Marile ape

 

 

 

Or să vină apele, îţi spuneam,

vijelioasele ape, care acum sînt cuminţi,

şi o să măture totul, maşinile, florile,

chioşcurile de ziare, tot ce se întinde acum

liniştit privirii va dispărea într-o clipă,

care pare acum acum atît de îndepărtată.

 

 

Este doar un gînd acesta, nefiresc,

răspundeai. Mai bine să ne ţinem de mînă,

să ne culcăm capul pe pieptul celuilalt

şi să ne ascultăm bătăile inimii.

Să ţinem minte culorile inimii,

căci munţii sînt un pămînt prea vechi

pentru a-l mai putea apuca transformat

în ruină, iar curgerea apei prea lungă şi

nesecată pentru a ne mai înspăimînta.

 

 

Nu, nu, îţi spuneam strîngîndu-te la piept,

să ne-agăţăm cu mîinile de gardurile parcurilor!

Or să vină apele şi ne vom pierde şi ne vom

căuta în zadar, căci acest asfalt al iubirii

noastre va deveni fundul verde, lunecos

al unui torent, piatra drept şlefuită

a unei civilizaţii dispărute în abis!

 

 

Mă priveai ciudat şi rîdeai cu dinţii

în soare. Eu îţi strîngeam mîinile de

gardurile parcurilor, căci simţeam în nări mirosul

apropierii marilor ape şi ştiam că şuvoiul

nu se poate linişti decît departe,

la marginea oraşului.

 

 

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor