1.

Miercuri, 16 decembrie. O zi ternă. Sunt 20 de ani de la Revoluție. Proful de Istoria Literaturii ne zice „Priviți în jurul vostru! Vedeți ceva? Nimic nu s-a schimbat chiar dacă au murit atâția oameni.” Îmi
vine să-i zic că-i un bou, dar nu-mi permit, sunt deja persona non-grata. Am plecat la cumpărături pe la zece jumate. Hipermarketul era plin ochi de oameni, unii bine îmbrăcați, alții și mai bine
îmbrăcați. Nu că ar fi fost frig, înăuntru era o temperatură de
promenadă. Evident, cârcotașii ar spune că românul își pune haina de
duminică atunci când pleacă după carne și pastă de dinți, dar nu-i vina
noastră că celălalt rând e decolorat și ros în coate. E un entertainment
general să împingi un cărucior ale cărui tije metalice fac burtă, în
a-ți procura lucrurile de care ai nevoie (sau crezi că o să ai, și mai
sunt și la ofertă!). La casă, mă întreabă dacă plătesc cu cardul o
doamnă cu un păr roșu de neam prost, ca triunghiul reflectorizant din
portbagajul meu. Mă uitam cu ochi goi în decolteul ei și mă gândeam că
femeia asta trebuie să trăiască atâtea vieți câte bonuri semnează, că
își poate da seama ce fel de persoană ești doar trecând fiecare produs
pe banda magnetică piuitoare. N-a pomenit nimic de cartelă. Am luat
pungile de plastic în care aveam, printre altele, patru litri de lapte,
o sticlă de whiskey și vreo zece banane, și am coborât fără frică, fără
să mă uit o singură dată înapoi, în parcarea subterană. În buzunarul de
la blugi suna telefonul. N-aveam a treia mână și pentru el. În plus,
tonul de apel era cel obișnuit, deci nu putea fi decât vreun coleg,
vreo mătușă de gradul doi sau o fostă iubită de prin liceu. Cei dragi
au un ton de apel personalizat, o baladă rock, interpretată meseriaș la
chitară bass de un tip cu o găleată KFC pe cap. Am găsit-o pe Internet
într-o noapte de pe vremea insomniilor. Îngân versurile piesei ce
răsună între pereții de beton. Un băiat îi zice unei fete că într-o zi
va ajunge acolo și o va aștepta, dar ea îl va fi uitat. Ce
căcat. S-o ia dracu atunci. Ajung la mașină. Cifrele care i compun
numărul sunt pare. Mă uit în jur și observ și alt fel de numere.
BV-07-KRV, IS-99-SRI. Weekendul ăsta n-ar fi avut voie să circule, dar
acum e altfel. Las bidonul de apă minerală jos, descui mașina, deschid
portiera din spate și pun fiecare pungă pe banchetă după ce îi leg
toartele. Urc, îmi pun centura și pornesc. Scârțâitul jenant al unei
curele mă face din nou să dau radioul mai tare. De fiecare dată îmi
promit că o să trec pe la service cu prima ocazie. Semaforul se face
roșu în fața mea. Prin cap îmi trece o înjurătură, dar luminițele mă
prind și încep să număr ca hipnotizat: 45, 44, 43, 42… O țigancă se
apropie cu un copil murdar și vânăt de frig în brațe. Mă pregătesc
pentru șantajul emoțional. N-are mai mult de 20 de ani. Se
schimonosește în felul ăla ce-ți provoacă o repulsie păgână. Mă uit în
bord și văd câteva monede de 10 de bani și două de 50 de bani care
zdrăngăne la fiecare denivelare. Ezit dar claxonul unui taximetrist
tâmpit, venit de undeva din spate, mă îmbie, cel mai probabil cu ceva
despre maică-mea, să pornesc spre casă. Îmi aduc aminte de profesorul
de Istoria Literaturii și-i zic: Băi, boule, cum nu s-a schimbat nimic?


2.

Mă opresc în scară să verific cutia poștală. Sunt două flyere, factura de gaz și un plic dubios. Simt ceva tare în el, nu-i hârtie. Pe scări, alunec și îmi aduc aminte de bătăile cu bulgări pe care le
încingeam pe vremuri cu băieții de la parter. E o nostalgie generală pe
motivul că nu se mai joacă aștia mici ca noi. Poate în alte cartiere.
Copiii din blocul meu sunt la fel: tenis, castel, ascunselea, țevi cu
cornete, cartofi copți în jar, fericire ruptă-n genunchi, belită-n
coate și murdară pe fund. Sărăcia familiilor le lasă șansa unei
copilării de basm. Ajung acasă. Ușa e descuiată și las plasele,
pantofii și pardesiul în hol. Îmi pun ziarul pe birou , deschid
laptopul și mă duc la geam. Am mâinile înghețate. Afară ninge viscolit.
Frig, frate, frig. Încerc să-mi accesez căsuța de e-mail. Rețeaua a
căzut. Modemul Orange e stricat. M-am pus cu curu’ pe el cu câteva zile
în urmă și i-am îndoit mufa USB. E clar, azi nu lucrez nimic. Mă întorc
spre geam și mă așez, satisfăcut, mai comod în fotoliu. Pe prima pagină
citesc despre fraudarea alegerilor. Oare ăștia nu s-au săturat? Gata,
președintele urmează să depună jurământul, nu se refac alegerile, nu se
reface nimic. Asta merităm. N-am chef de politica lor. Citesc
articolul lui Tudor Octavian,nostalgic azi: o călătorie cu trenul
accelerat Galați-București, oprirea în gara Mizil, locul în care ia
naștere povestea pseudonimului Geo Bogza (ce-mi pasă?), o găină ieșită
prin spărtura unui gard cu o pungă de plastic în cioc, și concluzia,
mai curând proverbială, că nu-i nimic mai banal decât gara unui orășel
de provincie. Mă gândesc la gara noastră. Pe-acolo. N-are niciun
farmec, nici măcar pentru mine, chiar dacă puteam să mor acolo la trei
ani, sub roțile rapidului Sibiu – Iași. Am citit Anna Karenina abia
în clasa a noua. Era tot iarnă iar eu n-aveam niciun chef de școală. La
medicul de familie îmi provocam o tuse de TBC-ist și o săptămână făceam
ce voiam. Uneori îmi plăcea să joc șah. Singur. Ăsta e unul din
motivele pentru care am rămas un jucător mediocru. Ridic ochii din ziar
și-mi dau seama ce ciudat se înlănțuie ideiile. Chiar dacă nu îmi place
s-o spun, Freud pare a avea dreptate cu experimentul lui în care
reconstruia traiectoria unei conversații purtate într-un tren, cu doi
străini, pornind de la o piesă de vestimentație, trecând prin
perioadele dificile din istoria poporului mongol și ajungând la un
spectacol de operă din Viena, dacă îmi aduc bine aminte. Mereu am
bănuit că Freud a fost, de fapt, un impostor. Încă adun argumente. I-am
spus și ei asta. Nu știu ce părere are. Cred că n-are nicio părere.
Zâmbește mai întâi, după care rămâne pe gânduri. Parcă tot ce-i zic e
din altă lume. Restul ziarului e umplutură. Nici pozele nu-mi spun
nimic. Nimic despre Timișoara, nimic despre Revoluția de acum 20 de
ani. Parcă n-ar fi existat. Îmi vine în minte o imagine cu femeia care
mângâie Monumentul Eroilor din centru și lasă pe granitul jegos 5-6
lumânări arzând. Afară e cald și noi fumam pe banca de lângă. Cineva
zice: „Săraca, i-o fi murit vreun copil.” și toți ne gândim la un copil
de-o seamă cu noi atunci sau numai eu. Fac ziarul sul și-l arunc în
dulap. Mă irită gândul că nu pot accesa căsuța de e-mail. Sigur mi-a
scris. N-am stare.


Vizualizări: 80

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Bogdan Coșa pe Martie 31, 2010 la 12:06am
”bai animalule” indica o gestualitate predicativa (implica „a face”), in timp ce sintagma „bai boule” parca-ti pune in fata ochilor gestualitatea pasiva, usor modala („a fi”). cred ca e inteligent ridicata intrebarea, m-a facut chiar sa ma intreb de ce am folosit „bai boule” si nu „loazo”, „dobitocule” etc.
Va multumesc tuturor pentru comentarii! Urmariti postarile urmatoare!
Ma-nclin!
Comentariu publicat de marius badea pe Martie 30, 2010 la 8:54pm
Imi aminteste de "cismigiu &compani" - bajenaru , sincer ...... interesant ..destul de grav..... si astept sa mai citesc !
Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Martie 30, 2010 la 7:50pm
De ce "bai boule"? Poate pentru ca "mai animalule" e rasuflat iar sursa nedemna de a fi citata :)) Fain Bogdane, scrii cum iei aer si imi pare ca respiri "cu viata" si fara a tusi:)
Comentariu publicat de Gabriela-Elena Ţaranu pe Martie 30, 2010 la 4:18pm
Incântător! Am "locuit" preţ de o clipă în mintea ta.
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Martie 30, 2010 la 10:54am
Felicitări! Mi-a plăcut! Am citit pe nerăsuflate. Un autor grăbit, cu nemulțumiri și căutări..., pe bună dreptate!
Comentariu publicat de serban roxana pe Martie 30, 2010 la 10:42am
frumos scris,captivant si natural.Simti viata reala si talentul nefortat din text.Felicitari,sincere felicitari!
Comentariu publicat de Sprincenatu Dan pe Martie 30, 2010 la 9:29am
Frumos, multumim !
Comentariu publicat de Bogdan Coșa pe Martie 30, 2010 la 9:01am
Domnule Munteanu, permiteti-mi sa ma leg si de politica pentru ca va asigur ca am discernamant. Cele spuse de dvs sunt foarte adevarate, tocmai pentru ca sunt truisme n-am vrut sa lungesc polologhia in text, veti vedea mai departe (in postarile ce urmeaza) ca subiectele mele sunt total diferite de politica si comunism. Prima parte ofera un cadru doar. Va multumesc tuturor pentru observatii si va invit sa cititi urmatoarele postari. Incerc diseara inca un calup.
Comentariu publicat de stroescu florina pe Martie 30, 2010 la 8:56am
Mi-a placut. Punct.
Comentariu publicat de george ionita pe Martie 30, 2010 la 8:36am
Dorin, începusem să cred că tinerii de vîrstă apropiată ţie, nu mai sunt bîntuţi cu astfel de amintiri, însă textul tău m-a făcut să-mi dau seama că m-am înşelat. El vine dintr-un trecut pe care l-am trăit, în care mi-am pus atîtea speranţe... Mi-a plăcut cum ai legat trecutul de prezent, într-o scriere cursivă, citită pe nerăsuflate. Dar chiar şi aşa inclin să-i dau dreptate profului de Istoria ...
george ioniţă

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor