mereu de la capăt

[Dan Tipuriță]

până la urmă aș munci în folosul istoriei
dar prea sunt plătit cu partea necolorată a zilei
și munca precum boala e o stare de spirit
are și ea febra ei
o floare roșie prinsă la butoniera speranței
un fel de medalie purtată ca onoare a terapiei
în copilărie mă vindecam singur de toate durerile
cu fierbințeala palmei apoi
toată viața m-am străduit să-mi pun zilele pe fugă
până când au început să se alunge singure
una pe cealaltă așa ca dintr-un robinet stricat
ca într-o îmbolnăvire a picăturilor
din duminici în duminici
și în felul acesta mi-am luat propriul sfârșit
mereu de la capăt dar
numai de muncă n-am știut să mă vindec
pentru că nu i-am deslușit simptomele
cum și ochiul nu de lumină e orb
ci de neînțelesul stării de vedere