Despre poezia lui Marius Iulian Zinca, se poate spune că este una a surselor inefabilului. A izvoarelor doar în parte domesticite, la care lirismul nostru pervertit se întoarce, pentru a-şi restabili reperele.

         Căutând să păstreze echilibrul între feţele lucrurilor, între văzut şi nevăzut, între simţul comun şi fraza cu accente mistice, Marius Zinca îşi concentrează simbolurile pe spaţii mici, conştient de ceea ce reprezintă economia de text pentru limbajul timpului. Cu mijloace puţine, aşadar, cântărite, însă, cu măsură atentă, extrem de preţioasă, Marius Zinca se aventurează, lacom să simtă şi să înveţe, pe teritoriul experimentului liric: „Amprentele lăsate / între păcat / şi rugăciune / mă împresoară, / arzând tăcerile / unui trup mai larg, / în care voi încăpea / cu semne de cuie / cuminţi / la vama durerii”. („Între păcat şi rugăciune”).

         Discursul este aproape ascetic, poetul formulează sentinţe, pe care le şi execută, cu aceeaşi probitate, care participă decisiv la construcţia temei şi a expresiei. Marius Zinca are o asprime, o anume rigiditate în raporturile sale cu limba literară, acestea nu tulbură însă rotunjimea versului: „Cu gândul / de a-mi revedea viaţa, / mi-am luat albumul din raft / pagini goale / se perindau prin faţă, / arătându-mi… netrăirea” („Netrăirea”).

         Din tăriile propriilor ceruri, sumbre, consumate deja în secvenţe de anotimp intens, cu diagnosticul pus încă de la primele cuvinte: „Eu nu mai plec din mine-n altă toamnă, / Pe timpul meu de zbor te las stăpână / Şi pe clipa ce ne-ntoarce-n rădăcini” („Dincolo de creste”) – Marius Zinca revine cu picioarele pe pământul speranţelor înşelate şi formulează, într-o notă vag protestatară, reţete de conduită: „Lăsaţi, în timp ce plouă, / Nebunii să umble pe străzi, / Căci ei sunt cei ce caută / O lume mai albă” („Cerere”).

         Semnul misterului întârzie deasupra celor două talgere ale balanţei poetice, răsfrângându-se dinspre social, de-această dată, asupra tulburei alcătuiri sufleteşti. Autorul se dilată, cu fiecare pagină întoarsă, asumându-şi un rău social, evoluţia tensionată a unor parametri tridimensionali impuri şi imperfecţi: „Obosit pe cărarea bătută / a cuvintelor, m-aşez la trunchiul / unui gând şi-aştept să vină / somnul nesomnului meu” („Nesomnul trunchiului”) – şi aceasta, căci „S-a oprit / Acele ceasului au murit, / Nisipul a încetat să mai curgă / în groapa adâncă / Timpul / se zvârcoleşte / în mormânt” („Timpul pierdut”).

         Bolnav de bolile lumii, incapabil să se desprindă de teluricul, pe care ştie prea bine că nu-l poate controla, Marius Zinca alege să dialogheze, dialogul reprezentând, aşa cum îl mânuieşte, cum îl conduce el, un cvasiritual de exorcizare. Poezia iese din starea de graţie, spre a se înfăţişa cum probabil că a existat între buzele primului om, rănit de viaţa de fiecare zi şi de propria neputinţă: „De câte ori / te văd, / iubire, / n-am timp / să te întreb / ce faci, / cum o duci, / cum te mai simţi / mereu trebuie / să alerg, / să prind din urmă / dorul de tine” („N-am timp”).

         Marius Zinca nu se risipeşte în structuri lexicale sclipitoare sau fulgurante. Nu se explică, nu caută să impresioneze. Pentru el, realitatea se traduce în extreme – eşti într-un fel sau altul, nu poţi călca niciodată, cu niciun chip, pe drumuri care-şi amestecă paşii. Marius Zinca este un solitar şi-un cinic. Dincolo de politeţea convenţiei, ricanează: „Mi-am făcut / copii la xerox / ţi le-am trimis / în căutarea timpului pierdut” („Timpul pierdut”). 

         Obsedat de împuţinarea, de posibila împuţinare a vibraţiei, de căderea în derizoriu, Marius Zinca se ghemuieşte, se concentrează, se comprimă în miezul acesta de întuneric, devotându-i-se până la uitarea de sine care, în acest caz, echivalează cu pierderea speranţei. Îl regăsim, detaşat şi rece, în „Asasin” – „Sunt dat în urmărire / pentru asasinare de vise / mă voi preda singur, / nu mai suport / să nu pot fi prins” – şi în aceeaşi ipostază, în „Orb– „Timpul / nepăsător m-a dezbrăcat / de tot / Nici chiar goliciunea vorbelor / nu-mi ascunde / nevăzuta trecere… prin viaţă”. Sugestiv abandonul, în braţele căruia poetul se azvârle ca la sânul iubitei, socotindu-l singura soluţie de supravieţuire. Cred, de altfel, că aşa şi trebuie considerat întreg volumul de faţă – un strigăt de ajutor şi o mână întinsă, ezitantă însă, despre care nu ştii dacă va putea sau nu să facă ţipătul să tacă.

         Poet grav, de o simplitate monastică, pledând pentru  linie, pentru atitudine, mai puţin în favoarea nuanţei, a spumei, a jocului, Marius Zinca promite să fie un profil pur şi singular, pe care, cu siguranţă, anii îl vor şlefui, aşa cum se întâmplă cu medaliile.

 

                                      

                               DENISA POPESCU

 

        

 

 

 

 

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Octombrie 9, 2011 la 2:05pm
iata dragii mei prieteni, va prezint azi pe doamna DENISA POPESCU MARTIN, poet- membru U.S.R., realizator de emisiuni culturale- cea care la revenirea-mi din drumul catre... dincolo, m-a... "scos" pe piata literara

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor