se fi trezit şi nici tu nu eşti îngeraş. Altfel nu putem face!

Lică pare ceva mai optimist:

- Am făcut eu şi mai rele. O să mă descurc şi-acum.

- Dacă ar şti nevastă-ta cum te-ai descurcat azi-noapte, pre­cis te-ar castra.

- Dacă ar ştii soră-sa ce-ai făcut tu azi-noapte s-ar îmbogăţi lumea cu doi castraţi.

- Taci din gură şi dă-i bice!

În 20 de minute maşina intră în Constanţa, iar în altele 10 este parcată pe faleză într-un punct în care se poate coborâ pe plaja plină de scoici. Ca doi turişti fără prejudecăţi, se dezbracă în maşină şi coboară alunecând ca pe topogan pe pământul sfărâmicios al falezei. Stau culcaţi pe spate în apa până la genunchi, până li se zbârcesc testiculele, apoi, ceva mai dezmorţiţi, trec la efort fizic, amândoi înoată cu sârg în speranţa eliminării a cât mai mult din otrăvurile acumulate în trup. În final, matinalii amatori de mare ies la ţărm bine dispuşi, evident mai proaspeţi şi cu feţele mai luminate.

Marcu îşi aminteşte:

- Pe aici pe undeva era odată un izvor, chiar la baza falezei. Dacă mai este şi-1 găsim, putem scăpa de sarea asta, altfel se va usca pe noi şi ne va provoca neplăceri toată ziua.

Îl caută şi-1 găsesc. După o clătire îndelungată cu apa rece a izvorului, viaţa începe să li se pară mult mai suportabilă, Câţiva covrigi calzi cu bragă rece le ridică şi moralul. La sfârşit, o cafea babană făcută turceşte îi fac să uite discon­fortul din timpul nopţii. La ora când localnicii îşi îndreaptă paşii spre munci, Dacia ameţiţilor opreşte în acelaşi loc de cu o seară înainte.

Nici nu apucă să coboare, că machedonul se şi înfiinţează lângă ei. Ori nu bagă de seamă nimic, ori ei s-au dezmeticit de-a binelea, ori, pur şi simplu, nu-1 interesează, căci spune:

- Treaba-i gata! şi începe să dea indicaţii: Ieşi în bulevard şi în sus. Am pregătit totul într-un singur loc, să nu te trambalezi de colo-colo.

Nici o vorbă în plus. Unde au dormit, dacă au mâncat, nimic. Dezinteres total. Bunul şi primitorul aromân este absent momentan. Griji mult mai importante se află pe lista lui, omul de afaceri domină peste sentimente.

După o încâlceală de străzi mari şi mici, găsesc destinaţia, o firmă a cărei denumire nu le spune nimic. Este adevărat că nici nu simt nevoia să afle ceva despre ea.

Lică primeşte nişte hârtii pe care le cercetează cu atenţie şi, folosindu-se de ele, verifică încărcarea maşinii. Contribuţia lui Marcu este minimă şi se rezumă la a aşeza şi înghesui pachetele în portbagaj sau pe bancheta din spate. La terminarea operaţiunilor, Lică apucă pur şi simplu o sacoşă din torpedou şi intră dimpreună cu furnizorul în clădirea firmei. Revine în timp record, trânteşte portiera şi spune în timp ce porneştea motorul:

- Gata! Putem pleca, aici nu mai avem ce face!

Marcu îşi exprimă încă o dată nedumerirea:

- În şacoşa aia ai avut banii?

- Da! De ce?

- Tot timpul?

- Sigur! Unde puteam să-i ascund mai bine? Drept dovadă e că nici tu nu ţi-ai putut închipui aşa ceva, deşi ai văzut sacoşa în torpedou.

- Eşti ţâcnit!

- Un pic! Poate. Aşa-mi zice şi nevasta.

- Nu mi-am închipuit niciodată că afacerile se fac aşa.

- De ce, Marcu? Am venit cu bani gheaţă, nu cu miloaga sau cu cereri de creditare fără garanţie. În aste condiţii, orice comerciant e fericit să te servească exemplar. Mai ai de învăţat, băiete!

Marcu trebuie să admită că are dreptate şi nu mai comentează.

Maşina se înşurubează în drum. Cei doi se hătărăsc să nu mai folosească bacul, încărcătura putând să le creeze greutăţi. Vor face un ocol peste podul de la Giurgeni.

Ajunşi la intrarea pe pod trebuie să oprească din pricina unui baraj al poliţiei, care verifică tot ce vine pe şosea dinspre Dobrogea. Sunt nevoiţi să-şi prezinte actele şi să deschidă portbagajul, dar nu se întâmplă nimic altceva.

Lică încearcă să explice:

- Probabil caută vreun deţinut evadat. S-a mai întâmplat.

Marcu nu răspunde. Pufăie pierdut în gânduri şi cu mâna întinsă în afara maşinii, sperând să aducă în interior cât mai mult aer răcoritor.

Lică insistă în legarea unui dialog:

- De ce eşti aşa desumflat, Marcule?­

- Mă gândesc şi eu! Crezi că mai găsesc azi pe cineva la Universitate?

- Poate. Vrei să pleci diseară?

- Aş pleca. Am destule de făcut şi n-aş vrea să intru în criză de timp. Într-o zi voi avea nevoie de tine!

- Sper că nu la vreo înmormântare!

Marcu întoarce capul spre el şi zâmbeşte:

- Nu sunt atât de prăpăstios!

- Oricând, Marcule! Numai să fie totul bine.

Restul drumului îl parcurg într-o tăcere rareori întreruptă de co­mentarii rutiere sau observaţii agricole generate de peisaj.

Acasă, maşina este descărcată şi, în absenţa soţiei, Lică se duce întins la frigider pentru a aduce material care să potolească cele două burţi aflate în suferinţă.   

- Avem timp să tragem o fugă până la Universitate, Lică?

- Cred că da! Măcar până la patru trebuie să fie cineva acolo!

Nu se înşela. Deşi vacanţă, uşile sunt deschise. Marcu îşi notează de pe afişiere tot ce-1 interesează, iar de la bibliotecă se alege cu două culegeri de probleme şi modele de teste locale.

Afacerile lui Lică, deşi mărunte, îl scutesc de probleme financiare, astfel că, înainte de plecare, îşi permite să-i  pregătească lui Marcu un bidonaş cu vin din producţia proprie şi nişte cadouri din marfa abia adusă de la Constanţa. Marcu se simte jenat:

- Mă mituieşti?

- Nu, omule! Pentru copii! 

Seara, în gară, Marcu îşi ia rămas bun, iar înainte de a se urca în tren proclamă cu cea mai mare seriozitate:

- Te voi căuta, Lică, foarte curând!

- Te aştept, Marcule. Ţi-am mai spus, oricând şi în orice situaţie.

 

Vizualizări: 84

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor