Marea artă ștefan jurcă interviu cu maria gârbe

Marea artă,dialog Ștefan Jurcă cu Maria Gârbe

Mai întâi am cunoscut ideile, gândurile, scrisurile semnate Ştefan Jurcă. Apoi m-am întâlnit cu identitatea/materie a acelei semnături (care corespundea imaginaţiei mele exceptând un lat de palmă pe orizontală. Asemenea neconcordanţe le-am mai avut între cum mi-am imaginat eu personajele unei lecturi şi actorii unui film realizat după scenariul acelui text). M.G.: Dle Jurcă te-ai împrietenit cu calculatorul dar n-ai renunţat la carte pe suport de hârtie. Amândoi am prins vremuri criticabile dar în timpul cărora biblioteca personală făcea parte din zestrea tinerilor sau se lăsa moştenire. Te bucuri de o carte nouă? Preferi o carte computerizată sau una clasică ? Ş.J.: Sigur că mă bucur de o carte nouă şi o prefer pe cea pe suport de hârtie, o carte clasică, formată din pagini adunate între coperţi.Chiar acum recent am căutat prin librăriile oraşului romanul lui Augustin Buzura, Raport asupra singurătăţii, am căutat ca mai demult dar pînă la urmă am aflat-o şi am citit-o în două zile după care n-am mai putut scrie nimic.M-am blocat. Este o carte tulburătoare despre singurătatea existenţei,despre fatalitate şi destin. Pentru mine Augustin Buzura este un paradox, cel din realitate care se exprimă greu, poticnit nu seamănă cu cel din scris, fascinant, atrăgător. M-am întrebat de unde vine această neconcordanţă. Eu nu-i citisem memoriile, mă rog amintirile, a avut o viaţă plină de neprevăzut, o viaţă de romancier.Poate că uneori se cantonează prea mult în politic, în imediat, nu ştiu în ce măsură crede în destin dar ar trebui să se gândească la destinul altor romancieri mai puţin norocoşi. L-am citit recent pe Gib Mihăescu cu Rusoaica, este total diferit de imaginea pe care o aveam despre el ca autor de proză scurtă.A trăit puţin,n-a putut să-şi scrie în liniște marea operă. Același lucru îl pot spune despre Anton Holban cu romanul Ioana. Mă bucur că şi profesorul Nicolae Manolescu are aceeaşi idee că Anton Holban este un scriitor important. Eu l-am recitit întîmplător pe Anton Holban, pentru mine, căutam nişte idei despre sufletul feminin. Dacă tot m-am pornit să scriu despre romancieri trebuie să reamintesc că eu cît am trăit în Timişoara am constatat cu uimire că profesorii mei de profil economic citeau literatură contemporană:Buzura, Breban, Eugen Barbu, Constantin Ţoiu, Marin Preda, Cezar Ivănescu, Marin Sorescu. Unii dintre ei scriau în secret, compuneau. Nu vreau să-mi amintesc de vremurile în care ni se cerea la liceu să facem lectură, să completăm un caiet cu lecturi obligatorii. Cărţile erau puţine chiar şi la biblioteca micului orăşel se spunea că sînt împrumutate. Era o luptă pentru a te cultiva prin lectură. M-a obsedat ideea asta fapt pentru care am adunat cărţi.Le-am purtat după mine prin mai multe oraşe. O parte le-am lăsat acasă dar s-ar părea că pasiunea pentru lectură nu se moşteneşte.Mi s-a aşezat un nod în gât… M.G.: Obişnuieşti să pui semnul egal între carte şi fiinţă? Care este relaţia ta cu cărţile? Ş.J.: Nu se poate pune semnul egal între carte şi Fiinţă, aşa cum o defineşte Hedegger.Cartea este un mijloc de a cunoaşte fiinţa, o pârtie spre a putea stoca nişte date, informaţii despre fiinţă la un moment dat, fiinţa este o entitate mai cuprinzătoare. Nu vreau să fac filosofie dar eu nu pot trece de acest neamţ care a încercat pentru prima dată să explice originea operei de artă analizînd creaţiile lui Trakl, Rilke şi Holderlin. Ajunge la un aparent paradox, originea operei de artă este arta. A sfârşit prin a îndrăgi poezia lui Holderlin, contemporan cu Goethe dar considerat bolnav clinic. Mă obsedează de o vreme soarta unor creatori deveniţi uriaşi dar exilaţi: Ovidiu, Dante, Iuvenal. Pe vremea cînd eram tânăr nu-i puteam înţelege, nici nu ştiu dacă erau în programa şcolară. Spusa că omul este supt vremi şi nu vremurile supt om este un mare adevăr. Împăraţii, tiranii, oamenii politici erau, în genere, cam puţin ştiutori de carte, existau consilieri, învăţaţi ori vrăjitori care-i purtau de ochi. Marele învăţat Dimitrie Cantemir, Principele a avut un tată domnitor, Constantin care i-a „ tăiat”pe cronicari, dar destinul l-a răzbunat, fiul său Antioh este considerat întemeietor al literaturii ruse, el a fost considerat un mare învăţat. M.G.: Eu nu cred în moda zodiilor. Dar dacă ne luăm după hazardul care te-a plasat în zodia racului, există vreo legătură cu aparenta împăcare de sine formulată prin: “Dar n-a fost să fie” ? (“În lumina zăpezii”, în vol. de proză scurtă “Peretele cel mai iubit”, p. 87, Editura Gutinul, 1997; “Gustul Gloriei”, în “Informaţia zilei” 5 aug. 2009, p. 4). Sau Ion M. Mihai are dreptate în volumul “Scriitori din Maramureş” (Limes, 2003, p. 223),: “Majoritatea prozelor, cu substanţiale observaţii sociale şi psihologice, sunt intenţionat lăsate neîncheiate, cu sfârşitul deschis, pentru a crea iluzia continuităţii vieţii dincolo de paginile cărţii şi a oferi cititorului ocazia de a-şi imagina sfârşitul care-i convine, de a participa, implicit, la actul de creaţie”. Pentru că îi sugerezi cititorului şi o “altă dată”. Criticul literar Mihai îşi susţine argumentul de mai sus cu exemplul din proza “Însetat de glorie” (în vol. “Peretele…”, p. 102-106). O idee naşte altă curiozitate: Gloria-i pentru tine motivul sau bucuria scrisului? – “Glorie cu sâni şi trup de femeie,/… Glorie cu spini în cunună/… Glorie deşartă, săracă poezie,/…Glorie cu ţâţe şi şold ce scânteie” (“Glorie”, p. 21) Ş.J.: Eu am glumit cînd am afirmat că scriu pentru glorie, este o utopie cum utopie este, de asemenea a teoretiza fericirea. Nu există aşa ceva doar în sufletul naivilor. Dar cum cei care scriu poezie sunt consideraţi naivi eu cum aş putea fi catalogat? Deşi poezia este tot ce poate fi mai grav întrupat în cuvânt. Nu spune cartea că la început a fost cuvântul şi cuvântul era la dumnezeu şi dumnezeu era cuvântul… M.G.: Fata nu putea fi decât în “haine de rouă” când aleargă prin “lanul de ferigi”, acolo unde stârneşte “popoare de fluturi” (“Zăpada memoriei”, în vol. “Poeme uitate, boeme regăsite”, Cybela, 2000, p. 48). Altădată ”în zăpada memoriei” rămâne doar cărarea sângelui (“Nu eşti”) sau “zăpada sânilor” care urcă către inimă. Versificaţia chiar fără rimă lasă loc la “muzica apei” (Steaua albă), “larmă de frunze” (Cetate medievală) “loc pentru vânt”(Descreşterea zero), “se frânge zăpada” (Noapte albă, p.25), bolovanul “curge deodată cu amurgul” (Nemuritoare cum eşti, p. 27), steaua se leagănă “în hamacul de raze” (În hamacul cu raze, p. 32). Poezia te caută sau o stârneşti tu aşezându-te în faţa unei coli albe? Ş.J. : Poezia mă caută, uneori vorbesc singur încercînd să scap de poezie ori de personaje.Toată poezia mea este căutarea absolutului, este o expansiune a spiritului în căutarea sfinţeniei. Am fost provocat să răspund ce este dumnezeirea. Mi s-au dat ajutoare, cum că pentru unii este o imensă lumină, pentru alţii o mireasmă de nedescris. Eu m-am înspăimîntat, pentru că acela care crează altă lume, alte personaje şi stări altfel decît dumnezeu este un damnat, este împotriva lui.Toată poezia nu este altceva decît o încercare de a comunica cu marele creator, de a face legătura dintre lumea de aici şi cea de dincolo de noi. Dar nu tuturor ni se permite să aflăm mai mult. Nu trebuie să fim fatalişti însă noi va trebui să străbatem secole de existenţă şi civilizaţie pentru a putea pricepe cite ceva din existenţa divină, din muzica sferelor. M.G.: Mie îmi spune foarte multe următoarea propoziţie: “Vai de ele păduri, vai de ele, sărmanele” (“Adevărul şi semenii” în vol. “Peretele…”, p. 18). Ş.J.: Povestirea mea care utilizează acest leitmotiv este o replică politică la cei care taie pădurea,eu însumi provin dintr-o zonă de piatră şi lemn,de marmură şi fier ori bogată în uranium.Stânjenarii erau oamenii care se ocupau cu exploatarea pădurilor,făceau metri steri de lemne.Satul meu este înconjurat de păduri,acum tinere.Mai vinovaţi sînt cei care folosesc hîrtia pădurilor să scrie inepţii.Să nu uit, oamenii care transportau buştenii din păduri pe o căruţă prelungită numită teleagă,erau porecliţi telegari.Tatăl meu a fost un om foarte frumos, un om bun ,povestea fantastic.Multe dintre povestirile scrise de mine le ştiu de la dumnealui.Aş avea aşa de multe de povestit… M.G.: Iubeşti culorile, pictura, arta sau eşti doar prieten cu artiştii? Ş.J. Sigur că iubesc arta,pictura.Mama mea picta baticuri pentru femeile din sat,folosea culori în ulei,era şi croitoreasă.Are şi acum maşina Singer cumpărată pe doi tuluci.Simt lipsa artiştilor plastici din generaţia mai veche.Mi-ar fi plăcut să fiu pictor dar nu mi-aş dori să trăiesc viaţa nici unui pictor dintre cei pe care i-am cunoscut.Aşa cum orice avere ascunde o crimă aşa şi marea artă ascunde o mare dramă.Eu aş dori să trăiesc împăcat cu bunul dumnezeu, în armonie şi cumpătare cum spunea Cosoi. Cu toate astea am trăit mereu cu sentimental ratării în suflet. Am debutat la 48 de ani cu un volum de povestiri.Scriu la un roman, Pagina de gardă de mai mulţi ani. O vreme l-am abandonat. Acum se află într-un stadiu mai bun, va deveni curînd realitate… M.G.: Poţi să vorbeşti şi despre viitor… Ş:J.: Din fericire pot să scriu ori să vorbesc despre orice.La venirea din munţii Făgăraşilor, la o intersecţie de drumuri ne-a făcut semn să oprim un preot. Şoferul l-a luat în cabină. Am povestit spunîndu-i că nu înţeleg cum au unii harul vorbiri. I-am povestit despre Ioan Alexandru cum se poate exprima liber, în public. Mi-a spus că aceasta vine de la dumnezeu, cu timpul dacă-ţi doreşti dumnezeu te va învrednici. Deci am în stadii finale romanul de care pomeneam şi acum zece ani dar care există cît şi un volum de versuri, probabil poeme. Nu-mi place să fac promisiuni, în general eu mă ţin de cuvânt. Voi povesti altă pildă referitor la viitor. Un cadru didactic universitar, de la Timişoara, doctor în economie, de vârsta mea, l-a înlocuit pe titularul de curs şi ne-a vorbit despre România anilor 2000. În anul 1986 m-a căutat aici la Baia Mare. L-am dus la muzeul de artă. Era cu soţia şi doi copii. S-a bucurat cînd i-am spus că aici, la acest liceu a învăţat Augustin Buzura.Îl citise pe autor. Din păcate tînărul dascăl n-a mai apucat să ajungă să vadă România anilor 2000. Nu cred că ar fi crezut că vom ajunge aici. Atunci am făcut orice să-mi pot publica volumul de poeme, am făcut orice compromis.L-am publicat din disperare. M.G.: Experienţa mea în interviuri nu este prea bogată. Poţi să mă ajuţi complectând cu răspunsuri (care încă n-au fost întrebate). Ş.J.: În anul 1990 obsedat de ratare am început să citesc Platon.Pictorul Mihai Pamfil m-a rugat să-l ajut să realizeze pagina de cultură de la săptămînalul Phoenix. Avînd nevoie de certitutini am început să-i întreb tot felul de inepţii pe unii pictori şi poeţi realizînd o serie de interviuri cu: Mihai Olos, Ilie Cămărăşan, Iosif Balla, Iosif Hamza, Nicolae Suciu, Mihai Pamfil, Ion Burnar, Mihai Cupcea, Claudian Cosoi,Ion Bogdan, Ion M. Mihai citind multe cărţi de interviuri: Adrian Păunescu, Aurel Sasu, Vasile Rebreanu, George Arion, Mihai Ungheanu, Florin Mugur,etc. În altă ordine de idei, un profesor de-al meu a vrut, mai în bătaie de joc, mai în serios să mă facă savant. Zice: nu trebuie să fii prea deștept, trebuie să citești pțnă te ustură ochii și să te lași de ...prostii. Fusese decan, avea studii la Moscova, specializare în Occident, era un om temut de toată lumea. Nu vroia nimeni să fie savant. Nici măcar eu... Iată că am ajuns să mă usture ochii dar de ,,prostii” nu m-am putut lăsa. Şi nici savant n-am ajuns...

Baia Mare,26 august 2009.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor