Manuc Bei: „Ştiu foarte bine că Moldova şi Ţara Românească vor rămîne de-a pururi ca o parte din puternicul imperiu rus“


Manuc Bei, unul din cei mai renumiţi negustori şi diplomaţi armeni, proprietarul celebrului han bucureştean construit la începutul secolului XIX.
După aproape 200 de ani o scrisoare inedită aflată în biblioteca din Sankt Petersburg şi tradusă, în anii ’60 de renumitul H.Dj. Siruni, epistolă adresată prinţului Hovakim (probabil Muradian Hovakim Hovhannes (1767-1815) – ofiţer în armata Franţei), vă oferă astăzi poate singura autobiografie a controversatului Manuc Bei.
Am transcris documentul de mai jos după copia aflată în arhiva ziarului „Ararat“.

Fabian Anton

Nobile şi serenisime prinţ Hovakim
Milostive Domn,

La 7 noiembrie am primit cu iubire şi cinste generoasa scrisoare a excelenţei voastre şi m-am bucurat foarte mult aflînd de sănătatea voastră şi a întregii voastre familii, pentru care am mulţumit lui Dumnezeu şi l-am rugat să vă cruţe şi mai departe în plină sănătate, ceea ce este unica mea dorinţă.
Am găsit în scrisoarea voastră şi icoana strălucită a unei cordiale prietenii, pecetluită cu bunăvoinţă şi în mod de neşters. Într-adevăr că este dovada unei dragoste curate, prin care noi, muritorii, vom deveni vecinici, şi prin care vor rămîne în noi totdeauna roadele îmbelşugate ale plantei vecinic înflorite: iubirea. Am mai avut fericirea să constat în dumneavoastră o puternică dragoste către naţie.
Şi deoarece de mult doream să găsesc un prilej cuvenit pentru a intra în corespondenţă familiară şi intimă, profit de dragostea ce mi-aţi arătat-o şi răspund întrebărilor excelenţei voastre cît se poate de scurt.
Strămoşii mei se numesc Mirzaian, fiind din Armenia, din provincia Erevan, din oraşul Karbi, originari ai Araratului. Bunicul meu se chema Hob , pomenit în inscripţia de pe frontispiciul din altarul splendidei biserici „Sf. Arhangheli“ din Karabi, departe cu aproape cincisprezece verste de Sf. Ecimiadzin şi de Erevan, după cum ştiţi şi dumneavoastră. Acest orăşel, după distrugerea oraşului Dvin, fu construit de prinţii din Dvin. Iar biserica fiind construită de strămoşii mei după modelul celei din Dvin, bunicul meu Hob Mirzaian, reconstruind-o pe vremuri, a pus pe frontispiciul altarului inscripţii, după cum era ştiut de călugării din Sf. Ecimiadzin. Numitul, după naşterea tatălui meu la Karbi, a murit peste cîţiva ani, iar tatăl meu, ajuns în perioada adolescenţei, neputînd suferi insuportabilele dări şi amenzi şi feluritele nedreptăţi ale lui Nadir Şah Tahmaz Kuli, a fugit din Armenia şi a venit la Rusciuc. Căsătorindu-se aici a născut pe servitorul vostru Manuc, care după ce a devenit adolescent mă ocupam alături de tatăl meu în afacerile sale negustoreşti. Iar la semnarea păcii, în 1787 (?) între ruşi şi austrieci şi turci mă găseam în afaceri de stat. În aceste zile sultanul Selim al III-lea mi-a conferit titlul de „şahingi“, care este una din distincţiile curţii.
După pace am început să mă ocup cu arendăşie care este negoţul cu veniturile satelor şi moşiilor şi care se chiamă în limba rusă „ot cupcik“. Şi deoarece în aceste vremuri Tersenekli Zadé Ismail aga a venit la Rusciuc şi întărindu-se din zi în zi pe cele două maluri ale Dunării, pe o întindere de şapte sute de verste, a luat sub stăpînirea sa regiuni cu o întindere de 400 verste de la Rusciuc spre Constantinopol, nu cu totul independent de sultanul otoman, ci ca guvernator suprem şi prinţ sub supuşenia imperiului, întinzînd astfel dominaţia sa peste şaizeci şi opt de judeţe ce le administra, avînd ca ajutor pe Bairaktar Mustafa paşa, pe Ahmed efendi din Nicolafca şi pe mine, împărţind între noi administraţia mai multor judeţe ce le conduceam într-o deplină armonie, slujind astfel guvernul.
Acum opt ani, trecînd de cealaltă parte a Dunării, am cumpărat de la Ipsilanti vodă ocnele mici şi mari de sare din Ţara Românească, astfel încît cîteodată veneam aici, la Bucureşti, pentru a mă ocupa cu afacerile salinelor şi cîteodată treceam în partea cealaltă a Dunării pentru a administra judeţele pomenite. Iar în timpul cînd bandiţii numiţi Gelali au năvălit ţinutul Ţării Româneşti şi au devastat-o prin felurite lovituri, nimicirea lor s-a făcut prin sfatul şi ajutorul meu. Pentru aceasta, Ipsilanti vodă mi-a conferit titlul de serdar, care este una din distincţiile de onoare ale boierilor din Ţara Românească şi datorită acestuia am putut să cumpăr şi să stăpînesc averi în această ţară – care aici se chiamă moşii – deoarece, după legile ţării, nimeni dintre străini şi îndeosebi dintre armeni nu poate cumpăra aici moşii şi altele.
Peste un an, luînd în consideraţie serviciile mele credincioase de le arătasem după cerinţele timpului în afacerile ştiute, pomenitul domn m-a înălţat la rangul de paharnic, după care am adus aici de la Rusciuc întreaga mea familie, şi de atunci mă ocupam aici fie cu afacerile moşiilor mele şi ale salinelor, fie că mergeam la Rusciuc pentru administrarea judeţelor bulgăreşti. Şi iată, într-o zi a sosit sfîrşitul lui Tersenekli Zadé Ismail aga, care cu cinci luni înainte de acest război a fost omorît de către ai săi. L-a urmat Bairakter Mustafa paşa, iar eu am rămas în funcţiunile pomenite. Pînă atunci Bairakter neavînd decît titlul de „capugi-başi“ adică de „brigadir“; însă cînd a succedat răposatul Ismail aga, guvernul i-a conferit titlul pe care îl purta acesta, adică cel de mare mirahor. La scurt timp după începerea acestui război, cînd s-a socotit necesară numirea unui comandant general pentru apărarea malurilor Dunării, guvernul l-a desemnat în acest post pe Mustafa paşa, căruia i s-a dat titlul de „sarasker al Dunării“, cu 3 tuiuri. Din această cauză mi s-a conferit şi mie administraţia tuturor proviziilor pentru oştire şi cavaleria din cetăţile de pe ambele maluri ale Dunării.
Însă, înainte de a fi vorba de război, cînd s-a auzit de sosirea mareşalului Michelson la graniţă şi despre intenţia sa de a trece în Moldova, prietenul meu intim rus din Bucureşti, domnul Chirico, m-a înştiinţat în mod secret despre această intenţie a mareşalului şi m-a rugat să-i dau ajutorul meu întreg. Mi-am dat cu plăcere consimţămîntul şi am promis. Şi fiindcă în zilele acelea ţara era fără conducător, fiindcă Ipsilanti vodă nu se întorsese de la Petersburg şi Pazvandoglu vroia să năvălească din nou în ţară, Mustafa paşa a fost nevoit să trimită trupe, în număr de aproape trei mii de soldaţi pentru a apăra ţara împotriva rebelilor. Tot în acele zile, oştirile ruseşti care se aflau la hotarele Moldovei au primit ordin de la împărat să treacă în Ţara Românească iar boierii ţării, de frica soldaţilor turci, nu puteau să procure proviziile necesare; atunci eu le-am dat întregul meu sprijin şi cuvenitul ajutor, pentru ca să pregătească cu o lună înainte aprovizionarea trebuincioasă armatei împărăteşti şi toate nevoile soldaţilor ruşi. Şi deoarece întîrzia sosirea aici a lui michelson, turcii s-au înmulţit din zi în zi şi numărul lor a ajuns în acest oraş la cincisprezece mii.
Şi iată s-a declarat şi războiul şi Mustafa paşa a primit ordin de la sultan să aresteze pe cîţiva dintre principalii boieri şi să-i aducă la Rusciuc, sau să taie capetele unor boieri, în număr de trei sau patru, şi să le trimită la Constantinopol, ca nu cumva să ajute pe ruşi.
Aflînd despre acestea, am găsit mijlocul să scot din oraş pe boieri, mari şi mici, şi să-i trimit în stăpînirea austriacă, la Braşov, pînă la intrarea în Bucureşti a soldaţilor ruşi. Şi la apropierea oştirii ruseşti am făcut să iasă într-un fel trupele turceşti fără a aduce vreo pagubă oraşului sau locuitorilor şi să se retragă la Giurgiu. Împreună cu ele am fost nevoit să plec şi eu şi m-am întors la Rusciuc cu familia mea. Oştirea rusească a intrat atunci în Bucureşti în mod liniştit şi nestînjenit.
La sosirea sa, Michelson aflînd de la boieri de feluritele mele ajutoare şi despre serviciile mele credincioase, a lăsat la locuinţa mea din Bucureşti un certificat privind toate acestea. Unii trădători, descoperind aceste servicii ale mele, au provocat duşmănia turcilor şi a europenilor asupra mea, care scrîşneau din dinţi. CU toate acestea n-am renunţat deloc la gîndul meu şi la fidelitatea mea; dimpotrivă, atît de mult m-am angajat în munca de a servi pe ruşi, încît în timpul cînd focul războiului făcea ravagii pe faţa pămîntului şi cînd europenii făceau mari sacrificii pentru a găsi mijloace spre a trece prin Dalmaţia un număr îndestulător de soldaţi în Turcia, cu scopul de a ajuta pe turci şi de a izgoni oştirea rusesc din cetăţi, cu enorme sforţări, am convins pe paşă că nu primesc propunerea lor, după cum a şi făcut.
S-a întîmplat că, în acele vremuri, s-au răsculat ienicerii, au detronat pe sultanul Selim şi l-au înlocuit prin vărul lui, sultanul Mustafa. Tot în aceste vremuri, guvernul turc mi-a conferit titlul de dragoman al Porţii, care se cheamă „Divan-i humayum tergi manligi“, şi la turci este un rang corespunzător celui pe care îl au paşalele cu 2 tuiuri, adică rangul de locotenent general, şi am fost însărcinat cu politica europeană şi mi s-a dat permisiunea deplină ca să deschid corespondenţa ambelor părţi, adică a turcilor şi a ruşilor, pentru a executa imediat cele necesare.
Şi astfel, în aceste vremuri, am adus pe toate căile serviciile mele în folosul Imperiului rus, astfel am convins pe turci că apărarea Ţării Româneşti împotriva atacurilor este chiar în folosul Turciei, apărînd ţara de toate pagubele, deoarece în acest moment ruşii, neavînd acolo decît o oştire redusă ca număr, puteau să pustiiască întreaga ţară Românească şi să facă măceluri.
Văzînd acestea, cum şi celelalte servicii ale mele, europenii, care se purtau ca nişte duşmani cu ruşii, mi-au dat numele în ziare, m-au înţepat cu limba ca nişte scorpii şi au pus în gura poporului de rînd turc lucruri grozave despre mine, convingîndu-i că sunt un duşman de temut pentru Imperiul otoman şi un prieten intim al ruşilor, îndeosebi în timpul marelui vizirat la Istanbul al lui Mustafa paşa, după cum s eva vedea mai jos.
Şi, deoarece sultanul Selim, căzut de la tron, stătea în „Kafes“, adică închis după cum este obiceiul la suveranii otomani, împreună fiind şi sultanul Mahmud care domneşte azi, era imposibilă vreo întîlnire sau vreo legătură cu ei prin scris secret, acestea fiind cu totul interzise din ordinul sultanului Mustafa, chiar cu ameninţarea cu moartea. Prin urmare, nimeni nu îndrăznea să-i vadă sau să intre în corespondenţă cu ei. Aceştia, de teamă că sultanul îi va omorî, au găsit mijlocul ca, pe o cale secretă, să scrie scrisori către Bairaktar Mustafa paşa, pe care îl invitau mereu să vină cu oştire la Istanbul şi să-i scape pe ei de la închisoare şi de pericolul de moarte, iar imperiul din mîna nelegiuiţilor răsculaţi, care punînd mîna pe putere, turburau ţara, călcau legile şi regulile imperiului şi clătinau statutul.
Văzînd aceste turburări, unii dintre sfetnicii intimi scriau şi ei tot în mod secret către paşă, neavînd cunoştinţă de corespondenţa secretă dintre sultanii Selim şi Mahmud cu Mustafa paşa. Atît aceşti doi sultani, cît şi toţi marii sfetnici ai statului, duhovnici sau demnitari, îmi scriau şi mie în mod special aceleaşi rugăminţi pe care le făceau paşei, ştiind bine că paşa ascultă de mine.
Prin urmare, şi eu, cu felurite vorbe convingătoare, l-am îndemnat să se pornească în grabă spre Istanbul. Atunci el, încredinţîndu-mi toate treburile externe şi interne ale armatei, a pornit cu oştirea la Istanbul.
Actul armistiţiului, confirmat printr-o convenţie, prevede încetarea focului şi în părţile Vidinului, în acea regiune unde trupele ruseşti se găseau amestecate cu sîrbii, pe cînd marea parte a Serbiei, aproape întreaga Serbie, era pusă cu totul în afara prevederilor convenţiei. Prin urmare acolo nu încetau măcelurile din partea turcilor, în aşa fel încît prinţul Prozorovski a fost nevoit să scrie paşei, rugîndu-l pentru încetarea ostilităţilor în întreaga Serbie. Adresa mareşalului, sosind într-un moment cînd Paşa se găsea la Adrianopol, i-am trimis-o acolo, scriindu-i şi din partea mea şi rugîndu-l ca să satisfacă rugămintea prinţului, ceea ce paşa a şi făcut, înştiinţîndu-l printr-o adresă în numele guvernului. Dacă nu aş fi reuşit în această chestiune, întreaga Serbie ar fi fost pustiită de către turci, care nu aveau sub ocupaţie militară alte ţinuturi.
La sosirea paşei în Istanbul, sultanul Mustafa, cuprins de bănuieli, a omorît prin strangulare pe vărul său, sultanul Selim, în momentul cînd paşa intra cu forţa în palatul împărătesc. Şi, pentru ca să nu mai rămînă vreun urmaş după el, şi ca să fie singur succesorul tronului împărătesc, din care presimţea că o să cadă, a dat ordin aderenţilor săi să-l omoare şi pe fratele său, sultanul Mahmud, cel care domneşte azi. Sultanul Mahmud, auzind însă despre aceasta, s-a ascuns într-un colţ al unei camere construite din piatră, care era aproape de încăperea unde se găsea Mustafa paşa. Salvîndu-se astfel de la moarte, a fost recunoscut întîi de către Ahmed efendi, care în, momentul de faţă, se găseşte la Nicolafca, şi apoi de paşa şi de alţii, ce se găseau acolo, pe care îi înştiinţase Ahmed efendi. A fost adus atunci cu onoruri mari şi cu bucurie la tronul împărătesc. Iar el n-a lăsat pe paşă să se întoarcă la Rusciucul său natal şi, prin multe stăruinţe, l-a făcut chiar în acel moment mare vizir, încredinţîndu-i întreaga conducere a imperiului său, iar, peste cîteva zile, a numit pe Ramiz paşa în funcţia de capudan paşa, adică mare amiral. Astfel au încetat tulburările rebelilor.
După aceasta, noul mare vizir a început să caute o pace cu Rusia, fără mijlocirea altor state, şi m-a însărcinat pe mine să fac pregătirile necesare în această privinţă şi să intru în corespondenţă cu prinţul Prozorovski.
Toate aceste servicii ale mele le cunoştea foarte bine sultanul Mahmud, care a poruncit atunci marelui vizir ca să-mi fie conferit titlul de domn (bey) al Moldovei şi al Ţării Româneşti, şi o să fiu numit Manuc bey, deoarece, a spus, i-am decernat onoarea beyatului. Posed la mine adresa marelui vizir prin care mi-a comunicat atunci aceasta.
După aceasta, marele vizir în adresele sale către mine mă numea Manuc bey, după cum se vede şi în adresele către prinţul Prozorovski. Puteţi să le vedeţi în hîrtiile din cancelaria înaltului comandament.
În urmă, marele vizir, în dorinţa de a alcătui o nouă orînduire pentru organizarea armatei după sistemul european şi de a reorganiza statul, a invitat la Istanbul pe notabilii şi guvernatorii din părţile asiatice şi europene ale Imperiului otoman, şi i-a convocat pe toţi într-o mare şedinţă în faţa sultanului. În această şedinţă a propus desfiinţarea tuturor abuzurilor care domneau printre slujbaşii statului şi îndeosebi în oştirea otomană, prin nesupuneri, dezordini şi nenumărate turburări. A luat consimţămîntul tuturor şi l-a consemnat într-un act prin jurămînt. Apoi a păşit la executarea hotărîrilor şedinţei, începînd cu organizarea armatei după regulile militare ale Europei. Şi, după ce a pus capăt astfel feluritelor nereguli ale rebelilor, a trimis înapoi pe malurile Dunării oştirea sa de gardă şi pe căpeteniile ei, pentru a cruţa pe locuitorii din Istanbul de lipsa de pîine.
În acele zile m-a chemat şi pe mine la el pentru o consfătuire despre unele chestiuni necesare. M-am dus după o călătorie de douăzeci şi cinci de zile. După ce-mi terminasem toate afacerile şi eram să pornesc la drum spre Rusciuc, iată că, deodată, cincizeci sau şaizeci de mii de ieniceri au atacat noaptea Poarta vaziratului, unde era palatul de reşedinţă a marelui vizir ca să-l omoare, nenorocitul, şi au dat foc de jur împrejur şi s-au luptat cu sabia şi cu ciomegele şi s-a vărsat sînge de ambele părţi. Apoi marele vizir s-a retras în încăperea boltită cu cei cincisprezece oameni ai săi şi a omorît sute dintre rebeli, luptîndu-se dinăuntrul. Iar după nouă ceasuri nenorocitul mare vizir, exasperat de oboseală, a dat singur foc la butoaiele cu pulbere, aruncînd în aer bolta tezaurului şi au pierit în foc şi el şi, împreună cu el aproape o mie de ieniceri. Tot în acea noapte ienicerii au omorît pe mulţi dintre notabili şi demnitari şi, îndemnaţi de europeni şi de răutatea lor din fire, mă căutau şi pe mine şi, promiţînd sume enorme denunţătorilor, au venit la locuinţa mea ca să mă omoare şi pe mine. Providenţa dumnezeiască a făcut ca, în acea noapte, să mă aflu într-o casă necunoscută şi n-au putut să mă găsească. După şapte zile, într-o noapte ceţoasă, pe o ploaie torenţială şi neavînd decît doi servitori cu mine, am găsit un timp prielnic, m-am suit pe cal şi am fugit din Istanbul, trecînd pe alocuri prin mijlocul răsculaţilor. Rîul din Kiadhana l-am trecut înot cu calul şi la circa 140 verste de la Istanbul am sosit la hotarele acelor regiuni care erau pe vremuri încă sub comanda noastră. Pornind şi de acolo am sosit la Rusciuc şi am găsit acolo pe Ahmed efendi, care, după ce s-a produs confirmarea lui Mustafa ca mare vizir, trecuse în locul său fiind ales de locuitorii Rusciucului şi de toţi guvernatorii judeţelor, şi care conferindu-mi aceeaşi funcţie şi onoare, a stăruit ca să mă reţină la el pentru totdeauna.
Dar, aducîndu-mi aminte de toate pericolele de moarte prin care trecusem din timp în timp şi de care abia scăpasem, cînd plin de sudoare sîngerată şi după chinuri silnice mi-am cîştigat şi răscumpărat viaţa din mîna despoţilor nelegiuiţi, cum puteam să nu mă dezgust, mai cu seamă cînd nu ştiam foarte bine că, aflînd prinţul Prozorovski de la locuitorii Bucureştilor că odată cu plecarea mea din sînul grupului de la Rusciuc se va distruge baza acordului între toţi guvernatorii de provincii şi se va slăbi puterea pe care ei o aveau pe malurile Dunării, iar tulburările răsculaţilor din Istanbul se vor reînnoi stăruia să mă atragă către el spre a-şi înlesni afacerile sale.
Pe aceste considerente m-am adăpostit la el. Însă, după aceea, avînd în vedere în primul rînd că prinţul, prin vechiul meu prieten, domnul Chirico, m-a invitat la Bucureşti, făcîndu-mi multe promisiuni, adică să mă odihnesc în locuinţa şi în stăpînirea mea din Bucureşti, urmînd ca pierderea averilor mele de dincolo de Dunăre să fie plătite de vistieria împărătească; să mi se acorde o pensie viageră de la vistierie şi să păstrez totdeauna rangul meu; în al doilea rînd, aducîndu-mi aminte de pericolele de moarte prin care am trecut cînd mă aflam la turci, după cum s-a povestit mai sus; apoi, în al treilea rînd, bazîndu-mă pe serviciile ce le-am adus, le aduc şi le voi aduce augustului împărat; şi în al patrulea rînd fiindcă am încercat chiar pe persoana mea dragostea şi mila pe care atotmilostivul împărat le are către naţiunea armeană; apoi, ştiind totodată că el plăteşte serviciile servitorilor săi intimi cu o răsplată de o sută de ori mai mare, am promis cu dragoste şi cu o caldă dorinţă să intru în serviciile imperiului rus fără a căuta vreun interes, etc. Şi, încredinţîndu-mă voinţei şi milei nemărginite a milostivului împărat, am trecut prin foc şi apă şi m-am adăpostit în linişte împreună cu familia mea.
Atunci mulţi dintre guvernatorii provinciilor şi miniştrii turci au stăruit să mă aducă din nou prin insistenţe şi promisiuni pentru ca să nu se rupă şi să se dizolve înţelegerea dintre ei, după cum ei o prevedeau. Şi, fiindcă am ascultat sfaturile lor, prietenia de mai înainte au transformat-o în duşmănie şi toate averile mele lăsate pe malul celălalt al Dunării mi le-au jefuit şi devastat.
Dar, după presimţirea lor, amintită mai înainte, în două luni de zile acordul dintre ei s-a dizolvat pînă într-atît încît Ahmed efendi, împreună cu capudan paşa Ramiz, nemaiputînd suporta tulburările ivite, au venit să se adăpostească sub ocrotirea împărătească, iar în momentul de faţă se găsesc la Nicolafca, bucurîndu-se de siguranţă deplină şi de trai bun.
Deci am fost nevoit să vă plictisesc îndrăznind a pomeni aici amănunţit serviciile mele, pe care le puteam aminti şi pe scurt, dar pentru a vă distra şi pentru a vă pune în curent cu toate evenimentele dureroase care, în decurs de doi ani, aproape au dărîmat Imperiul otoman, am îndrăznit să răspund întrebărilor voastre în mod amănunţit şi totodată să vă arăt clar primele şi ultimele servicii pe care le-am adus imperiului rus. Primele sunt acele pe care le-am arătat prin fapte cînd mă găseam încă la Rusciuc şi care nu întrec pe cele ce le depun acum, după venirea mea aici, cu o plină rîvnă şi cu o dragoste caldă. Nu mă voi mulţumi însă cu aceasta şi voi depune servicii şi mai departe toată viaţa mea, printr-o muncă neobosită, împlinind astfel nemărginita dorinţă a inimii mele.
Despre primele am certificatele respective de la primul comandant şef, mareşalul Michelson, de la generalul Miloradovici, de la prinţul Prozorovski şi de la domnul Chirico. Iar, în ce priveşte ultimele, am luat certificatele cuvenite, după refugierea mea aici, de la prinţul Bagration, ale căror copii le trimit alăturat excelenţei voastre. În privinţa celor de acum, măria sa contele Kaminski a înştiinţat pe atotmilostivul împărat printr-o adresă.
După cum reiese din toate acestea, nu eu am solicitat mijlocirea mea, nici a comandanţilor, nici a altor demnitari către milostivul împărat, pentru un titlu onorific, cînd mi s-a conferit ca un dar împărătesc gradul de cavaler al Sfîntului Vladimir clasa a treia, printr-un binevoitor ucaz împărătesc, care este întocmit astfel:
„Domnule Manuc bey,

Multiplele dovezi de devotament ce le-aţi arătat statului rus şi despre care au raportat comandanţii de pe malul Dunării ai oştirilor mele m-au impresionat în mod deosebit; drept răsplată a lor şi ca semn al bunăvoinţei mele vă confer decoraţia de cavaler al Ordinului Sf. Vladimir cl. a III-a, pe care v-am trimis-o împreună cu acest decret şi poruncesc să o purtaţi după uzanţele legale.
1810 Mai 20“
După cum vedeţi, în decretul augustului împărat se găseşte cuvîntul „bei“ cu care el mă califică. Am spus şi mai sus că nimeni n-a intervenit pentru aceasta şi nici nu mi-a trecut prin minte titlul de domn şi de bey. Altfel şi pînă acum atît demnitarii din Rusia, cît şi foştii şi actualii comandanţi şefi şi prinţii ruşi de aici, după cum şi acum augustul şi milostivul împărat, mă numesc „Manuc bey“.
Toate aceste rodnice servicii ale mele aduse înaltului împărat al Rusiei mărturisesc despre credinţa mea spontană arătată ca faţă de propria mea patrie. În serviciile aduse pînă azi printr-o muncă plină de sudoare şi în cele ce voi îndeplini în viitor, pînă la ultima suflare, mă voi sacrifica printr-un adînc devotament pentru cauza împărătească, după puterea minţii şi a energiei mele, ceea ce va fi pentru mine o fericire.
Cu toate acestea, chiar sultanul mahmud, pomenind permanent de serviciile mele şi îndeosebi ştiind că turburările din imperiul său, fuga mea şi pierderea averilor mele sunt toate din cauza lui, aşteaptă reîntoarcerea mea după încheierea păcii, şi pînă acum are încredere neschimbată şi grijă pentru mine. Dar eu, care mă adăpostesc acum sub ocrotirea atotîngrijitorului împărat al Rusiei şi ştiu foarte bine că ţările Moldova şi Ţara Românească vor rămîne de-a pururi ca o parte din puternicul său imperiu, doresc să locuiesc aici, în casa şi pe proprietatea mea, pentru întreaga viaţă, aştept de la milostivirea împăratului binefăcător, ca să mă lase aici, în săracul meu domiciliu, unde zi şi noapte ne rugăm, eu şi familia mea, pentru fericirea vieţii sale şi pentru norocul oştilor sale de neînvins.
Aduc nobilei voastre familii împreună cu ai mei, umila noastră dragoste.
Să fiţi sănătoşi într-o viaţă îndelungată.
Al excelenţei voastre servitor
Manuc bey Mirzaianţ
24 noiembrie 1810,
la Bucureşti

ACSI, fond 880, opis 5, dos. 7, f. 76 – 83
Fotocopia MIB nr. 46 521.

Original în limba armeană clasică, redactat şi scris probabil de Mesrop Sebastian, iscălitura este a lui Manuc.

Vizualizări: 462

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Iulie 27, 2013 la 7:16pm

Interesantă relatare a agoniei imperiului Otoman şi a agresivei ascensiuni a imperiului Rus, din perpectiva lui Manuc Bei negustor armean, oportunist şi obedient.Priceput şi ca negustor şi ca diplomat,  s-a pus mereu în slujba puterii. Moşiile şi salinele din Ţara Românescă i-au consolidat dorinţa de a rămâne aici,"pentru întreaga viaţă" şi l-au eternizat prin "Hanul lui Manuc".

Comentariu publicat de Monica Mureşan pe Iulie 21, 2009 la 3:08pm
E un document ciudat, nu stiu daca intr-adevar autentic dar sigur insinuant si insidios... aparut parca anume pentru a mai tulbura putin ... apele tulburi ale istoriei. Noi nu trebuie sa uitam ca gandim cu un singur gand pentru care bat doua inimi, una la Bucuresti si cealalta la Chisinau. Suntem un singur popor cu doua inimi in piept si deocamdata una trage la hăis si alta - la cea, ceea ce inseamna, conform expresiei, ca nu se inteleg.... sa speram ca deocamdata. Cand ele vor bate sincronizându-se, nu ne vom mai teme de asemenea texte. Personal inclin sa cred ca este ca o palma tocmai buna sa te scoale dintr-un anumit somn...
Comentariu publicat de Sofia Sincă pe Iulie 21, 2009 la 11:07am
mulţumesc pentru fila de istorie oferită şi pentre bucăţica biografică a lui Manuc, care pentru mine nu reprezenta până azi, decât un negustor al vremurilor.
Cu multă plăcere aş mai lectura astfel de documente, ale căror valoare este inestimabilă.
Comentariu publicat de Lucian-Zeev Herscovici pe Iulie 19, 2009 la 6:09pm
Daca scrisoarea este autentica intr-adevar, ea reprezinta un document de importanta primordiala pentru istoria armenilor in Romania si o documentatie importanta privind istoria Romaniei.
Lucian-Zeev Herscovici
Comentariu publicat de ANA-IRINA IORGA pe Iulie 19, 2009 la 5:25pm
Interesant document personal cu valoare istorica. Nu trebuie sa ne inflamam in nici un sens. Dumnezeu oranduieste toate pentru toti.
Comentariu publicat de Ion Burhan pe Iulie 18, 2009 la 2:03pm
Provocarea dumneavoastra a reusit sa-mi incinga sangele,cu aflufii sacadate de arama automata anti-tank,avand in vedere vechi si congenitale idiosincrazii cu acest neam rasaritean care in 40 de ani de dominare ideologica ne-a facut mult mai mult rau decat otomanii,cateva secole.Un rau intrinsec,care a patruns pana la matricea noastra spirituala,afectand-o pe termen lung,transformandu-ne intr-un popor de fratricizi.A se vedea Aiudul pentru a nu fi acuzat ca aiurez....Ceea ce se petrece azi ,e rezultanta a ceeea ce am devenit dupa mutatiile la care am fost supusi....Cat despre Manuc-bei,CRED CA LE-AR FI FOST UN BUN PROFESOR DE CAMELONISM,BEIZADELELOR NOASTRA ,DACA N-AR FI DEVENIT NTRE TIMP,MAESTRI AI JOCULUI ,NU LA DOUA CI LA MULTIPLE CAPETE.
DE retinut ,mentionarea in document a regulii de aur care a facut ca provinciile romanesti sa-si pastreze ,in esenta,independenta ca entitati de neam;REGULA PAMANTULUI,DIN MOSI STRAMOSI,ERA SA NU SE VANDA PAMANTUL STRAINILOR.Azi Romania se vinde la metru patrat,cu cimitirele celor care au murit pentru eliberarea ei.
Comentariu publicat de Delia Staniloiu pe Iulie 17, 2009 la 7:54pm
Concluzia unui om de rind:ce avea o enorma importanta ATUNCI,acum este de domeniul banalului,vorba proverbului:ce e val,ca valul;trece.Si-mi pun retorica intrebare:oare ce merita cu adevarat oe lumea asta?
Comentariu publicat de GABRIEL CRISTINEL pe Iulie 17, 2009 la 7:17pm
Manuc Bei a gresit,au aparut,, salvatorii americani,,dupa razboi multi viteji se arata,parintii parintilor mei se uitau lung dupa ei prin 1939,oare cand ne decidem singuri s0arta?.Dumnezeu sa ne ocroteasca de o repetare a istoriei intr-o forma monarhist proletara oarecum actuala!
Comentariu publicat de florin contrea pe Iulie 17, 2009 la 5:58pm
CE VA FI SPUS...
... armeanul bey Manuc - de la care, in Bucuresti, un han maret avem - treaba istoricilor sa fie. Acum suntem europeni si eu am inca incredere in Marea Europa. Cat despre noi... ma indoiesc... Om fi vrednici de-acu inainte, ori ba? Ne noi depinde. Adeca de voi ca eu... bietul de mine... doar cuvantul mi-a mai ramas.
Aferim
Florin Contrea

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor