Maria Diana POPESCU: ANDREI DOROBANŢU, Radio Bucureşti, directorul revistei „Ştiinţă şi tehnică: „ZONELE LOCUIBILE DIN VIITOR VOR CUNOAŞTE REFORMULĂRI DRAMATICE”


Dialoguri privilegiate

MDP: Cititorii trebuie să vă cunoască...

ANDREI DOROBANŢU: Sunt fizician. Nu este o declaraţie profesională, este o declaraţie de dragoste. Nu pot spune că aş fi fost pasionat de fizică în timpul şcolii, preferinţele mele mergând în mod aproape egal spre Matematică şi spre Literatură şi Muzică. Cel care mi-a deschis viitorul a fost tatăl meu. Când a venit vremea examenului de admitere la facultate, mi-a spus, văzând nehotărârea mea, un lucru foarte simplu. Dacă aleg filologia, nu pot face matematică; dacă aleg matematica, nu pot face fizică. Dacă aleg fizica, le pot face pe toate. Şi matematică, şi filosofie, şi literatură şi muzică...Tata nu era om de ştiinţă, era avocat (Mama era profesor de matematică), deci nu putea fi vorba de un sfat „partizan”. Aşa am făcut. În plus, aveam şanse mult mai mari să intru de la bun început la o facultate de ştiinţe, decât la una de profil umanist. Primul an a fost aproape un calvar – nimic interesant (în afară de o parte din cursurile de matematică şi cel de ...chimie!) dar, aşa cum era „pe vremea aceea”, ne-am făcut conştiincios datoria. Lucrurile au continuat, cu foarte mici schimbări, în primul semestru al anului doi. În al doilea semestru, s-a produs revelaţia: cursul de Mecanică Statistică la care profesor ne-a fost Domnul Ţiţeica. Şi anul următor a fost Domnul Hulubei, pe urmă am început Mecanica Cuantică cu Domnul Gavrilă, tot el a făcut primul curs în anul IV cu cei 12 dintre noi care am ales grupa de Fizică Teoretică („Voi sunteţi deci curajoşii”, aşa a început)... De atunci, lumea nu a mai fost pentru mine aceeaşi. Şi, într-adevăr, aşa cum îmi spusese tata, le-am putut face şi pe celelalte. Doar că totul arăta acum altfel. Aşa a fost. Şi, DA, ca să răspund la o întrebare pe care nu mi-aţi pus-o, dacă ar fi să reîncep totul acum, alegerea ar fi aceeaşi. Motivele doar ar fi încă şi mai puternice.

MDP: Care vor fi, aşa cum le denumiţi dumneavoastră în ştiinţă şi tehnică, „zonele locuibile” ale viitorului?

ANDREI DOROBANŢU: „Ubi bene, ibi Patria” – acolo unde e bine, acolo este patria. „Goldilocks Zone” este numele dat de James Lovelock, astronomul care a lansat celebra Ipoteză Gaia (Pământul, cu tot ce este legat de el privit ca un singur organism) pentru aceste „zone locuibile” – regiuni ale spaţiului favorabile vieţii, aşa cum o cunoaştem şi trăim pe Pământ. „Acolo”, ca în povestea în care Goldilocks, fetiţa cu cosiţe aurii, alege dintre cele trei farfurii cu mâncare din casa urşilor pe cea care nu este nici prea fierbinte, nici prea rece, vom/am putea noi trăi. Astronomii vorbesc despre o „zonă locuibilă circumstelară” în interiorul Sistemului Solar, undeva între 0.95 şi 1.37 U.A. (o Unitate Astronomică este egală cu distanţa de la Pământ la Soare) şi chiar despre o Zonă Locuibilă Galactică, nedefinită încă dar care s-ar putea situa de pildă la vreo 20 de ani-lumină de noi, în jurul exoplanetei Gliese 581c, cea de a doua planetă a piticei roşii Gliese 581. Dar problema va cunoaşte într-un viitor nu foarte îndepărtat reformulări dramatice. Pe de o parte pentru că va veni momentul în care oamenii vor începe să „terraformeze” planete, conform necesităţilor lor, iar pe de altă parte pentru însăşi noţiunea de „viaţă” şi implicit de „locuibil” va căpăta alte sensuri şi în orice caz alte dimensiuni.

MDP: Care este în viziunea dumneavoastră limita înlocuirii organelor umane cu produse bionice sau organice semisintetice?

ANDREI DOROBANŢU: Nu există. Oricum, „viziune” este prea mult spus şi ar însemna să vorbesc pornind de la un orgoliu pe care nu l-am avut niciodată. Vă voi spune deci doar ce simt şi ce cred eu. Şi aceasta pornind de la estimarea lui Ray Kurzweil că undeva, prin anii 2040 (adică foarte curând!!!), partea nonbiologică a organismului uman o va depăşi ca pondere pe cea biologică (Hans Moravec vorbeşte de un procent de …99% !!! Iar Stephen Hawking, în 2001, este şi mai tranşant: va trebui să ne modificăm ADN-ul pentru a evita să devenim necompetitivi în competiţia noastră cu computerele; acestea se vor dezvolta atât de mult şi de repede încât vor pune stăpânire pe lume…). Este posibil să se întâmple aşa ceva? Evident că da. Odată ce omul declanşează o anume cercetare, odată ce porneşte într-o anume expediţie, nimic şi nimeni nu-l mai poate opri. Nici măcar legile, pe care va avea grijă să le „adapteze” nevoilor, speranţelor, convingerilor şi nu în ultimul rând, visurilor sale.

MDP: Unde se află frontiera cunoaşterii actuale din psihologia cognitivă, neurobiologie, mecanică cuantică sau matematică aplicată?

ANDREI DOROBANŢU: În Fizică. Nu luaţi această afirmaţie ca o glumă, ca o metaforă şi nici ca o exagerare sau ca o obrăznicie. Fizica, printre toate ştiinţele, are un mare avantaj, care provine din tipul de educaţie pe care o primesc fizicienii. O educaţie care îi aşează „la mijlocul drumului” între două limite ale rigorii cercetării: rigoarea matematică şi cealaltă rigoare, cu nimic mai prejos, cea a sălbaticei diversităţi a datelor experimentale. Aceasta le permite fizicienilor (şi, ceea ce este la fel de important, Fizicii însăşi) să navigheze oricând în practic toate celelalte domenii ale cunoaşterii, în particular cele două –psihologia şi neurobiologia- menţionate în mod special de Dv. Şi o fac „la pachet”, adică (a)ducând cu ei şi tehnologia şi întregul lor aparat conceptual. „Traducând” în limba Fizicii ceea ce citesc ei în biologie, medicină, psihologie, fizicienii, pe de o parte se îmbogăţesc ei cu date şi mai ales cu întrebări la care nu ar avea acces dacă ar rămâne captivi în propriul lor domeniu, iar pe de altă parte luminează colţuri mai întunecate –uneori doar bănuite- ale teritoriilor pe care le vizitează şi chiar şi asupra unor zone familiare ale acestora aruncă o altă lumină, care le face să strălucească într-un fel pe care specialiştii acestor domenii nu le cunoscuseră până atunci. Şi mai este un element, ultimul despre care aş vrea să vorbim şi care se potriveşte cu întrebarea pe care aţi ales-o pentru a încheia discuţia noastră.

MDP: Cît de departe este Ştiinţa de o imagine mulţumitoare a minţii umane?

ANDREI DOROBANŢU: Răspunsul simplu: foarte departe. Problema este însă, cred eu, alta. Bernard J. Carr, profesor de matematică şi astronomie la Queen Mary College, University of London, spunea că „două dintre cele mai profunde mistere care persistă în ştiinţa modernă sunt teoria cuantică şi funcţionarea creierului. Teoria cuantică are peste o sută de ani dar interpretarea sa rămâne în continuare la fel de enigmatică. În ultimii 50 de ani au avut loc progrese dramatice în neuroştiinţe dar încă nu înţelegem cum funcţionează creierul sau cum se formează conştienţa”. Problema reală nu este cea a distanţei, ci a posibilităţii efective de a furniza o asemenea imagine. Motivul, pentru mine, este legat de una dintre limitele de care se loveşte Fizica şi în general întreaga cunoaştere ştiinţifică, şi aceasta este o limită care implică Natura în întregimea sa, o „limită Gödeliană a cunoaşterii Naturi”. Căci, există o serie de limite pe care Fizica le-a evidenţiat: Zero absolut, viteza luminii în vid, limita Planck... Primele două sunt, să zicem, „tehnice”. Limita Plack este tulburătoare pentru în spatele ei se află „momentul zero al Universului”. De aici şi până la 10-43 secunde, gravitaţia domneşte stăpână absolută şi este atât de puternică încât deformează tot, inclusiov spaţiul şi timpul – cele două categorii fără care gândirea noastră nu poat funcţiona. O limită Gödeliană este copleşitoare, pentru că îngrădeşte însăşi cunoaşterea umană. Am împrumutat numele din celebra „teoremă de incompletitudine” a lui Kurt Gödel din 1931. În cuvinte banal de simple, într-un sistem închis de axiome matematice există propoziţii pe care nu le pot demonstra nici că sunt adevărate, nici false. La fel se întâmplă în Univers, în Natură – spuneţi cum vreţi. Sunt lucruri despre care, iarăşi în vorbe banale, nu am cum să ştiu că aparenţa lor este sau nu cea care ajunge la mine...Pentru că ne aflăm la sfârşitul interviului, vă mulţumesc pentru întrebări –sunt nu doar interesante, sunt cu totul speciale şi greu de răspuns. Şi vă rog, pe Dumneavoastră şi pe cititorii „Viitorului Argeşului”, să primiţi de la mine o poezie a lui Bacovia –total netipică pentru el. Are doar două strofe, se intitulează „Vreodată”, face parte din volumul „Comedii în fond” şi a fost publicată în 1936: „...Şi voi lua din cer/ Ceea ce nu mai găsesc/ Prin stele,/ De când rătăcesc/Această gândire mai vreau/ Din câte am dorit –/ Sau cerul e rece/ La infinit” Vedeţi Dv., într-un fel, lumea a evoluat de la „suntem din aceeaşi plămadă din care sunt făcute visele” a lui Shakespeare, la „suntem din aceaşi plămadă cu stelele” – „star stuff” a lui Carl Sagan. Doar că ajungem într-un punct în care, rătăcind prin stele, nu (mai) găsim ceea ce căutăm. Şi atunci ne rămâne Cerul. Transcendentul. Dincolo. Şi o nouă dificultate: cum ajungem acolo? Asta depinde de fiecare. Şi de mintea fiecăruia. Cât de departe este Ştiinţa de o imagine mulţumitoare a minţii noastre? Ca să ne „vedem” mintea cum este ea cu adevărat, ca să spargem limita Gödeliană care ne îngrădeşte, trebuie să ieşim din ea, să o privim „din afară”. Sigur, peste doar câteva decenii, când vom putea alege să ne „uploadăm” într-un computer, vom putea realiza această ieşire. Ne vom putea contempla din afara noastră. Lovindu-ne de o altă problemă şi de o altă întrebare: „atunci”, cine vom fi noi? Vă mulţumesc tuturor că am stat de vorbă şi să vă ajute Dumnezeu!

MDP: Ce este „a treia cultură”?

ANDREI DOROBANŢU: Într-o conferinţă ţinută în data de 7 mai 1959 („The Two Cultures” - Rede Lecture), C. P. Snow, scriitor şi diplomat, este primul care vorbeşte despre existenţa a două culturi, între care există o prăpastie care se adânceşte zi de zi: cultura umanistă şi cultura ştiinţifică/tehnică. (Consecinţa disputelor şi discuţiilor extre de aprinse care au urmat a fost cartea „The Two Cultures and the Scientific Revolution”). Lucrurile au ...”evoluat”, aproape cu mândire din partea unora (cel puţin) dintre oamenii de cultură umanistă care şi-au tot făcut un titlu de glorie din disjuncţia între ei şi matematică, fizică sau partea tehnică. Oamenii de ştiinţă au fost mult mai ponderaţi. Cum spuinea cineva, „am cunoscut oameni de ştiinţă care nu ascultaseră Wagner, dar nici unul nu se mândrea cu asta”. De la Snow încoace însă, explozia ştiinţei şi a tehnologiei a fost atât de puternică şi atît de „invazivă” încât aproape nimeni nu se mai poate face că nu le vede, fie pe una, fie pe cealaltă. A afla despre ce este vorba nu este însă un lucru simplu pentru că „limba” în care sunt scrise este puţin cunoscută la nivelul publicului larg şi este una complicată. A devenit astfel clar că este nevoie de „traducători”. Aceasta este A Treia Cultură.

MDP: Mulţi consideră ştiinţa o religie.Aşa este?

ANDREI DOROBANŢU: În nici un caz! Religia este şi ea o instituţie, ca şi Ştiinţa. Dar Religia, oricare, are, prin definiţie un Dumnezeu – sau mai mulţi. Care se află în Transcendent. Ştiinţa îşi are şi ea “oficianţii” săi, chiar “patriarhii” săi, dar toţi şi fiecare, de la cei aflaţi la începutul drumului până la Premiile Nobel, se află …”dincoace”, în lumea reală, obişnuită, care, în plus, este însuşi obiectul cercetării lor. Pe urmă, Ştiinţa, prin definiţie, se îndoieşte. Şi aceasta este de fapt menirea sa. Fără îndoială, fără chestionarea autorităţii, a oricărei autorităţi, progresul Cunoaşterii şi implicit al Ştiinţei, este imposibil. Mi-a rămas în minte o frază din prima carte de filosofie pe care am citit-o, “Introducere în Filosofie”, de Friedrich Paulsen, publicată în 1892: “O ştiinţă crezută este la fel de periculoasă ca o religie gândită”. Prima parte a afirmaţiei este evidentă. Pentru cea de a doua nu am găsit foarte multă vreme o explicaţie pe care să nu am probleme să o accept. Până când nu am întâlnit, într-o ştire din vara aceasta, o expresie a lui Richard P. Sloan, profesor de medicină comportamentală la Universitatea Columbia: trivializarea Transcendentului. Dacă aţi citit “Fundaţia” lui Asimov, nu se poate să nu vă amintiţi imaginea senzaţională a centralelor nucleare din primul secol al “Erei Fundaţiei”, în care tehnicienii erau preoţi, directorul era mare preot… Nu. Ştiinţa nu poate fi o Religie şi ca atare nici nu trebuie să devină vreodată. Confundarea lor amputează din fiinţa umană fie Cunoaşterea, fie Credinţa. Fie pe amândouă. Şi astfel ne ratăm total rostul existenţei noastre spaţio-temporale, câtă vreme ne este dat să trăim pe acest Pământ. Sau oriunde altundeva.

MDP: Care sînt diferenţele între ştiinţă şi cunoaştere?

ANDREI DOROBANŢU: Cunoaşterea este un act personal, de o profundă intimitate. Diferenţa între ele, pentru mine cel puţin, este aceeaşi ca cea între Religie şi Credinţă. Ca instituţii, Ştiinţa şi Religia sunt reproşabile. Credinţa şi Cunoaşterea ...sunt ale fiecăruia. Împreună cu Iubirea, formează calităţile fundamentale care definesc fiinţa umană. Pentru că tot vorbim despre Fizică, aşa cum particulele elementare, care reprezintă stadiul ultim de structură a materiei din care suntem şi noi formaţi, sunt la rândul lor „compuse” din trei sau doi quarci, tot la fel un om poate fi considerat ca definit de aceste trei calităţi sau doar de câte două dintre ele. Toate trei sunt în acelaşi timp „instituţionalizate” – chiar şi Iubirea, de la care porneşte Familia şi, încă şi mai departe, însăşi Societatea. Dar, în măsura în care orice instituţie îşi pune amprenta asupra tuturor celor care lucrează pentru ea, nici instituţia nu se reduce la aceştia, nici ei nu se identifică total cu instituţia. Revenind însă la cele trei calităţi fundamentale, Credinţa este o alegere personală (educată, de cele mai multe ori) iar Iubirea ...aici lucrurile sunt foarte complicate şi încă neînţelese. Cunoaşterea este o disponibilitate personală, rezultat al unei decizii conştiente. Pentru că, este adevărat că Aristotel îşi începe Metafizica sa spunând că „orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte”, dar, să fim serioşi, câţi dintre noi nu facem tot ce se poate pentru a adormi pentru vecie această „tendinţă patologică” sau măcar să o amorţim?! Iubirea însă... Aşa cum spune neurologul Carla Shatz, ea este codificată în creier încă de la primele stadii ale dezvoltării sale, împreună cu amintirile, cu speranţele, cu aspiraţiile noastre. Iubirea –capacitatea de a iubi- este o binecuvântare. Credinţa este o alinare care îl pregăteşte pe om pentru cea mai copleşitoare aventură care îi este dată: deschiderea accesului spre Transcendent. Cunoaşterea este o povară. Omul de ştiinţă autentic ştie acest lucru şi de aceea atitudinea sa faţă de tot ce îl înconjoară, viu şi neviu, este umilinţa. De aceea cred că fiecare din aceste trei calităţi cer din partea celui care le posedă o pudoare absolută în manifestarea lor. Exhibiţionismul, fie că este vorba de Iubire, de Credinţă sau de Cunoaştere, este înjositor pentru cel care îl practică şi distrugător pentru calitatea cu care acesta a avut şansa să fie înzestrat. Cunoaştere şi Ştiinţă. Ştiţi cum este? Intri într-o casă mare, pe întuneric şi legat la ochi. Şi trebuie –sau îţi doreşti tu- să reconstitui întrega casă, sau o cameră cel puţin, cea în care ai intrat, din umbrele şi zgomotele difuze care ajung la tine. Reconstituirea este pe atât de bună pe cât de performante sunt simţurile noastre, imaginaţia, cultura generală şi capacitatea de a gândi. Are un anumit nivel de exactitate. Dar…

MDP: Dar între exactitate şi adevăr?

ANDREI DOROBANŢU: Primul om pe care l-am auzit făcând această distincţie a fost Domnul Constantin Noica, într-o formidabilă conferinţă ţinută în amfiteatrul 1 al Facultăţii de Fizică din Bucureşti, la mijlocul anilor 1980. (Oricât de incredibil poate să pară, o asemenea conferinţă chiar s-a ţinut, cu o participare pe măsură, adunând alături fizicieni din toate generaţiile şi studenţi. A fost de altfel a doua sa prezenţă la Institutul de Fizică Atomică, prima având loc în Sala de Seminar a Laboratorului de Fizică Teoretică.) Exactitatea, pentru dumnealui, este singura accesibilă omului de ştiinţă. A cărui activitate de cercetător se desfăşoară în interiorul limitelor experienţei. Prin mersul dintr-o exactitate în alta, mai largă şi cuprinzând-o, ca limită, pe cea precedentă, se construieşte cunoaşterea prin ştiinţă. Măsurătorile efectuate prin intermediul unei anumite tehnologii sunt exacte. În limitele acelei tehnologii a respectivelor instrumente de măsură puse la dispoziţie de ea. “Generaţia următoare” de instrumente, tehnologia perfecţionată, furnizează alte rezultate, de multe ori destul de puţin diferite, care, la rândul lor, sunt considerate exacte. Adevărul, cu majusculă, este o calitate rezervată. El se află în Transcendent. Dincolo de limitele experienţei “obişnuite”. Şi, ca atare, inaccesibil cunoaşterii noastre omeneşti. Închipuiţi-vă că vă aflaţi în camera de care vorbeam, nelegaţi la ochi dar lipiţi de unul dintre pereţi. Şi pe peretele din faţă se află o fereastră închisă. De acolo de unde vă aflaţi priviţi prin fereastră, apoi vă apropiaţi din ce în ce mai mult de ea. Veţi vedea din ce în ce mai bine ce se află şi ce se întâmplă afară, cu detalii din ce în ce mai multe, veţi vedea cel mai bine când veţi ajunge lipit de fereastră, dar imaginea a ceea ce este “dincolo” rămâne în permanenţă incompletă. Niciodată, de exemplu, dacă rămânem în cameră, nu avem cum să ştim ce se află în spatele casei. Pentru un cercetător, fiecare experienţă, fiecare teorie, fiecare formulă, reprezintă o fereastră. Fiecare nouă tehnologie, fiecare nouă tehnică de calcul - un pas mai aproape de fereastră. Dar nu putem trece dincolo de ea. Nu putem ajunge “personal” acolo unde se află adevărul.

MDP: Mintea este un epifenomen al creierului sau este strict un produs al unor activităţi cuantice ce se leagă inseparabil de microanatomia şi microfiziologia neuronilor şi sinapselor?

ANDREI DOROBANŢU: Prin definiţie, un epifenomen este un fenomen secundar, în sensul că se manifestă ca o consecinţă a unui fenomen primar. Între ele există de multe ori o relaţie cauzală. În medicină, diferenţa nu este semnificativă: spun epifenomen doar ca să accentuez faptul că nu este fenomenul primar pe care îl studiez sau îl urmăresc. Ideea că fenomenele mentale sunt epifenomene, efectul unor fenomene fizice, datează din ultimul sfert al secolului 19 şi îi este atribuită lui Thomas Henry Huxley (bunicul marelui scriitor care ne-a dat „Brave new world”). Despre „activităţi cuantice” în creier nu cred că se poate vorbi. Mecanica Cuantică poate „fabrica” un cadru teoretic în care să se poată purta o discuţie consistentă despre tot ce se petrece în creier şi care să integreze elementele microanatomiei şi microfiziologiei privitoare la neuroni, celulele gliale, sinapse. Dar fenomenele, mecanismele, care „generează” ceea ce numim „minte” se află în altă parte. Unde? Nu îmi permit nici măcar să mă ating de o asemenea discuţie. Tot ce vreau să spun este că aşa cum în „supa prebiotică” în care Stanley Miller „a amestecat” apă metan, amoniac şi hidrogen, au apărut aminoacizi, baza vieţii, dar aceasta nu poate explica saltul de la non-viaţă la viaţă, tot aşa complicatul şi complexul pattern al neuronilor şi sinapselor nu explică, prin simpla sa existenţă, mintea pe care o avem. Atunci când o avem...

MDP: Şi o întrebare aparent puerilă, însă cu greutate filosofică. De ce credeţi că Universul este atît de mare?

ANDREI DOROBANŢU: Dar cât de mare este? Până la Soare sau până la Jupiter, ca acum câteva sute de ani? Se întinde pe o distanţă de 15 miliarde ani-lumină ca acum vreo 10 ani, sau doar de 13,7 miliarde, ca acum? Va mai creşte cu câteva miliarde de ani-lumină când Soarele se va stinge, cu alte câteva zeci de miliarde când chiar şi timpul se va sfâşia şi va dispărea? Universul este atât de mare cât este istoria sa. Ca şi viaţa noastră a fiecăruia. De abia am depăşit cu nave fără oameni limitele Sistemului Solar. Mai departe? Teoria Relativităţii nu ne prea lasă să mergem cu viteza luminii sau, dacă o facem, şi ajungem, să zicem, la marginea „de astăzi” a Universului, nu va şti nimeni pentru că până ne întoarcem totul va dispărea. „Timpul mort şi-întinde trupul şi devine vecinicie/Căci nimic nu se întâmplă pe întinderea pustie”. Ca om mă pot speria de imensitatea care mă copleşeşte. Pentru un fizician însă lucrul acesta nu are importanţă. Indiferent de cât este de mare, Universul „încape” în ecuaţii, în formule, în legi... „într-un număr”, cum spune tot Eminescu. Altceva cred însă că este teribil de important. Iarăşi -a treia oară- Eminescu: „Şi când propria tai viaţă singur n-o ştii pe de rost,/O să-şi bată altul capul s-o pătrundă cum a fost?”. Viaţa Universului, cât e el de mare, cât e de mic, trebuie ştiută. Noi, din tot ce există, suntem cei putem face acest lucru. Parte neînsemnată din istoria sa, ne-am substituit lui încercând să „pătrundem” cum a fost şi cum o să fie. Căpătând astfel aceleaşi dimensiuni ca şi el.

MDP: Credeţi că Dumnezeu, în cazul în care intervine providenţial în mersul istoriei pentru a influenţa un om, ar respecta sau nu legile fizicii? Nu mă refer la minuni. Cine este Dumnezeu pentru fizicianul care se întreabă astfel?

ANDREI DOROBANŢU: Nu pot răspunde, pentru că niciodată nu mi-am pus nici prima întrebare şi (mai ales) nici pe cea de a doua. Încep cu aceasta din urmă: dacă îmi pun acest gen de întrebări, înseamnă că fie credinţa mea nu există, fie este slabă şi caut o motivaţie pentru ea. Prima întrebare... Timp de şase zile Dumnezeu s-a uitat la ce a făcut, la Creaţia sa „şi a văzut că este bună”. Aşa cum spaţiul şi timpul şi materia s-au născut odată cu Universul, legile care le guvernează s-au născut odată cu Creaţia. Noi tot continuăm să le recunoaştem. ŞI, totodată să le respectăm. Condiţia este pentru noi. Şi dacă şi facem acest lucru, atunci există şi posibilitatea –în principiu- să găsim calea, modul, de a cere intervenţia lui Dumnezeu, pentru noi sau pentru alţii. Altfel, nechemat, Dumnezeu nu cred că intervine. Doar priveşte…Dar, lăsaţi-mă mai bine să vă propun un fragment dintr-o scrisoare (23 septembrie 1860) a lui Thomas Henry Huxley către prietenul său Charles Kingsley: „Pentru mine, Ştiinţa ne învaţă, în modul cel mai înalt şi mai puternic, marele adevăr care este întrupat în concepţia Creştină a supunerii totale la voinţa lui Dumnezeu. Aşază-te în faţa faptelor ca un copil mic, fii pregătit să renunţi la orice noţiune preconcepută, urmează cu umilinţă oriunde şi orice prăpăstii spre care te conduce natura sau nu vei învăţa nimic.” Cred că acum cel mai bun lucru este să tac.

MDP: Ce spun vizionarii despre viitorul apropiat, dar despre cel foarte îndepărtat?

ANDREI DOROBANŢU: Există o „zicere” celebră: „Este greu să faci predicţii, mai ales asupra viitorului”. Evident, este mult mai sigur să ai viziuni despre viitorul îndepărtat – în fond, şansa ca vreunul dintre colegii tăi să ajungă să trăiască vremurile respective şi să le verifice sunt practic nesemnificative. Predicţiile –viziunea, cum spuneţi Dumneavoastră- despre viitorul apropiat prezintă un grad mare de risc. Nimic din ceea ce se întâmplă astăzi, dar absolut NIMIC, nu seamănă cu imaginea lansată de Arthur C. Clarke în „2001” despre explorarea spaţială, despre bazele lunare, despre călătoriile prin Sistemul Solar. Şi „termenul” viziunii a fost, cât, 50 de ani! O jumătate de secol. Cel mai spectaculos exemplu este situaţia de la sfârşitul secolului 19: Ştiinţa în general, Fizica în particular, erau considerate ca ...încheiate. Tot ce era de ştiut se considera că se ştie. Tot ce mai rămânea erau mici perfecţionări tehnice. Atât. Şi a urmat deceniul 1895-1905: radioactivitatea, mecanica cuantică, relativitatea. Lumea a devenit dintr-odată cu totul alta. A prevăzut cineva aşa ceva? Nimeni. Poate nu ştiam destul, veţi zice. Foarte bine: sărim peste încă un secol. Sfârşitul anilor 1990. Acum ştim suficient de mult(e). Mai ştim şi ce aşteptăm: super-unificarea tuturor forţelor, validarea şi apoi depăşirea Modelului Standard, descoperirea Bosonului Higgs... Exista o anumită „linişte” printre fizicieni la sfârşitul secolului trecut. Exista un „program de cercetare” sau, cum spuneţi Dv., o anumită viziune asupra viitorului imediat care genera o stabilitate a întregii cercetări ştiinţifice. Şi ...a urmat un şoc. Fizica şi chiar Biologia, au fost „invadate” de Science Fiction. Cele mai serioase reviste de specialitate au început să publice articole pe care autorii de acum un sfert de veac s-ar fi jenat să le trimită spre publicare iar revistele nici măcar nu le-ar fi luat în consideraţie: teleportarea, maşina timpului, extra-dimensiunile, universurile paralele, clonarea, drepturile roboţilor, cyborgii... Vor fi într-o zi toate acestea? Eu înclin să cred că da. Deşi, dacă vă aduceţi aminte versurile cu care încheie Blaga „Risipei se dedă florarul” - „Visând întrezărim prin doruri-/latente-n pulberi aurii-/păduri ce ar putea să fie,/şi niciodată nu vor fi ”…

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

Vizualizări: 837

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor