Marian Drăghici – Ghidul supravieţuirii poetului în Epocalipsă

Marea provocare a celui care scrie şi receptează poezia pare a fi, pentru reactivii vremurilor noastre, insignifiantă: este poezia doar limbaj, unul ca atâtea altele? Şi: cum supravieţuieşte poetul, ca reacţionar hârşit, propriului său cod liric? Cel mai bătrân poet este acela care a supravieţuit a doua zi ultimei sale cărţi, se ştie.
„Meseria de a muri”, cum este meseria oricărui poet bun, trage după sine poezia în fundătura exprimării cu orice preţ, de care era atât de conştient un Passolini, de exemplu: „Ori să te exprimi şi să mori, ori să rămâi neexprimat şi nemuritor”.
Marian Drăghici, unul dintre rarii poeţi români conştienţi de înşelătoarea artă a expunerii acelui cuvânt ce „esprimă adevărul”, se numără printre cei ce nu cred în „imprimarea” poemului aici – în urma lăsată după izgonirea îngerului.

În felul lui, el urmează ideea despre artă a lui Celibidache – care nu înregistra muzica: o dirija/cânta doar. Cartea pe care o dirijează Marian Drăghici, în Epocalipsă, se cere editată/citită în „altă viaţă, cerească unică şi integrală”. Exigenţa asta l-a costat pe poet – aici şi acum.
Încă de la debutul cu placheta „Despre arta poetică („C. R.”, 1988), Drăghici a lucrat în metale grele. Pe cortex, direct. Şi, neapărat, în contratimp cu poeţii generaţiei sale biologice. Cistelecan îl vede în echipă cu Mureşan şi Pantea, abonaţi la aceeaşi „intemperanţă vizionară a discursului”, posesori ai unei „imaginaţii convulsionate la modul expresionist”, dar asta e o formulă care să explice că poetul nu e niciodată singur într-o ţară mică, aşa cum e România. Când lunedismul era în floare, Marian Drăghici scria altcumva, altceva admitea el în poezie. Faptul a fost remarcat de un critic cu seismograf fin, cum este Marius Lazăr, dar critica de alcov & cenaclu a rămas imună la apariţia unui poet „defazat”: „Despre arta poetică reprezintă un debut remarcabil, cu nimic sub cota valorică a primelor apariţii ale poeţilor afirmaţi în ultimul deceniu […] Poemele vor şoca întâi prin «vorbirea în dodii», cutremurată de viziune şi prin discursul plin de aplomb, pentru a se dovedi apoi uimitor de construite şi coerente în infrastructura lor de simboluri, pe parcursul întregii cărţi.”
Versurile sale din acea plachetă girată de Mircea Ciobanu au drept miză „fiinţa în miracol”, primejduirea acesteia într-o fundătură existenţială, un topos unde magia şi anostul se împletesc într-un ceremonial aproape exanguu. Tot ce poate fi mai dematerializat, în răspăr cu canonada protextualistă a vremii se instalează într-o poezie în care nimic nu este facondă, accent debole sau mai ştiu ce achiziţie a momentului. Drăghici scrie cu un ochi atent la pagina albă şi cu celălalt la eseurile lui Heidegger din „Originea operei de artă”, cu al său principiu formulat cât se poate de limpede: în adevărata operă, artistul lasă loc operei, el devenind o includere. Poetul e (şi) aşa cum spune Şora: sarea pământului, iar la cristalizarea poeziei sale îşi dau mâna tăriile şi cele nevăzute, topite toate într-un athanor alchimic. Atâta să nu uităm: cel ce rosteşte vraja este şi el… om.
Într-adevăr, la debut poetul pare rupt de lume, în orice caz de paragina asta unde s-a instalat „batracianul ateu”, iar omul roagă să i se permită „un strop de îngeritate”: „Iarnă afară. Ninge liniştit. Lampă băltoacă a visătoriei / cum stai spânzurată în om pe-ntuneric: / ca o evlavie ce ne-a rămas / copilei i-a crescut mustăcioara ironică, zice: / - Erau ca voci în schimbare / semnele faste pe pământ. / Tu, însuţi, geniul / acum un funigel în văzduh un liliac al răbdării / în nopţi de iarnă cu rămureaua de scaiete / plimbai la scăldătoare lumile, câte sunt. / Apa de după scaldă încă o beau / pentru tine liliac al răbdării pe pământ / şoareci şi pustnici, nu se ştie de unde aduşi de vânt…” (Lampă, în vol. „Harrum. Cartea ratării”, Vinea, 2001).
Limbajul e cumva liturgic, poetul oficiază, şi pe bună dreptate în epoca în care lipseşte harul – sau se ascunde –, senzaţia de catacombă a fiinţei se naşte la tot pasul în poezia sa ceremonioasă, cultivată, chiar austeră în ciuda unui barochism sui-generis. Poetul e un cenobit ce-şi plimbă poemul „la aer, în minte”. Invocarea graţiei îi reuşeşte în aceste poeme iluminate şi irepresibil orientate spre arhetipuri, indiferente la magia seacă a cotidianului. Poemul însuşi a venit „prea târziu” sau este o rămăşiţă a graţiei originare cultivată de un poet aidoma „barbarului care-şi strigă harul în zori”.
Mai târziu, Drăghici va face o selecţie drastică a acelor poeme şi va reţine în antologiile apărute la „Vinea” („Harrum…”, dar şi „Negresa”) doar câteva, dintre care unele cu titluri schimbate. Poeme, versuri noi par mixate după un alt registru în care autorul îşi regândeşte propria artă poetică. Este un mod al său de a lucra în poezie, cu variante şi reluări cerute parcă de un diapazon interior vibrând după o gamă în care armonicul poartă o luptă cu dizarmonicul, iar lauda lucrurilor este, treptat, înlocuită de „muzica celui sceptic”. Refacerea poemului, o năpârlire cerută de primenirea instrumentelor de lucru ca şi de persistenţa ideii, exprimată într-un text programatic din debutul antologiei „Harrum” (Bou moscat la arat pagina albă, goală), anume, că lucrăm o singură carte toată viaţa (de aici şi de apoi): „Nu recunosc alt stil de a evolua în interiorul unui proiect auctorial decât prin transformarea acestuia, până la identificare, în traiect existenţial”.
Nu ştiu încotro s-ar fi îndreptat poetul după debutul său, dar pare că schimbarea de paradigmă existenţială de după 1989 a contribuit la apariţia unei alte voci, multiplă, în care scoriile limbajului orfic din cartea de debut sunt lăsate în urmă, nu cu o oarecare nostalgie – şi nu de tot. Dacă anterior el clama încă după acea frază aurorală „cu care trebuie să începi astăzi / pentru a ajunge departe” (un fel de căutare a tonului, ca la Nichita Stănescu, cel din „Noduri şi Semne”), în poemele din „Partida de biliard din pădurea rusească” (1996) dicţia poetică devine mai aspră, mai colţuroasă, cumva cinică, fără atentate, totuşi, la limpezimea atică a limbajului, prezervând ceva din acea nostalgie a originarului care-l făcea pe poet să ne avertizeze, de o manieră stranie: „Numai să nu-mi luaţi în seamă chipul / căci par mort.” Pentru noul prag al poeziei sale lămuritor este acest poem al dedublării, în care un alter-ego, „băutor de soare negru” (recunoaştem, desigur, semnul nervalian al damnării, ca şi al juisării în această ipostază) se substituie celui ce duce o viaţă diurnă comună, ca „stâlp de familie bau- / bau tatăl-mama a doi copii/două fetiţe” (las’ că acest pasaj va fi scos în Negresa). Omul cenuşiu, de serie, cel ce-şi duce viaţa în siajul anostului şi al repetiţiei este dublat de un necunoscut a cărui personalitate este vampirică; acest straniu atractor tinde să-l înlocuiască, să-l devore, aidoma unui daimon care-şi face mendrele cu bietul ins căzut pradă exigenţei, ca şi unei ironii abia mascate : „Adesea un necunoscut îmi apăru / în gesturile mele în cuvintele mele. / Un meridional rămuros băutor de soare negru / şi zvârlind la ocazii în numele meu / bănuţii unor idei ce-mi erau / de pe acum tot atât de improprii / ca epiderma ori culoarea ochilor. / Pescuitor în ape tulburi (ai acelor bănuţi?) / îmi ameninţa existenţa prin acea că deţinea la perfecţie / arta dedublării a empatiei / şi-ar fi putut trece la nesfârşit / drept eu în lumea neatentă. // Altfel, un ins necunoscut, un băutor cu mustăţi de motan faustic seara pe lângă foc / scrutând lumea printr-un pahar, mai aruncând / un lemn pe foc, mai bând o duşcă / / licheaua nu se sfii să-mi propună / seara pe lângă foc / aşa, scrutând lumea prin păhăruţ, / mai aruncând un lemn pe foc, mai bând o duşcă // să cheltuim după bunu-i plac / anii cei mai frumoşi, anii păhăruţului / când iubirea e una cu sunetul, cu dansul / picioarelor de porumbel pe un acoperiş de tablă / CA APOI SĂ TRECEM MAREA ÎMPREUNĂ BEŢI MORŢI, / ca pe un lest să mă depună / pe o insulă necunoscută, pe un pământ nou // singur, mai singur ca un scuipat de drac cum zice Exilatul / să mă trezesc deodată acolo / în revărsat de zori, în ciripit de păsărele // singur, absolut singur, cu Dumnezeu / şi un scuipat de drac / volatilizându-se în soare cu păhăruţ cu tot / şi roza mentală în păhăruţ / şi mâna mea pe păhăruţ / ciocnindu-l prin aer cu exilaţii şi cu morţii” (Dublu portret cu mustăţi de motan faustic). Imaginea singurătăţii absolute, faţă în faţă cu Dumnezeu, este emblema mistică a acestei poezii abonată la solitudine şi care solicită o bogată viaţă interioară, aşa cum cerea Meister Eckhart în scrierile sale: „Omul nu poate învăţa alergând, fugind de lucruri, sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales singurătatea interioară, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial. Asemenea celui care vrea să înveţe să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi de dificilă ar fi pentru el această activitate”.
Este şi unul dintre motivele pentru care Drăghici „învaţă” perpetuu să „scrie”: poemele sale sunt renovate şi reorchestrate în variaţiuni ale aceleiaşi voci ce se caută pe sine. Poetul evoluează lent – în propria lui coajă: ascunde miezul „poemului”, atomul de vers care declanşează explozia poetică. Stă lângă ceilalţi, dar este, de fapt, singur în toate actele sale. De lângă el, un altul îi face semn dintr-o depărtare în care se vede singur, pe sine.
Este o schimbare la faţă, şi la ton, după primele două cărţi, care-l va duce pe Drăghici din zona poemelor „sfielii”, construite oarecum după o reţetă aristocrat-livrescă, într-o îndrăzneaţă cucerire de sine ce va culmina cu una dintre cele mai bune cărţi ale deceniului trecut (din secolul trecut, iată): „Lunetistul” (cu al său remake „Lunetistul & cocoşul de tablă”) Această carte apărută în 1996 a fost destul de atent comentată de abili critici literari, ca şi de comentatori de ocazie ai poeziei, cu toţii frapaţi de dicţia poetică impecabilă, ca şi de efortul poetului de a construi, cărămidă cu cărămidă, un adăpost pentru poezie, aidoma unui „Eutih al gratuităţii”. Vă las plăcerea să descoperiţi singuri ce este un „Eutih”.
Cele cinci poeme din „Lunetistul şi cocoşul de tablă”, cu liniile lor de forţă fractalice sunt, cu toate premisele lor exterioare, tot atâtea raporturi ale misticului cu lumea, aşa cum le-a văzut filosoful: nu din ceea ce este alcătuită lumea e misticul, ci lumea ca atare este misticul. Căci Marian Drăghici, departe de a fi un poet religios, aşa cum ar putea presupune un cititor sedus de anumite invariante ale poeziei sale, ca şi de un fan al cazuisticii bogate a genului, este un mistic pentru care nota religioasă este doar o treaptă în accederea sa la un sens mai profund al Textului. Poeţii religioşi nu „scriu”, de fapt. Ei parazitează textele sacre şi sunt subordonaţi, cu tot cu intuiţie şi ardoare, unor table ce le sunt trimise spre a fi respectate fără crâcnire. Se topesc în evanghelii minore şi sunt absorbiţi de hăul vacuităţii slovei de foc. Nu cred în poeţii religioşi care nu scriu mai bine decât Iehovistul, dar sper cu misticii care se abat de la „linie”. Marian Drăghici este un astfel de mistic.
Este şi motivul pentru care el a retuşat, în felul său „rămuros”, anumite linii de forţă ale postmodernismului (aşa cum le enumeră el într-o ironică pagină de context, în poemul Nimic decât poezia. Ţaţa balcanică & femeia lui Iov) încercând să iasă din derizoriul pe care l-ar fi presupus rescrierea unor „elegii duineze” sau a unor ectenii care fac deliciul popilor de provincie şi al bigotelor ce-şi transcriu poezia în ceaslovuri parfumate. Pentru poet nu există doar Lumea, ci Lumile, aşa cum poemul nu e doar Poemul, ci toată critica lui, ca „bucurie, viciu, boală incurabilă”, un soi de dialog în care părţile discursului se reunesc după „editare” într-un tot cu fragmentele criticii – „un summum integrator ca însăşi viaţa”. Mă rog, nu ştiu dacă viaţa are habar de Critică, dar ca imagine este reuşită această apoteoză a travaliului creator, cu nostalgia Totului. Totuşi, abia ce scapă „enumerării” este poezie.
După ce face proba scrierii poemului-vehicul, cu ambiţia experimentării discursului-hologramă, Drăghici va sări din normă, ca orice explorator care nu se mai mulţumeşte cu Europa de acasă (citeşte, Biblioteca), şi va pleca la vânătoarea poemului în Africa. Cu toţii avem o Africă a noastră (Geo Dumitrescu avea una… sub frunte), o junglă de înfruntat, cu spaimele şi himerele noastre, cu capcanele pe care ţi le poate scoate în cale acest continent cvasi-mistic al originii umane, locul Evei primordiale. Ei bine, acest loc este ocupat în imaginarul poetului de Negresă, o fiinţă atât de veche încât poţi locui în ea în timp ce stai de vorbă cu ea.
Ca toţi poeţii conştienţi de regresiunea genurilor şi de faptul că a vorbi în poezie devine restrictiv pentru vocea poetică însăşi, Drăghici inventează personaje memorabile apte să ţină un discurs liric polifonic. Ironia face ca aceşti purtători de cuvânt ai poemului său să fie simpatice animale… domestice, altfel îndelung verificate în literatura lumii: un motan, un câine etc. Motanul faustic al lui Drăghici primeşte replică în „Harrum” din partea lui Carl Gustav, „câinele meu credincios”, cel care ironic sintetizează astfel plecarea stăpânului în Africa: „L-am văzut, şi nu la Ierusalim / Nici cântând dintr-o armonică roşie printre dealuri roşii / seara în drum spre negresa din Ierusalim. // L-am văzut la masa de sub vişin singur în cârciuma goală – şi pretindea că e dus în Africa să-mpuşte lei caraghiosul. L-am văzut aşteptând păhăruţul cum alţii negresa din Ierusalim / bând apoi şi fumând şi beat mort ridicându-se instantaneu la cer / prin înşurubare în păhăruţ. / Fix în momentul acela în Africa răsunară / scurte focuri de armă răget de leu lătrături – şi vacarmul savanei pârjolite răbufniri în cârciuma altfel goală. // Tot eu, şi nu înţeleg pentru ce Doamne tot eu / l-am văzut tăvălindu-se ca porcu’ la picioarele patului / cu pirostrii pe cap în lumina dimineţii. / Dar nu era lumina roşie a unei dimineţi pământene / era sufletul sau ce mai rămăsese din suflet: îngerul probozit…” (Îngerul probozit. Poemul verii `99, în vol. „Harrum…”).
Aşadar, un câine de casă ironic, dotat din plin cu mustăţi sarcastice şi cu tupeu al replicii, ne avertizează asupra caraghioslâcului stăpânului său, asupra imaginaţiei mincinoase a aceluia (se laudă că merge spre Ierusalim şi ajunge în Africa, însă de ce l-am crede pe poetul „mincinos”?); un ascultător perfect stilist al gândurilor poetului, cel care obişnuieşte vorbind singur să ceară „artă şi precizie” oricui ciocăneşte la o poetică a sa, în timp ce se „înşurubează” în păhăruţul care-i prelungeşte agonia aici. Un schimb prelungit de scrisori declanşează scenariul unui road movie în care flash-ul replicilor dintre cei doi se întreţese cu imaginea plină de savoare a unui „loc” necunoscut în care se află poetul. La drept vorbind, nu există adrese unde ajung scrisorile celor doi, doar imaginate coduri poştale – şi poetice – care se reunesc în mintea unuia ce meditează la „Dichterexistenz als Sünde” (existenţa poetului ca păcat). Acest travaliu imaginar – dar, posibil, tot atât de bine posibil ca fiind real – îi dă lui Drăghici posibilitatea de a exista în două planuri (nu importă ordinea): ca vânător de lei în Africa (să ne reamintim că Rimbaud părăsise efectiv poezia pentru comerţ cu fildeş şi arme, la Aden), dar şi ca poet ce trăieşte „senzaţia stranie a propriei postumităţi”, în locuri de perdiţie, unde omul „e mort, foarte mort / aşa bând, fumând / singur în cârciuma înţesată de lume”.
Una dintre achiziţiile poezie române contemporane, prin Marian Drăghici, este trăirea morţii în plină artă a supravieţuirii, o existenţă închinată pragurilor prin care intri în devenirea continuă, unei spirale ce conservă toate vârstele poemului. Ghidul supravieţuirii poetului devine Munca mortului la fosta sa viaţă, dar aceste două cărţi încă se scriu – deşi anunţate ca titluri – ele nu au fost încă de nimeni citite, semn că poetul îşi marchează deja, pentru când va mai putea vâna „lei”, hinterlandul său propriu: „De la un timp moartea nici nu contează. / Ai aflat că poţi trăi şi mort, ai experimentat asta. Blând, fără mefienţă. / Mort pentru ceilalţi chiar în mijlocul tribului / sub aparenţa înşelătoare a unuia viu şi puternic - / ca mine luna din cerul Africii moţăind când e să mătur umila stradă Năbucului. // Culmea e că nici mort nu-i scapi pădurii încâlcite, de tăişuri / prin care sună ferit în vânt din creangă-n creangă, oriunde-ai merge, / armonica roşie neauzită. // Fiind deja mort pentru viaţa ce ţi s-a dat «ca o binecuvântare a cerului» - / dar ai ţiflat-o, ai secat gustul vieţii din iubire nesăbuită şi scriere fără putere - / măcar nu te mai temi ca altădată că un cuvânt al ei / te-ar putea ucide harşt! Ca o ghilotină // Or, asta s-a şi întâmplat devreme ce eşti deja mort. Inflexiune a vocii gest / nici măcar conştientizat şi fulgerul nevăzut/neauzit / s-a produs curăţindu-te-n clipă, globular / implozie iradiantă, ca atunci când tam-nisam şi se face din senin «pielea / găinii» şi gata, în secunda consecutivă declicului eşti altul, un ins / trecut prin moarte, un om mort – ca mine ca luna din cerul Africii / moţăind când e să mătur // […] Dar eu vorbesc aici de moartea succesivă inaparentă (ca vuietul ciocanului / pe limba coasei ) / ce se depune în straturi inelare în trunchiul nostru cu armonică roşie / ocupându-l milimetru cu milimetru în chip tăcut perfid / Un imobil minat implodând şi năruindu-se şi totuşi rămas în picioare / asta suntem. Şi iar implodând şi năruindu-se şi încă în picioare. Şi iar. // Cu armonica roşie trecând fără semne alarmante din moarte-n moarte ticăind / de-a lungul vieţii teroarea Morţii celei mari, ultime, se camuflează / în obişnuinţă, într-o complicitate difuză de zi cu zi şi minut cu minut. // În afara acestei complicităţi laşe dezarmate – iţindu-se brutal (inopinat) / spectrul morţii ne-ar înnebuni într-o clipă / prăjindu-ne de vii”. // Ei bine/ pentru poet fiecare vers, fiecare poem mare şi adevărat / declanşează şocul unei scurte morţi instantanee. / Câte poeme, câte versuri mari şi adevărate în viaţa unui poet / atâtea morţi bruşte, succesive / în jurul capului său aura neagră din crimă-n crimă se albeşte cu timpul / şi într-o zi luminează ca luna plină deasupra străzii Năbucului. / Căci gloria morţii intens focalizată îi conferă vieţii prin reflex // un caracter (pentru poet) sacru. E mesajul lui. E scăparea (Moartea succesivă).
Este mesajul lui Marian Drăghici: mântuirea – prin sacralizarea gestului de a scrie – se obţine aici, prin poemul-implozie, prin supunere în faţa Nespusului, dar trebuie să afirm că acest mistic al literaturii române nu ar trebui să confunde rugăciunea cu poezia, oricum, nu aşa cum l-a încurajat o anume parte a criticii să creadă că este posibil. Moartea nu poate fi amânată şi nici îmbunată, indiferent de gradul „rugăciunii”, ea poate fi doar comentată: iată ce facem noi toată viaţa, ca bolnavi, în sensul în care această deteriorare a sănătăţii fiinţei umane indică religiosul. Poezia nu schimbă nimic, doar pe cel care o scrie, prin repetata prejudecată că se sustrage morţii analfabete – şi totuşi, atotputernice.
Altminteri, poeţii ar trebui să scrie la mănăstire, nu în barurile din „Lima” sau la restaurantul Casei Monteoru şi să facă penitenţă în faţa Textului divin, cu umilinţa întipărită în inima care-şi caută „geniul” undeva în trecut. Din câte ştiu eu, proiectul fiecărui poet este în prezent, cu miza pe renovarea limbajului şi pe supravieţuirea „prin urmaşi”, pe care şi-i „alege” prin acel efect descris foarte limpede de H. Bloom, ca anxietate a influenţei.
Traiectul liric al acestui definitiv poet stă dovadă.

Vizualizări: 322

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Petruţ Pârvescu pe Mai 26, 2011 la 11:20pm
felicitari!
Comentariu publicat de Ion pe August 17, 2009 la 2:55pm
Astazi numai e ce a fost odata nici in poezie. Lumi dispar, altele apar. Poezia nu mai e genul literar cel mai usor de scris. In mintea poetilor de azi spatiul se inconvoaie, timpul se frange, mintea nu le mai poate ajunge.Poezia e ca un vis. Greu de descris, si, in consecinta, si mai greu de inteles. Dimensiunile spatiilor in care se petrece visarea intr-o poezie moderna nu sunt usor de patruns de o minte care abia s-a ridicat si traieste sfios in a treia dimensiune.

"Trebuie subliniat ca un popor traieste prin multime, dar respira prin elite", zice Domnul Prof. dr. Nicolae Dima, in " Romania si Romanii", publicat in New York Magazin, nr 630, de miercuri 12 august 2009. Ei bine, poetul si criticul Nicolae Coande face parte din elitele prezentului.
Felicitari sincere, Domnule Nicolae Coande, pentru pledoaria pe care o faceti valorii in poezie, si nu numai.
Ma bucur sincer sa va vad pe acest site.

Salutari prietenesti,
Ion Cotoi, Massapequa, NY
Comentariu publicat de adriana rodica barna pe August 17, 2009 la 1:20pm
Sunteti un bun avocat pentru poezia lui Marian Draghici. Il vom cauta, datorita pledoariei facute de dumneavoastra.
Comentariu publicat de NEACSU VIORICA pe August 17, 2009 la 12:26pm

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor