Maria îşi recupera forţele consumând fructe de pădure, culese cu o zi înainte. Nu acorda mâncării nici o atenţie, ducea precipitat la gură perele acrişoare strâmbându-se din când în când, - totul cu gesturi maşinale şi privind în acelaşi timp, printre stinghiile pătulului, ca să nu scape din ochi uşa casei.
Pentru o fetiţă de zece ani, răceala şi umezeala toamnei aproape că nu contau. În ziua aceea, totuşi, îi era tare frig, şi mai mult o durea tot corpul.
“Dacă stau aici şi aştept, poate o să adoarmă şi mâine va uita, n-o să mă mai bată. Dar şi dacă mai stau mult şi nu se culcă, mă va căuta, iar dacă mă va găsi”…
În clipa următoare, uşa se deschise şi în lumina lămpii, distinse clar trupul mătăhălos al mamei vitrege.
- Maria, unde dracu’ te-ai băgat? Las’ că pui io mâna pe tine, mâine dimineaţă… Crezi c-o să uit?
Maria se strânse mai tare în culcuşul pe care îl improvizase din mătase de porumb şi frunze. Auzi cum bătrâna trânteşte uşa şi trage zăvorul cu putere. Lacrimi fierbinţi îi năpădiră obrajii îmbujoraţi de febră şi aruncă cât colo fructul din care abia muşcase. Şi fără a fi reuşit să ia vreo hotărâre, ieşi tiptil din pătul. Nu se îndreptă spre casă, ci începu să se plimbe de colo până colo, prin grădiniţa aproape uscată şi lipsită de viaţă. Din când în când, strângea cojocelul peticit pe lângă ea, încercând să se încalzească.
Deodată, observă cum bătrâna se apropie de fereastră şi priveşte exact în direcţia ei, fără să o vadă însă din cauza întunericului. Apoi, se retrase şi cu un gest larg, făcu lampa mică, apoi sulfă în ea şi o stinse.
Maria îşi continuă mişcarea un timp, pentru a se încălzi, apoi se îndreptă spre fereastră şi ascultă cu atenţie. Auzi clar sforăiturile bătrânei şi deşi era sigură că uşa este închisă, merse şi o împinse uşor. ”Da”, îşi spuse în sinea-i, rezemându-se de zid şi privind spre luna care tocmai se ivea dintr-un nor, “din nou voi dormi afară. Numai că acum mi-e tare frig”…
Începu să caute pe bâjbâite, de-a lungul zidului, în dreapta uşii, unde ştia că este o bluză de-a Ioanei, sora mai mică. ”Aici trebuie să fie, că doar azi am cusut-o cu mâna mea şi am pus-o aici!”
Degetele Mariei, acum aproape îngheţate, cautau febril şi cu teamă. ”Iat-o! Noroc că am găsit-o, îmi voi înveli picioarele cu ea”, gândi fetiţa şi alergă spre pătulul unde îşi inprovizase culcuşul. Urcă cu atenţie pe scara putrezită de vreme şi trecu prin deschizătura unde odată fusese o uşă şi … îngheţă. În pătuţul de frunze era o mogâldeaţă care, la apariţia Mariei, se mişcă. Rămase pironită, iar inima îi bătea aşa de tare, încât părea că o să-i sară din piept. Încercă se se obişnuiască cu întunericul şi totodată să disingă ce era culcat în pătuţul ei. Când deodată, ”mogâldeaţa” se ridică şi veni spre ea. Aproape că nici nu mai respira, când misteriosul intrus începu să se mângâie de picioarele ei.
- Marinică, măi motanule, ce tare m-ai speriat, zise fata în timp ce îl ridica de jos. Să nu mai faci asta niciodată, ascultă ce tare îmi bate inima, vrei sa mor?
Motanul se strânse la pieptul fetei şi simţind căldura pieptului tânăr, începu să toarcă uşor.
- Ai să dormi cu mine acum, dar să nu-mi ceri de mâncare, că nu am nimic să-ţi dau.
Se aşeză în locul în care câteva clipe mai devreme dormise motanul şi îşi înveli picioarele cu hăinuţa Ioanei. Închise ochii încercând să adoarmă, însă frigul nu lăsa somnul să se apropie. Încercă să-şi imagineze că este în camera ei, în pătuţul cald, cu cearceaf alb ca neaua şi că buna ei mămică o înveleşte spunându-i “somn uşor”. La gândul acesta, lacrimile îi năpădiră din nou obrăjorii.
- Mărinică, tu ce crezi, mămica ne vede acum de acolo, de sus?
Motanul se strânse şi mai tare în braţele Mariei. ”Nu e nici tata acasă. Oare de ce s-a însurat cu scorpia asta”?
Privea încruntată drept înainte, spre cer, de parcă nici n-ar fi existat acoperiş. Îşi aminti cum a fost obligată de tatăl ei să-i spună “mamă” acestei străine care, de când iuntrase în casa lor, nu făcuse altceva decât să o chinuie. Mai ales de când a venit pe lume Ioana, totul s-a dat peste cap. A fost obligată chiar să renunţe la şcoală pentru a îngriji de ea, cât timp părinţii erau plecaţi cu treburi la câmp. ”Ce şcoală îţi trebuie ţie!”, o dojenea bătrâna, ori de câte ori Maria încerca să-i explice că nu vrea să renunţe la şcoală. Până într-o zi când înfuriată, bătrâna a lovit-o . De atunci ocolea acest subiect, deşi multe zile după întâmplare privea cu inima strânsă de supărare la colegii ei care, în drum spre şcoală, treceau pe la poarta ei. ”Hai la şcoală, Mariaaa”, mai striga câte unul. La început le răspundea apoi, plictisită şi de ruşine, se prefăcea că nu îi aude. Până la urmă, nimeni n-a mai chemat-o. Şi acum parcă şi Dumnezeu o uitase…
Cascada nopţii închisese totul într-un calm desăvârşit şi la acea ora târzie, într-un pătul pentru porumb, o fetiţă cu motanul ei, singurul prieten pe care fata îl avea, continuau să vorbească, uitând de frigul lui noienbrie.
- Vasăzică şi ţie ţi-e frig, măi, motanule!...

Vizualizări: 23

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor