MAHMURII (roman)

5. BROSCARU’

 

Văzând urmele dezmăţului, lipoveanul devine poet:

- Cu un mic şi cu o bere, viaţa devine plăcere!

Lică se ridică în poziţia gânditorului de la Hamangia:

- Bine ţuicarule! Da, ceva scule de pescuit ai!

- Se poate? Dacă-mi dai ceva să beu, îţi fac rost şi de şalău!

- Broscarule, mai că m-ai dat gata! Stai în brânci, să vedem ce mai găsim. Grea boală pe capul lipovenilor!

- Toţi prietenii mei, lipoveni sau nu, suferă de astă meteahnă. Bună sau rea, asta este viaţa mea! explică omul bălţii.

- Tot umblând lela prin bălţi, cu plosca atârnată de undiţă, v-aţi stricat la cap! exclamă Mia, rezumând o lungă povestire şi evitând, astfel,  repetarea ei.

Lipoveanul, însă, nici gând să renunţe la convingerile sale de-o viaţă. Continuă să dea din clanţă:

- S-au domnit mulţi de-un timp, dar un strop de sânge lipovean au toţi cei care s-au scăldat prin bălţile astea.

Mâna lui Lică se înfiinţează cu o sticlă transparentă sub nasul vorbitorului, care, văzând noul peisaj, renunţă la expunerea abia începută. În timp ce-i treansferă obiectul, Lică pune condiţii:

- Bea şi taci, altfel ne apucă seara până îţi explici năravul!

Împricinatul nu dă semne că ar fi afectat în vreun fel. Acum are alte preocupări: descântă sticla privind-o melancolic printre înghiţituri.

Mulţumit de tăcerea temporară astfel obţinută, Marcu şi Lică împachetează câte ceva într-o pungă pe care o pitesc în barcă. Înainte de a-l desprinde pe barcagiu din meditaţiile sale profund omeneşti, se pun de acord cu Mia în ceea ce priveşte întoarcerea.

Pregătirile fiind terminate, cei doi îl apucă pe broscar de subţiori şi vira spre lotcă. Marcu simte o plăcere deosebită când se instalează pe scândura de la rame. Deocamdată nu are de vâslit cine ştie ce, trebuie doar să menţină direcţia. Ceilalţi doi îşi pregătesc sculele de pescuit: un prostovol, un ciorpac şi câteva undiţe fără băţ. Sunt scule mici, uşor de împachetat sau de ascuns în caz de urgenţă. Curând dispar din câmpul vizual al celor rămaşi pe mal.

Broscaru’ nu se omoară cu firea, în schimb, Lică nu se poate abţine să încerce prostovolul. Are acea nerăbdare a amatorului care doreşte să-şi testeze îndemânarea cu orice chip. Broscaru’ priveşte cu superioritate şi scepticism cum plasa aruncată de Lică se desface parţial, aproximând numai jumătăţi de cercuri şi, deocamdată, nu se osteneşte să facă observaţii sau să dea sfaturi. Are alte peocupări. Până la urmă deschide gura şi pentru a vorbi, nu numai pentru a înghiţi din sticla primită cadou:

- Muncă degeaba, zise el, prea mare gălăgie pe mal. Trebuie să trecem în partea cealaltă a Dunării.

Are dreptate, nici o coadă de peşte nu s-a agăţat în plasa lui Lică, dar cauza poate fi şi neîndemănarea lui. Încăpăţânat, amatorul continuă să arunce prostovolul în speranţa că va reuşi să o facă din ce în ce mai bine şi-l va oftica pe Broscar.

Marcu lasă barca să se scurgă la vale o bună bucată de vreme, apoi trage spre celălalt mal.

- Gata, fă o pauză! hotărăşte Lică luând sticla din mâna broscarului sinucigaş. Ia scula şi fă mişcare, demonstrează ce poţi! Vreau să ştiu care-i treaba.

Broscaru’ se ridică şi începe să faeă ordine:

- Mergem încet în sus şi ţii pe loc dacă iese ceva, tragi stânga sau dreapta când spun eu, îl instruieşte el pe Marcu.

- Asta ştim şi noi. Arată-mi de ce nu-mi iese, de ce nu se desface plasa?

- Nu ştiu să explic, cred că nu arunci bine. Fii atent la mine!

Ridică inelul, adună sfoara, înşurubează plasa după mâna stângă, prinde un plumb între dinţi şi, printr-o rotaţie de la stânga la dreapta, aruncă. Plasa se desface într-un cerc aproape perfect. Aşteaptă până simte fundul apei, după care, începe să tragă încrezător de sfoară. Din plasa ridicată în barcă se rostogoleşte un singur peşte, un caras amărât.

Lică:

- Bre, aşa am făcut şi eu, doar ai văzut!

- Nu arunci bine, zmuceşti prea tare înainte de a se deschide cum trebuie.

- Pe dracu'! Altceva nu-i în regulă.

- Sigur. Tu nu eşti în regulă.

Marcu îşi dă şi el cu presupusul:

- Nu ai destul exerciţiu, asta-i tot! Când vă plictisiţi, mă lăsaţi şi pe mine să încerc,

Lică se apucă de montat ciorpacul. Marcu îi face loc să treacă în spatele său şi acesta începe să grebleze apa din deal în vale. Măturând de nenumărate ori, de o parte şi de alta a bărcii, reuşeşte să scoată câteva bucăţi, dar rezultatele nu sunt pe măsura muncii depuse. La un moment dat, Broscaru’ scoate plasa împănată cu saghiţă şi începe să se agite;

- Ţine-o pe loc, ţine-o pe loc! Am dat peste un cârd, să nu-l pierdem. Descarcă-i mai repede, Lică!

Cei mai mulţi peşti sunt înfipţi în ochiurile de plasă şi trece ceva timp până să-i scoată pe toţi. 

Odată plasa curăţată, Broscaru’ se repede pe vârful bărcii şi o aruncă din nou cu o rapidi­tate greu de crezut, apoi o scoate la fel de repede, dar nici cu un sfert din ce reuşise mai înainte. Repetă operaţia de mai multe ori, în toate părţile, dar cu rezultate din ce în ce mai slabe, În cele din urmă plasa iese din apă goală puşcă.

- Trage repede la deal, fir-ar să fie!

Marcu se opinteşte să-i îndeplinească dorinţa, dar nu mai iese nimic. Lică apucase şi el câţiva cu ciorpacul.

Dezamăgit, Broscaru’ aruncă prostovolul pe fundul bărcii, aşezându-se şi el alături. Mornăie:

- S-au dus!

Se răsuceşte stânga-dreapta, căutând ceva. Bănuind ce, Marcu se apleacă şi scoate de sub piciorul stâng sticla mult râvnită. Spre consolare i-o întinde:

- Ia de aici, să te calmezi.

Lică nu-i de acord cu acest remediu psihic, dar n-are ce face. Totuşi zice:

- Cum poţi să bei vodcă pe căldura asta?

- Da’, ce să beau, apă din Dunăre?

- Avem bere.

- Cu aia opăriţi-vă voi! Dacă a stat în barcă până acuma, îi ca pişatu’ boului, poţi să te speli pe picioare cu ea.

Lică scoate o sticlă din sacoşă şi o lipeşte de faţă. Frige.

- Porcăria dracului! Ce facem cu ea, Marcule?

- Le punem în apă legate de barcă.

- În ce? Sacoşa din plastic nu ţine, se umple cu apă şi crapă.

- În tricoul tău, că eu nu rezist la soare debrăcat.

Lică face întocmai fără să obiecteze, dar nici pe Broscar nu-1 slăbeşte:

- Ai să te îmbeţi şi cine dracu’ îţi duce barca acasă!

- Nici n-o duc! Ce, sunt prost să trag atâta la deal?

- Atunci? Ce faci cu ea, o ascunzi?

- Nu, mai sus e-un şlep rezervor ancorat la mal, nu se vede de-aici. Acolo-i un băiat care îl păzeşte şi mă cunosc cu el, e de-al nostru.

- Şi tu mergi pe jos?

- Ce mare brânză, nu-i prima oară! Dacă era vineri sau sâmbătă dormeam şi eu pe şlep, da’ mâine trebuie să fiu la muncă, aşa că...

- Bine, bine,  da’ tot nu-i un motiv să te matoleşti!

- Eu n-am venit să pescuiesc, am venit pentru voi, să vă fac hatârul, altfel rămâneam acasă.

- Ai venit, ştiu eu pentru ce!

Marcu îi întrerupe:

- Dacă tot staţi degeaba, lăsaţi-mă pe mine să chinui puţin plasa, poate îmi amintesc ceva de pe vremea când eram şi eu broscar. Treci la vâsle, Broscarule! Transpiră să-ţi iasă vodca.

- Ia, să vă văd, scoateţi vreun rahat? replică el.

Lică tot nu-l iartă:

- Şi dacă nu scoatem, ce, te duci la ai tăi şi te lauzi cât de fraieri suntem? Mare scofală!

Marcu apucă de prostovol dându-şi toată silinţa să imite mişcările meşterului. Nu i se pare deloc greu şi totuşi nu reuşeşte nici măcar cât Lică. Zice:

- Niciodată n-am reuşit ca lumea, dar acum e prea de tot!

Cei doi încep să râdă, apoi Lică îl sfătuieşte:

- Trebuie să vii mai des pe la noi, dacă vrei să mănânci peşte.

Marcu se mai chinuie un timp, dar renunţă până la urmă. Nu are nici un rost şi e păgubos pentru toţi.

Cum Broscaru’ nu se arată deloc dornic să lase vâslele, Marcu ia ciorpacul şi Lică plasa. În faţa nepăsării barcagiului, se muncesc amândoi scoţând, din când în când, câte un amărât de peşte.

Lică se ia iar de vâslaş:

- Mă, tu ne laşi intenţionat pe noi! În zona asta nu-i nici un rahat, hai recunoaşte!

- Aşa-i, dar aţi spus că vreţi numai să vă distraţi!

- Ne distrăm, da’ nici chiar aşa! Las’ că vii tu la mine... Am să mă fac, beţivanule, că plouă!

Învinuitul se înmoaie:

- Lasă, n-o să plecaţi cu mâna goală! Ştiu că te beleşte    nevasta!

- Mă beleşte, nu mă beleşte, mai am o sticlă de vodcă şi nu-ţi dau un strop. Văd că aia ai halit-o!

Broscaru’ nu-i de acord cu asemenea ameninţări şi, drept măsură preventivă, încearcă să domolească pornirile de răzbunare ale lui Lică:

- Mai încolo sunt nişte cioate înnămolite şi praguri din mal, întotdeauna am găsit ceva acolo. O să vedeţi că nu mint!

- Dacă minţi, chiar că te-ai ras!

Un zgomot de motor se face auzit din ce în ce mai tare.

- O şalupă rapidă, detectează Broscaru’ expert.

- O fi poliţia fluvială? întreabă Lică.

- S-ar putea…

- Cine mai are aşa ceva? Broscarule, spune drept, ai permis?

- De unde, bree! Ce, eu lucrez la pescărie?

- Bă, dacă dăm de dracu’? Acuşi sunt aici!

- Poate nu ajung până la noi.

- Ştii ce? Nu-ţi mai da cu presupusul şi trage la mal cât mai avem timp. Ne ascundem între sălcii, iar cu barca faci ce ştii!

Broscaru’ se execută. Trage spre malul aflat doar la câţiva metri şi cei trei debarcă în grabă. Cât ai zice peşte, barca se goleşte de conţinut, care dispare după sălcii. Lipoveanul aliniază barca în lungul malului şi acum se opinteşte aplecat peste ceva aflat pe fundul ei.

- Ce dracu’ face ăsta? întreabă Marcu.

- Habar n-am! Ăştia au tot felul de şmecherii, pe care le ştiu numai ei.

Şalupa rapidă nu se vede încă, dar se aude din ce în ce mai tare.

- Dacă vrea s-o scufunde, nu poate singur.

- Hai să-1 ajutăm. Nici treaz n-ar putea, dară-mi-te cum îi acum!

Îşi făc griji de pomană, pentru că omul nici gând n-are

să răstoarne lotca. Văzându-i lângă el, le explică:

- Rahatul ăsta de dop nu vrea să iasă, s-a înţepenit în smoală.

- Loveşte cu vâsla, îl sfătuieşte Marcu când pricepe despre ce este vorba.

Până să se mişte Broscaru’, Lică apucă o vâslă şi intră în barcă.

- Dă-te de-o parte, eşti prea matol ca să poţi face ceva!

Marcu îi zoreşte puţin panicat:

- Da-ţi-i drumu’! Până vă mocoşiţi voi, n-o să mai fie nevoie!

- Dopul e bine bătut pe dedesubt şi fixat cu smoală. Trebuie împins din interior.

- Bună treabă, Broscarule! exclamă Marcu. După ce-1 ia apa ce pui în loc?

Dopul sare până la urmă. Gaura fiind mare, barca ia rapid apă. Cu toată strădania celor trei, dopul rămâne pierdut.

- Din ce dracu’ era dopul de n-a ieşit deasupra?

- De la un butoi de bere:

- Ce-ai avut în cap când l-ai pus, tot bere?

- Se înşuruba foarte bine ca să nu scape. Unul din lemn nu s-ar fi potrivit la fel.

- Lasă c-o să potrivim pe dracu’ acuma! Te văd eu, beţivane, trecând dincolo înot, ce zici?

- Spun că o să faceţi şi voi la fel.

Barca nu s-a scufundat de tot, apa fiind mică, dar de la oarece distanţă e greu de detectat.

Aşezaţi la umbra sălciilor, cei trei descântă sticlele.

Şalupa trece în vale departe de ei, în apropierea celuilalt mal. Marcu fumează gânditor.

- Ce-ţi veni să pui dop? Dacă o scufundai undeva mai la adânc, cine dracu’ ţi-o scotea?

- N-aş fi scos dopul şi nici n-aş fi scufundat-o. Noi pescuim acolo unde poate fi ascunsă. Când ai mult peşte, nu ai timp să-1 descarci şi-atunci...

- Atunci dopul ce cauta acolo?

- Eu l-am pus când am cumpărat vechitura asta. Probabil a avut o spărtură şi cârpeala a căzut când am lucrat la ea.

- Halal treabă! Ce gaură e aia, exact cât un dop?

- O fi avut un cep care a sărit sau a putrezit.

- Acuma o să cam putrezim noi, eu nu am de gând să trec înot, nu mă ţine cureaua, se văicăreşte Lică.

Mai optimist din fire, Marcu îi dă curaj:

- Poate avem noroc şi trece vreo barcă prin apropiere.

Broscaru’ aprobă, dar cu amendamente:

- De trecut, trec, dar spre seară, aproape de întuneric.

- Mai bine mai târziu decât niciodată, belitule! Cu tine nu o să-mi mai fac de lucru. Niciodată! ameninţă Lică.

- Şi acum ce facem, aşteptăm să se facă seară? întreabă Marcu. Mai bine, hai să vedem dacă nu putem face un dop dintr-o cracă. Cuţit avem, nu-i mare lucru.

- Vrei să tai o cracă aşa de groasă cu cuţitul? Se arată sceptic Lică. Tot diseară ai să termini. Mai bine cu nişte cârpe.

Privind sticla de bere, lui Marcu îi vine o idee:

- Folosim o sticlă ca dop. O înfăşurăm cu un tricou şi o fixăm cu gura în jos până unde intră.

- Nu-i rea ideea. Ce zici Broscarule?

- Zic, să întoarcem barca şi s-o scoatem pe mal, poate găsim sub ea dopul, dacă nu 1-a luat curentul sau s-a înfundat în mâl.

Lică şi Broscaru’ ridică încet de capetele bărci, fără s-o răstoarne, aşteptând ca apa să se scurgă prin aceiaşi gaură prin care intrase. Când crede că e destul de goală pentru a pluti, Marcu fixează sticla pregătită din timp.

- S-a făcut, dar mai rămâne o problemă…

- Ce să mai fie? Nu sunt destule?

- Presiunea… s-ar putea să ne arunce dopul afară, sticla udă e cam alunecoasă.

- Stă cineva pe ea, propune Broscaru’.

- Da, stai tu, că tot eşti inutil! îl necăjeşte Lică.

- Nu cred că-i nevoie, dar trebuie să fim atenţi la ea.

Înainte de a se hotărâ dacă să-şi continue programul iniţial sau nu, se urcă toţi trei în barcă şi o balansează pentru a face proba improvizaţiei lor:

- Chiar dacă sare, o punem repede la loc, spune Marcu.

Treaba fiind bună, îşi permit să mai stea o vreme la o bere, cât de cât rece, iar Broscaru’, la o vodcă fiartă la soare, din a doua sticlă, prima devenind amintire.

 ***

Marcu trage la rame spre zona cu cioate promiţătoare în timp ce sculele mânuite de ceilalţi doi prospectează apa cu rezultate descurajatoare. Munteanului îi vine o idée, crede el,  înţeleaptă:

- Eu zic să ne ancorăm de-o cioată şi să băgăm undiţele. Avem, deja, vreo cinci, şase kile, îndeajuns pentru o saramură.

- Şi cu şalăul dumnealui, numai bine... adaugă Lică

- Marcule, trage la cioata aia, că-i mai în larg. Să ne legăm de ea. Undiţele am să le pregătesc eu. Voi le agăţaţi pe lângă barcă, se dă important Broscaru’.

- S-a înţeles sefu’! atacă din nou Lică.

 Barca-i priponită, doi aşteaptă, iar Broscaru’ moşmondeşte la cârlige, grăbit şi el să termine pentru a-şi relua ocupaţia care îi place cel mai mult.

- O să ne coacem stând în barcă, se văicăreşte Marcu.

- Eu nu mă coc deloc, se laudă Broscaru’.

- Eşti gata ars pe dinăuntru, încă puţin şi iei foc cu totul, i-o taie Lică.

- Mă stingeţi voi, cu bere, căpoşilor! Nu cred că aş duce-o mai bine altfel, mama ei de socoteală!

- Da’, nici nu faci nimic să~ţi fie mai bine!

- Îs mulţumit şi-aşa, ferească Domnu’ de mai rău. Dacă aş fi avut şcoală ca voi, poate m-ar fi dus mintea la ceva, da’ uite că nu-i. M-am născut greşit.

- Aiurea! Toţi ne-am născut în zodie proastă, mai bine recunoaşte că nu ţi-a plăcut cartea.

- Bă, deştepţilor, eu sunt cu vreo 15 ani mai bătrân decât voi! Când eram puşti, era mult mai rău decât acuma.

- Mai lasă-ne! Dunărea a avut întotdeauna peşte. Să nu spui că atunci nu ieşeaţi la apă, măcar noaptea.

- Nu vorbesc de Dunăre, eu şi alţii nu am fost tot timpul aici... Şi de-ar fi fost aşa, nu toţi pescuiam. Lăsaţi-mă în pace! se supără dintr-o dată omul, întunecându-se la faţă.

- Ia te uită! Ce-ţi facem? Nu am trăit noi pe-atunci, da’… am auzit destule de la alţii. A fost odată, nu-i aşa? Nu-i obligatoriu să mai fie! face Lică pe cunoscătorul.

- Cu poveşti şi văicăreli nu ajungem nicăieri, adaugă Marcu la fel de filozof. Toţi cei mai în vârstă au de spus poveşti din astea. Mie nu-mi place să le aud. A fost, s-a dus! Gata! Înainte!

- Treaba voastră! Eu mai am puţin şi o mierlesc. La ce să mă aştept? N-am avut şi n-oi avea nimic, nicicând,  decât asta!

Ridică sticla arătându-le-o, apoi bea din ea cu râvnă. Luând-o de la gură, proclamă:

- Aleluia!

Marcu şi Lică se holbează la el.

- Eşti nebun! Te-ai sclerozat de-atâta şlibă!

- N-are-a-face! Sănătate şi virtute să fie, să pot bea! Hai la peşte!

- Ce peşte, omule, crezi că mai poţi sta în picioare?

- Io, abia acuma încep să pescuiesc, uscaţilor!

Se repede la undiţe şi începe să le scoată una câte una, dar elanul lui nu impresionează nici un peşte, aceştia refu­zând nepăsători să se agaţe. Mămăligă, râme şi-o coropişniţă au fost înghiţite, hrănind peştii pe gratis. Toate astea îl pun pe gânduri.

- Azi e o zi nasoală sau voi sunteţi păguboşi. Trebe să plecăm de-aici!

- Unde să plecăm, bă? Noi ne declarăm mulţumiţi cu ce avem, zice Marcu.

- Da’ eu nu-s mulţumit, nu mă lasă cugetu’!

- Ai să cugeţi acasă. Data viitoare, când ne întâlnim, ne spui rezultatele cugetărilor tale, îi stabileşte Lică viitorul.

- Ca să ajungem de unde am plecat, trebe să urcăm mai sus şi apoi să traversăm. Până atunci eu nu mă las! insistă Broscaru’.

- Just, Broscarule! Fă-ţi damblaua! În ce ne priveşte, nu te osteni să-ţi faci mustrări… de cuget. Clar?

- Îhî!

- Ai să prinzi tot un rahat şi de aici încolo! continuă Lică prezicerile. Auzi, Marcule, ăsta zice că mănâncă norii şi sparge asfaltul.

- Vedem noi îndată, numa’ nu mă deochiaţi! ameninţă el, apoi dezleagă barca şi înşfacă prostovolul. Porunceşte:

- Dă-i bice amice!

Necunoscându-1 până atunci, Marcu tace şi se execută trecând la rame, dar Lică nu-1iartă deloc:

- Întotdeauna vorbeşti în versuri când te îmbeţi?

- Nu sunt beat, ai tu ceaţă pe ochi.

- Da? Atunci de ce te clatini?

- Nu mă clatin, barca are tangaj din cauza valurilor.

- Văleu, da’ ce mai bate vântul!

- Lică, lasă-mă în pace să muncesc!

Celor doi le este imposibil să nu izbucnească în râs.

- Cu asta ne-ai dat gata, trebuie să-ţi respectăm programul de muncă, nu avem încotro. Am, însă, o nedumerire, pe care aş vrea să mi-o lămureşti...

- Tu eşti mereu nelămurit de lucruri gata lămurite, aşa că, hai să te lămuresc. Zi, ce durere ai?

- Sl vrea să ştiu, la slujbă ai nevoie de tot atâta combustibil ca să poţi munci? îl întreabă Lică.

- Absolut, nici nu se poate altfel!

- Sunt al naibi de curios cum devine chestia asta!

- Păi… înainte eram meseriaş bun şi fără combustibil, acum sunt pe post de taximetrist şi nu se poate fără gazolină.

- Da, chiar, ce faci acuma?    

- Păi, ţi-am spus! Sunt taximetrist.

- Lasă prostiile!     

- Car, bă, încarc, descarc, stivuiesc şi alte asemenea treburi de intelectual. Fac după cum comandă patronul.

- Şi patronul vă lasă?

- Nu are încotro, alţi proşti nu găseşte. La astfel de munci, dacă nu iei vitamine, din când în când, te cocârjezi şi ajungi să îngenunchezi înainte de amiază, iei poziţia caprei şi nu te îndrepţi fără cortizon. Dacă te îndrepţi!

- Fugi, domnule, de-aici! Astea-s barbe! Chiar  de-aţi vrea, nu aveţi destui bani ca să vă vitaminizaţi, nici dacă aţi face praf tot salariul. Cine te crede!

- Nici nu-i de crezut, dar nu mă ţine de vorbă. Vezi că nu stau degeaba!

Lică renunţă la ciorpac. Întins pe fundul bărcii şi păstrând tăcerea îi lasă omului plăcerea de a-şi demonstra măiestria. Acesta se munceşte din răsputeri să facă rost de peşte, dar, cu toată voinţa lui, productivitatea se apropia de zero. Foarte perseverent, omul nu vrea să dezarmeze în faţa nepăsării peştilor. Pentru a-i uşura suferinţa, Marcu încearcă să-i furnizeze o justificare plauzibilă:

- Auzi, Broscarule, poate au trecut alţii pe-aici înaintea noastră şi au curăţat tot.

- Da’ ce, bă, asta-i piscină să stea peştele aşteptând să fie curăţat? Aici peştele circulă.

- Atunci, înseamnă că cei mari i-au mâncat pe cei mici, insistă Marcu în ironie.

- Nici asta nu-i valabil!

- Ba da!

- Ba nu! Unde sunt cei mari, dacă cei mici au fost mâncaţi?

- Ce-i mari se odihnesc sau nu ai scule pentru ei, nu ţi-a dat guvernul. Undiţa-i pentru pescarii sportivi.

Lică se amestecă făcând aluzii subtile:

- Peştele mare ştie că n-ai permis şi nu-i place să ţină de foame celor ce nu fac parte din specia lor, în speţă, broscarilor. Noroc de ei că pot ieşi pe uscat, dacă nu prind în apă.

Broscaru’, ca toţi broscarii, o ţine langa pe-a lui:

- Câte ceva ştiu şi eu despre asta, da’ nu mă las până nu prind, măcar, un grangure.

- Nu-ţi pui întrebarea dacă cineva stă să te aştepte? Pierdem vaporul.

- Eu nu pierd nimic, ce-am avut de pierdut, am pierdut demult!

- Cu ăsta n-o scoatem la capăt! Marcule, virează spre celă­lalt mal. N-are decât să se bălăcească cât vrea după ce trecem noi! Nebunu’ chiar e în stare să facă ce-a zis, îl ştiu eu bine!

Marcu lopătează pe-o parte şi-o taie de-a curmezişul spre celălalt ţărm. Broscaru’ nu protestează împotriva acestei decizii nedrepte şi astfel ajung destul de sus faţă de locul de plecare, căpătând încă o şansă la întoarcere. Nu este supărat, însă, tare ar vrea să iasă bine. Ghicindu-1, Marcu îşi exprimă aceiaşi idee, spre a nu-i împovăra conştiinţa şi aşa destul de aglomerată:

- Până ajungem, mai ai timp să prinzi marele peşte.

- Chiar aşa am să fac!

Lică observă manevra, dar se face că plouă:

- Eram sigur, cum altfel!

- Ce sigur şi cum altfel? Mai avem câţiva metri de apă şi vrei să plutim ca băşicile la vale? Nici gând!

- Bine, bă, bine, fă-ţi hatârul! Mie dă-mi voie să mă pregătesc pentru o repriză de râs. Dacă mai iei o porţie de vodcă se îmbată şi peştii prin simpatie şi-i apucă mila şi astfel anesteziaţi, vor sări toţi grămadă în plasa ta, umplându-ţi barca până să se scufunde. Nu-i aşa, Marcu?

Marcu, fără prea mult acces la glumele pescăreşti, zice şi el:

- Se va scufunda, dar nu de peşti, ci, din cauza găurii din fundul ei. Mare lucru dacă o vor putea scoate scafandrii!

- Îi angajăm pe greci, aia sunt specialişti, propune Lică..

- Bă, miştocarilor, dacă barca se scufundă, eu rămân deasupra, câ ştiu să înot, nu ca voi, broaşte de uscat!

- Şi noi ştim să înotăm, bă, plută! Tu stai deasupra numai pentru că alcoolul pluteşte.

Ajunşi în apropierea malului, Broscaru’ îşi reia activitatea. Pe jumătate beat şi cealaltă pe-aproape, munceşte cu spor şi drag, dar fără beneficii. În elanul său creator de belşug nu bagă de seamă când un nasture de la cămaşă i se agaţă într-un ochi de plasă. Neglijenţa de neiertat îl face să plonjeze peste bord odată cu prostovolul.

Îngrijoraţi de faptul că cele vreo cinci kilograme de plumb atârnate de plasă l-ar putea ţine la fund, cei doi rămaşi în barcă iau măsuri de salvare.

Marcu rămâne la rame şi ţine barca pe loc, iar Lică e gata să facă pe scafandrul, în caz că Broscaru’ nu are de gând să-şi arate barba.

Împricinatul, însă, iese la suprafaţă repede şi este cules din groapa cu lei. Lică nu scapă ocazia să-1 tachineze în acest nemaipomenit moment de criză:

- Dai bir cu fugiţii, bă, fugi de răspundere când vezi că   nu-ţi iese planul! Ia spune, cum ai reuşit să ajungi murătură?

- Mama mă-si! Nu ştiu! Am simţit că sunt tras de piept înainte şi atât!

Marcu îi cercetează cu atenţie pieptul şi vede un nasture lipsă:

- Îţi spun eu cine te-a tras pe sfoară, nevastă-ta! Ea nu ţi-a cusut bine nasturii la camaşă şi, de data asta, ţi-a făcut un bine, altfel ne-ar fi trebuit un submarin să te scoatem la soare.

- În viaţa mea de hoţ de peşti n-am păţit aşa ceva!

- Mai vrei să pescuieşti, bă, nea pescaru’? Sau vrei să faci pe scafandru’?

Deodată, Broscarului îi cade fisa:

- Ţine barca pe loc, că-s nenorocit! Am rămas fără sculă!

- Mare scofală! Spune mersi că nu eşti şi tu cu ea, să-i ţii de urât. Ai să-ţi faci alta, încearcă Lică să-l consoleze.

- Ce să-mi fac, bre, m-a costat o groază de parale asta! Bărbosu’ mi-a luat pielea pentru el.

- Doar nu vrei să ţi-1 plătim noi? Tu eşti meseriaşul! Şi tot tu l-ai aruncat...

- Trebe să-1 scot! E pâinea mea acolo.

- N-avem lumânare cu noi! De ce n-ai avut grijă să-ţi iei de-acasă?

- Lasă, că ştiu eu cum să-1 scot!

Marcu ţine barca aproximativ pe loc, aşa cum ţipase Broscaru’. Acesta se repede la cârligul în trei ace care-i folosea drept ancoră.    

- Ce vrei să faci cu ăla? înteabă Marcu neştiutor.

- ÎI aruncăm în apă şi măturăm fundu’ cu el.

- Şi tragi speranţa să agăţi plasa? 

- Da. Am mai făcut asta de nu ştiu câte ori…

- Adică, vrei să spui că nu-i prima dată când pierzi ocazia să te îneci? se miră Marcu.

- Hai, las-o! La câte jeguri sunt în apă, se întâmplă ca plasele să rămână agăţate sau să scapi din mână sfoara.

- Da, numai că acuma te-ai scăpat şi pe tine. Nici nu suntem siguri că am rămas în acelaşi loc, apreciază Lică.

Marcu le dă oarece speranţe:

- După peisajul de pe mal, aş zice că suntem cam în acelaşi loc.

- Ţine-o aşa, Marcule, ai milă! se roagă el aproape treaz de grijă. Lasă-1pe ăsta să latre cât vrea.

Broscaru’ aruncă cârligul cât îi permite sfoara şi trage spre barcă, greblând roată fundul mâlos al Dunării. De câte ori agaţă ceva, speranţa-i creşte şi tot de atâtea ori se dezumflă dezamăgit. În barcă ajung, rând pe rănd, tot felul de materiale şi obiecte de provenienţă vegetală, animală sau umană. Cele din urmă deţin recordul.

Ca de obicei, Lică are ceva de spus. De data asta nu se poate abţine să nu remarce diversitatea recoltei din Dunăre:

- Dacă nu le aruncai înapoi, Broscarule, puteai să deschizi un bazar cu marfă foarte rară şi ieftină.

- Îţi cedez ţie drepturile şi plăcerea de a le comercializa prin magazinul sau buticul tău, ce-o fi el.

- Se aprobă, dacă mă aprovizionezi tu!

Lică e nespus de talentat în a da replici, nu rămâne niciodată dator, cu atât mai mult acum, când toate au mers anapoda. Dacă şi prostovolul rămâne pierdut, treaba-i bună şi spusele lui adevărate.

Primul rând de greblă reduce şi mai mult speranţa. Nici mutarea bărcii nu schimbă situaţia. Broscaru’, nefericit, îşi exprimă părerea, care, pe ceilalţi nu-i încântă deloc:

- Cred că nu căutăm unde trebuie. Ne-a scurs apa când am căzut. Trebuie să căutăm mai sus.

Lică, solidar,  îl încurajează în felul său specific:

- Căutăm, căutăm, cum să nu căutăm! Întrebarea este unde să căutăm? După cum vezi, bunăvoinţă avem. Nu-i aşa, Marcu?

- Să mai încercăm, poate are dreptate, îl apără Marcu înţelegător. Tu erai pe fundul bărcii, el măsura adâncimea apei din Dunăre şi eu mă ţineam de vâsle. Până să ne dezmeticim, curentul a lucrat, câteva secunde, dar sufi­ciente. Broscarule, bagă ancora în apă, să trag câteva lungimi de barcă în sus, cât ne permite sfoara şi greblezi numai la capete. Tu ai căzut în faţă, nu are rost să căutăm lateral, pierdem vremea degeaba.

- Facă-se voia voastră, nătângilor! Vă sunt spectator devotat, declară Lică.

De data asta, scepticismul cronic al lui Lică rămâne fără suport. Cârligul se agaţă în ceva ce se întinde, dar nu se desprinde. Cu puţin noroc, acel ceva poate fi exact ce căutau. Broscaru’ trage de sfoara cârligului până ce barca ajunge deasupra locului.

- Vâsleşte mai sus, că-i agăţat din direcţia aia. Trebuie să se desprindă, nu se poate!

Are dreptate, fiindcă ancora cedează puţin câte puţin şi se desprinde în cele din urmă. Lică se apleacă împreună cu Broscaru’ şi trag în barcă prostovolul plin de hârburi şi încâlcit.

 - Eşti sigur că-i al tău sau 1-a pierdut altcineva?

- E al meu, dar poate să fie şi a lu’ dracu’, numa’ prostovol să fie!

- Acuma, ne permiţi să păşim odată pe uscat?

- Mie mi se rupea sufletul că mi-am pierdut pâinea cea de toate zilele şi tu o ţii tot într-o băşcălie.

- Da’ ce, meştere, dacă mă puneam pe bocit, aveai ceva de câştigat?

- Nu, da’ toată ziua ai fost ca o cobe!

- Lasă că ajungem imediat şi-o să-ţi treacă supărarea. Ai îmbuteliat în maţe două sticle de vodcă pe ziua de azi.

- Şi ce-i cu asta?

- Nimic, doar că mai am ceva în portbagajul maşinii. Cunoscându-ţi capacitatea cilindrică, am avut grijă să mă aprovizionez corespunzător şi dacă eşti cuminte capeţi o bonificaţie.

- Să mă ia dracu’ dacă nu ştiam!  Băiat bun, Lică ăata! se înveseleşte Broscaru’. Nu-i aşa, Marcule?

Toată lumea îi cere părerea, pe care n-o prea are, aşa că Marcu aprobă:

- Aşa-i!

- Fire-ai al dracului de haimana! pare a se înfuria Lică.

- Ho, ho, nu te ambala! încearcă să-l calmeze Broscaru’.

- Nu vezi o coadă de peşte, beţivanule! Te leg de barcă şi plec!

- De ce să mă legi? Mie nu-mi trebuie peşte!

- Aşa mă gândeam şi eu! se linişteşte acelaşi Lică.

- Te gândeai pe dracu’, hapsânule!

- Da? Aşa? Atunci ia-ţi peştele şi valea!

- Păi, nu pot! Nu l-am prins singur. Şi dacă de tine mi se rupe... Are şi Marcu drept la o icră!

- Ce milostiv eşti...

Marcu strigă la ei:

- Daţi-vă jos şi legaţi barca, ţaţelor!

Combatanţii fac pace momentană, leagă barca şi o golesc de conţinut. Marcu ridică ramele şi sare la rându-i pe nisip.

Mia şi copiii se prăjesc încă la soare, lângă maşină. Prima vor­bă rostită de femeie nu poate fi decât o întrebare.

- Aveţi cu ce vă lăuda?

- Nu-ţi fă iluzii, Mia! Avem numai bine de-o saramură cu care să dăm gata o mămăligă.

- Tot e bine, sunteţi nişte harnici!    

Broscaru’, lăudăros şi cu mari speranţe:

- Păi nu!?    

- Bineînţeles că, acum, vreţi să vă plătesc peştele! anticipează femeia.

- Dacă ţii neapărat! aprobă Broscaru’ visând.

- Mă întreb, câţi indivizi ca voi trebuiesc adunaţi la un loc, astfel încât, tot portbagajul maşinii să fie complet ocupat cu sticle?

Broscaru’ o linişteşte:

- Nu prea mulţi! Încearcă cu noi trei, încăpem numai bine pe bancheta din spate a maşinii.

- Tu să taci, sugativă! ţine Mia să precizeze. Eu mă gândeam la oameni cât de cât normali. Dacă te socotesc şi pe tine, eşti deajuns singur.

- Ăsta da, om capabil! sare şi Lică.

- Sărmani muritori, parţial fiinţe gânditoare, dar lovite de stres! Fericiţi cei mulţi şi proşti ca mine, a căror singură grijă e umplerea burţii! predică Broscaru’.

- Şi, dacă n-ai cu ce s-o umpli? întreabă Mia. Burta goală te rupe-n două.

- Mă străduiesc să nu o las prea mult timp goală.

- Suntem siguri! Am văzut şi cum o umpli! precizează Lică.

Având mai multă înţelegere, Marcu îi ia apărarea:

- Lăsaţi omu’ în pace, doar nu vreţi să-l reeducaţi acuma! Cunosc o mulţime ca el, cu aceleaşi năravuri şi cu aceiaşi părere despre lume.

Discuţia devine serioasă, aproape filozofică:

- Sunt şi pe la voi specimene de-atea? se miră Lică.

- Sunt peste tot. Sunt apucături mult mai răspândite decât vrem să credem.

- Vrei să mă convingi că oamenii întregi la minte sunt din ce în ce mai puţini? întreabă şi Mia.

- Nu, doar că şi-au schimbat obişnuinţele, felul de a privi lucrurile şi comportamentul. Dau mai puţină importanţă aspectelor morale şi din ce în ce mai multă celor materiale, explică Marcu, care, ca şi ceilalţi, o luase bine pe ulei.

Lică se dă şi el cunoscător:

- Sau aşa: nu poţi fi moral dacă nu ai bază materială. Puteam să-ţi spun şi eu asta.                                    

- Mda! Când ai un cont solid, îţi permiţi să dai lecţii de morală. Şpilu e că tocmai partea materială determină aspectul moral. De exem­plu, canibalismul poate apărea, în momente de criză, la orice nivel moral, educaţional şi cultural vrei. Literatura e plină de astfel de cazuri.

- M-ai dărâmat! exclamă Lică. Mai ai timp de citit?

- Acum, nu prea, dar am citit destul înainte. Acum îmi pierd aproape tot timpul cu prezentul, am constatat că nu-l cunosc destul.

- Şi? Rezultate?

Marcu apelează la vocabularul său profesional fără   să-şi dea seama:

- Deocamdată sunt în faza de prospectare-proiectare şi zău, e partea cea mai grea. Ca să fiu sincer, sunt pe dinafară.

Broscaru’, nepricepând mare brânză, încearcă să curme discuţia şi s-o îndrepte în direcţia dorită de el şi de mare interes, din punctul său de vedere. El nu-şi pune întrebări de nici un fel. Pentru el viitorul are o singură coordonată: prezentul, ba chiar, momentul. Spune expert:

- Vodca provoacă dureri de cap, mai ales dacă n-ai antrenement.

Se referă evident la cei doi.

- Ceea ce nu-i cazul tău... adaugă Lică.

- Dar nici nu sfârşeşti la Socola, ca-n cazul vostru, aşa că...  Fă bine şi ţine-te de cuvânt!

- Ce cuvânt? Nu mi-am dat nici un cuvânt! încearcă Lică o exchivă inutilă.

- Cum nu? Acela cu portbagajul! se panichează Broscaru’.

- Am spus că am în portbagaj, nu că-ţi dau!

Marcu începe iarăşi să râdă. Cei doi erau imposibili. Zice:

- Nu mai chinui omul, trebuie să ducă barca. 

- Păi, tocmai, că trebuie s-o ducă! Dacă mai face o baie, cine îl scoate?

Mia, curioasă: 

- Ce baie? A căzut în apă?

- Numai oleacă. A vrut să prindă un somn cu furculiţa.

- De-aia ţine hainele să se usuce pe el?

- Nu schimbaţi vorba, lăsaţi-mă pe mine, ştiu să-mi port singur de grijă!

- Azi nu s-a prea văzut asta, zice Lică în timp ce scoate din maşină lada frigorifică de campanie şi o aduce pe pătura unde stau în aşteptare ceilalţi însetaţi de soare, căldură şi alte cele.

Se aşează şi el precizând:

- Să fie clar, Broscarule, nu o goleşti aici! Poate te înduri să-i duci o picătură şi nevestei, să vadă că n-ai pierdut vremea degeaba.

- Nu-i duc nimic! Nu vreau s-o învăţ cu nărav. Şi-apoi, are alergie la miros, devine nervoasă.

- A dracului pielea pe tine!

- Ştii ce? plusează Broscaru’.

- Nu, da’ sunt sigur că abia aştepţi să-mi spui!

- Văd că ai bere rece şi mie mi-e tare cald!

- Nimic nu-ţi scapă!

- E un domeniu în care sunt specialist. Tu spuneai asta.

- Ai să explodezi ca un cocteil Molotov! Nu simţi cum îţi pluteşte creierul într-un lichid mai uşor decât apa? Poate eşti un fenomen biologic ce trebuie cercetat.

Broscaru’ duce sticla la gură şi o goleşte de parcă ar fi fost răsturnată într-o chiuvetă. Pe fundul sticlei rămâne doar un deget de bere pentru momentul de rămas bun. Ceilalţi trei de faţă rămân cu gura căscată ca în prezenţa unui OZN.

Mia exclamă cuprinsă de uimire:

- Eşti bun pe post de vidanjă!

Lică:

- Vezi, iubito, trebuie să fii mai îngăduitoare cu mine! Ai în faţă un exemplar de categorie grea, o raritate!

- O raritate care tinde să devină majoritate. Aşa s-a întâmplat şi cu iepurii din Australia, se dă ea intelectuală.

Insensibil, Broscaru’ şterge fundul sticlei prin interior şi o aşează cu grijă jos, apoi le urează din toată inima lui înecată:

- Saramură bună! Dacă mai aveţi nevoie de mine mă găsiţi în tabără.

Se ridică, având grijă să nu uite vodca primită şi porneşte domol spre barcă, fără a se uita înapoi.

Cei rămaşi continuă să-l urmărească în tăcere, dar, Broscaru’ nu dă semne că ar vrea să plece. Se aşează în barcă şi destupă sticla de vodcă, trage un gât lung, pune sticla pe fundul bărcii şi coboară să o dezlege. Revine şi, apucând vâslele cu mişcări leneşe, se îndepărtează..

Marcu rămâne mut. Nu poate înţelege care-i treaba cu acest om:

“Ce-o fi în capu’ lui? De ce se poartă aşa? Pare să ignore intenţionat totul. Să fie, astfel, prezentul mai uşor de suportat? Şi eu, de ce îl simt aşa de apropiat? Până la urmă, nu-i decât un om şi-atât!”

Lică şi Mia nu au astfel de nedumeriri. Cunoscându-l de multă vreme, nu-l consideră aparte. Sigur sunt mai mulţi ca el. Doar lui Marcu, deşi obişnuit cu băutorii, el însuşi nepocăit, felul de a fi al braconierului i se pare exagerat şi greu de explicat. Unde-i buba? Nu poate şi nu vrea să creadă că oamenii pot renunţa aşa de uşor la tot, rezumându-se la o existenţă, cenuşie, mişcătoare, alunecoasă şi spălată de ochii lumii în valuri de alcool. Cât de gravă e situaţia şi ce ar trebui să se schimbe? Poate doar Lică, cel cu care şi-a petrecut ziua, înţelege ceva. Pentru Marcu, pare un avertisment, pentru Lică, nmic deosebit.

Simţindu-se incapabil să raţioneze, lucru obişnuit de la o vreme, Marcu apucă sticla de bere şi încearcă să repete performanţa celui plecat, dar fără să reuşească. Se simte în pericol. Nu asta e soluţia pe care o caută. Nu poate să accepte o astfel de rezolvare. Broacaru’ e prea bătrân sau prea slab ca să găsească altceva decât scăldatul în alcool.

„Dracu’ să te ia de Broscar!” se răzvrăteşte el în gând.

Văzându-i tăcerea prelungită, Lică se simte dator să spună ceva şi cade exact pe gândurile Iul Marcu:

- Aşa cum îl vezi, ameţitu' ăsta-i băiat bun. Poate socoteşti că l-am luat cam tare azi, dar mă cunoaşte bine şi eu pe el. Pot spune că îl cunosc mai bine decât se cunoaşte el însuşi. Oricum, nu ne facem nici unul complexe. Fiecare are punctul său de vedere şi îşi organizează viaţa după cum îl duce capul. Eu cred că-i bine aşa, n-am avut neânţelegeri niciodată, iar banii fac parte dintr-un capitol separat, fiecare îşi face socotelile în felul lui.

- Pentru mine-i o experienţă care îmi dă fiori.

- Cred că şomajul, necunoscut ţie până acum, ţi-a crescut prea mult sensibilitatea.

- Păi, de unde? Şi eu şi alţii ca mine credeam că somajul e numai la televizor şi nu are nici o legătură cu noi, până în momentul în care ne-a fost pus sub nas.

 - Linişteşte-te, Marcu, am trecut şi eu prin stări din astea şi încă mai trec. Nu credeai că are să ţi se întămple tocmai ţie. Acum, că s-a întâmplat, ai altă perspectivă, una mai apropiată de realitate. Aşteaptă! Broscaru' e pierdut pentru eternitate! rezumă Lică. Dacă e să te iei după el, nu ajungi nicăieri!

- Încep să-mi dau seama!

- Trece, e o neputinţă de moment. Broscaru’ face parte dintr-un viitor din care cei trecuţi de o anumită vârstă sunt excluşi. Asta-i cea mai proastă socoteală, conchide Lică.

- Dar e reală. E trist că bătrânii nu mai au timp, ei trăiesc acum, viitorul nu Ie spune nimic, iar cei tineri şi necopţi îşi închipuie că viitorul e al lor oricum şi nu merită să-şi bată capul cine ştie ce. Par să ignore prezentul, mai ales dacă lor le mer­ge bine. Chestia cu „după noi potopul” este foarte bine pusă în aplicare. Ciolanele sunt puţine, iar câinii, prea mulţi!

Tăcută până atunci, Mia intervine în discuţie cu intenţia de-a o curma:

- Miroase a creier ars, nu se simte? Puneţi mâna şi curăţaţi peştele ăla, am poftă de-o saramură, aici la faţa locului.

- Şi cu mămăliga ce facem?

- Fără! Merge şi cu pâine sau gol.

- Hai, Lică, să aplicăm ordonanţa! Scăpăm de-o treabă acasă.

- Nu-mi prea convine! Proviziile s-au terminat şi dacă dă setea peste noi o s-avem de suferit.

- N-are a face! Halim şi-o tulim înainte de a ne deshidrata.

- Atunci hai!

Dorinţa Miei se împlineşte în timp record.

Păzind grătarul, Marcu se pierde iarăşi şi iarăşi în gânduri, uitând că nu este singur. Bănuindu-i frământările, Lică îi face o propunere care să-1 aducă cu picioarele pe pământ.

- Marcu, eu am nişte treburi la Constanţa, pentru două zile, trei cel mult. Dacă treburile tale nu sunt urgente, poţi să vii cu mine. Schimbi peisajul, vezi alţi oameni... Mă rog...   ţi-ar folosi.

Marcu îl priveşte o clipă şi se hotărăşte repede:

- Dacă nu te încurc, vin,

- Nu ai ce să încurci! Altfel trebuie să plec singur şi nu mă încântă deloc ideea. M-aş plictisi.

- Ar mai fi ceva, spune Marcu privindu-şi picioarele, dar cred că se poate rezolva pe drum.

- Aa, pantofii tăi! Rezolvăm, altfel devine obsesie.

- Nu-i deloc plăcut în papuci străini! Am senza­ţia că toată lumea se uită la picioarele mele.

Învingându-şi moleşeala provocată de expunerea îndelungată la soare, Mia spune ceva ce numai femeile pot observa:

- Prostii! Oamenii sunt preocupaţi prea mult de propria persoană pentru a mai avea ochi să privească la cei din jur. Poţi umbla şi în slip, bine mersi! Singurii deranjaţi vor fi hoţii, care nu vor avea de unde fura.

- Dar cunoscuţii?

- Cunoscuţii te ştiu şi de bun şi de rău. Nu-i nevoie să te vadă în pielea goală pentru a-şi face o părere.

- Cred că ai dreptate.

Lică strigă:

- Gata peştele! Putem ataca!

Vin şi copiii, care executau împreună cu alţi copii un program de igienizare a unui câine rătăcit pe-acolo.

Toţi fiind experţi, reuşesc să împuţineze peştele cu viteză  Dacă şi-ar fi pus mintea, întreaga recoltă şi-ar fi găsit sfârşitul pe loc. Din fericire nu şi-au propus un masacru şi astfel o parte din peşte obţine o amânare.

Baia de soare ia sfârşit.

Lucrurile împrăştiate pe nisip îşi regăsesc locul în maşină. La fel şi pasagerii de dimineaţă.

Dacia cea de toate zilele reface drumul de întoarcere până în centru, după care se abate spre faleză. În restaurantul amenajat la bordul unui vas, copiii îşi bucură sufletul cu îngheţată şi sucuri, iar bărbaţii desfiinţează două "trei sferturi" de vin scos de la gheaţă. În acest fel, prezenţa lui Lică pe scaunul şoferului devine imposibilă. Cu plăcerea şoferului de duminică, Mia îi ia locul şi debarcă trupa în faţa porţii tocmai când întunericul începea să se vadă şi ziua de afară să se sfârşească. Toată lumea adoarme mulţumită.

Vizualizări: 144

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor