*

* *

Se privi pe sine însăşi, ca pe o străină, în oglinzile din holul restaurantului - paltonul lung până la gleznă, faţa palidă, ochii arzători. Lângă ea, străinul acesta căruia îi acceptase ajutorul, în virtutea prezumtivei solidarităţi între ardelenii aflaţi în Regat. Consideră-mă fratele tău, o îndemnă el şi Ana se relaxă, mulţumindu-i lui Dumnezeu în gând că n-a lăsat-o singură într-un moment ce se dovedea mai dificil decât ar fi crezut.

Lume multă, fum, localul nu i se păru a fi cea mai fericită alegere, el însă părea a se simţi excelent. Îţi dai seama, Bucureştiul e o metropolă şi nu oricine se adaptează, se confesa interlocutorul ei şi cuvântul " metropolă " se desenă în aer cu majuscule, în faţa micii provinciale. Lui urma să-i apară al doilea volum de poezii, însuşi Marele Poet îi scrisese anul trecut o scrisoare laudativă. Vrei s-o vezi ? Tocmai o am la mine... Şi Ana recunoscu într-adevăr prestigioasa semnătură, după care ascultă fără să audă cuvintele elogioase. Sunt un pur, mărturisi metropolitanul, poezia mea e delicată şi vaporoasă, mi-am creat un stil unic. Vorbea, vorbea... Ana era obosită, fumul de ţigară o ameţise, simţea că are febră. La ora asta n-o să găsim un loc la hotel, n-are rost să colindăm de ici-colo, o lămuri el într-un târziu. Vii şi dormi la mine, ţi-am spus să mă consideri fratele tău... Ana ezita. Şi totuşi, experienţa ei cu bărbaţii prieteni ( avusese şi un frate de cruce ), în care întotdeauna se încrezuse mai mult decât în fete, o îndemnă să facă abstracţie de prejudecăţi. O să ne citim reciproc poezii, fu argumentul care-i spulberă orice împotrivire. N-am bani mărunţi la mine, plăteşte tu, că ţi-i înapoiez acasă, o rugă şi Ana plăti. Oricum, înţelegerea fusese să plătească nemţeşte.

Se înserase. Era frig, stelele străluceau pe cerul înalt. Totul i se părea ireal, fie pentru că nu mai fusese niciodată, iarna, la Bucureşti, fie pentru că, însoţită de un necunoscut, mergea într-un loc necunoscut. Dacă la început îi venise să plângă, să se tânguie, acum se simţea rece, îngheţată, ca aerul ce pătrundea în tramvai, când se deschideau uşile. Iarna de la sfârşitul lumii, îi trecu prin minte şi atunci hotărî : trebuie să fiu tare.

*

* *

Garsoniera era la ultimul etaj. În spaţiul strâmt în care intraseră după traversarea unui coridor murdar, urât mirositor, simţi că se sufocă. Se jenă să-l roage să deschidă fereastra, iar el nu consideră că ar fi necesar. Ana închise ochii şi, ca să-şi dea putere, se închipui o clipă în apartamentul ei luminos de la ţară, respirând cu nesaţ aerul proaspăt ce năvălea pe fereastră, în timp ce ea aprindea focul în sobă iar vreascurile începeau să trosnească vesel.

Fă-te comodă, o îndemnă, trecând să facă duş. Ana îşi îmbrăcă pijamaua băieţească şi-şi puse deasupra jacheta de casă. Înţelegea acuma expresia " a-ţi simţi inima grea ". Îi era inima grea, ar fi vrut să plângă în hohote. Hai, nu mai fi aşa tristă, reveni el... Că doar n-o să moară ! Nu merge să lupte cu arma în mână !... Stă la căldurică şi scrie nişte relatări din ce aude de la unul, de la altul, ori din ce vede la televizor. Mai asistă la chestionarea unui prizonier, dacă are noroc, mai trage de limbă vreun rănit, nu trece mult şi se întoarce erou...Sper să ne dea de băut, din prima pe care sigur o va primi... Neplăcut impresionată, surprinsă, Ana simţi că păşeşte pe altă treaptă a irealităţii. Nu avu timp să protesteze. Cine citeşte primul ? veni spre ea vocea baritonală. Încep eu... Poezia lui era într-adevăr delicată, rouă, aripi de fluturi, lumină, flori... şi iar rouă, şi iar... N-avea de ales, citi şi ea. Cu voce albă, dorind să introducă răceală, înstrăinare între ea şi propriile ei versuri. Efortul era mare, o apăsa. Şi atunci... De ce n-ai fi a mea ? întrebă el şi ei i se păru că se trezeşte dintr-un vis pentru a intra într-un coşmar. Doar ai fost şi a lui... Sau... n-ai fost ?... Ce mai contează acum ?... El e plecat şi noi ne simţim atât de bine... Cum poţi să-mi ceri aşa ceva ? Simţea că se înăbuşă. Am să fiu delicat, nici nu-ţi poţi imagina ce delicat am să fiu... Ea plângea deja, se ridicase, vrei să-ţi plătesc în felul ăsta găzduirea ? Pot să plec, dacă aşa vrei să-ţi plătesc... Eşti odioasă ! se revoltă el şi, cum ea se îndrepta spre geamantan, unde ai să pleci la ora asta !?...Ana continua să plângă, strângându-şi lucrurile. Nu mai plânge, că nu-ţi fac nimica... Dacă nu vrei, nu vrei... Ai noroc că-s domn... Uite, mă culc, culcă-te şi tu... Şi într-adevăr se culcă pe patul acoperit cu o cergă, întorcându-se cu spatele spre ea. Sprijinită de perete, lângă uşă, Ana suspina încă încet, scuturată ca de friguri. Era miezul nopţii. Unde să plece ? Când în cele din urmă îl auzi sforăind, stinse lumina şi se aşeză precaut la marginea patului. Cu simţurile ascuţite de primejdie, asculta răsuflarea bărbatului, zgomotele străine ale oraşului... Aţipea în răstimpuri, apoi, din nou trează, lacrimile îi curgeau în neştire. Se străduia să nu suspine, să nu facă zgomot, în casa străină, lâgă bărbatul străin. Zorile o găsiră cu faţa împietrită. Îţi mulţumesc că m-ai găzduit, încercă să zâmbească bărbatului încruntat, dăruindu-i, nu fără părere de rău, floarea de mină pe care uitase să i-o dea lui Ilie. Te conduc... şi eu merg în centru, o anunţă el. Pe drum, apoi în autobus, niciunul, nicialtul nu reuşiră să depăşească tăcerea. Anei i se făcu milă. Te rog să mă ierţi, îi spuse. Nu că ar fi procedat altfel, în niciun caz, dar îl vedea acum, la lumina zilei cu alţi ochi. Ceva din chipul, din înfăţişarea lui stânjenită îi vorbea despre o singurătate mai amară decât a ei, singurătatea băiatului de la ţară ajuns în marele oraş. Nu face nimic, îi răspunse el cu o demnitate îngheţată şi ea intui perfect dorinţa lui de a o vedea dispărând în neant, de a o uita ca şi cum n-ar fi cunoscut-o niciodată. La revedere, încercă ea din nou să zâmbească... La revedere, răspunse metropolitanul îndepărtându-se printre oamenii din staţie. Ana îl urmărea cu privirea. " Vai de cozonacul lui ! " îi veni în minte expresia tatălui ei, apoi, văzându-se pe ea însăşi cum stă cu geamantanul ei călător în mână, încă nehotărâtă încotro s-o apuce, izbucni în râs : Vai de cozonacul meu !

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Ianuarie 18, 2011 la 12:32pm

L-aţi citit deja? Felicitări! Aşez promptitudinea alături de politeţe, dacă e să ne referim la "armele" regilor :)

Mulţumesc pentru elogii. Le primesc cu bucurie, fiindcă vin de la un cititor pe care-l pot considera de pe acum confrate în ale scrisului.

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Decembrie 6, 2010 la 6:31pm
Domnule Aurel, mă străduiesc:)
Mulţumesc pentru analiza atentă, detaliată!
În ceea ce priveşte afirmaţia care v-a surprins...E simplu : dar după trasarea graniţelor :)
Comentariu publicat de Stănescu Aurel Avram pe Decembrie 6, 2010 la 4:48am
Nu stiam ca sunteti hoata de zimbete… Prima parte e fragmentata… e mai exact o prezentare succinta din roman dar si introducerea in mediul Anei… o operatie banala se putea transforma intr/un dezastru dar remarc felul cum se zbate eroina… ca o pasare sufocata de limita spatiului, in cautarea unei ferestrei salvatoare si viabile… urmeaza o despartire sfisietoare dar consumata in tacere. A doua parte e mai antrenanta, mai plina de nerv, cu niste neprevazuturi … seara de poezie se transforma in chin… gindul ca
,, se încrezuse mai mult decât în fete,, m-a surprins.. placut :)
Scris alert…
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 2, 2010 la 9:51pm
Urmează să ne cunoaştem mai bine şi noi şi personajele noastre.
Mulţumesc.
Cu drag.
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 1, 2010 la 11:09pm
Păi, chiar că-i de povestit aici...
Să începem cu sfârşitul : să explicăm, aşadar, că, din timiditate, după cum afirmaţi, începuserăţi să-mi comentaţi textul în privat, iar eu v-am îmboldit, de două ori, să alegeţi calea firească de exprimare a propriilor păreri.
Şi acum hibele :
¤ Ziceţi : " În textul meu " Cercei nepereche ", postat pe pagina mea, eroina mea îşi începe introspecţia în acelaşi mod ! Ce ajunge să-mi spună mie asta ? A devenit căutarea în oglindă un loc comun ? Ar trebui să ne scotocim mai bine imaginaţia ? "
Eu văd în " căutarea în oglindă ", la intrarea în holul unui restaurant sau a unui hotel, un gest natural, reflex. Aţi văzut vreodată vreo femeie care să-şi întoarcă faţa, atunci când dă cu ochii de o oglindă ? Dimpotrivă, femeile se oglindesc şi- n vitrinele magazinelor... Că e aşa, că plăcerea ori curiozitatea de a se privi în oglindă a femeilor au fost şi rămân de necontestat, dovadă este şi faptul că Ana mea, născută pe vremea când d-voastră încă nu eraţi pe lume ( schiţa a fost publicată mult mai târziu, în 2002 ) face acelaşi gest ca şi eroina d-voastră, din " Cercei nepereche "... Intenţia amândurora a fost, bănuiesc, aceeaşi, să dăm personajelor noastre un comportament cât mai natural.
¤ Localul, garsoniera ... Am încercat să sugerez în câteva cuvinte atmosfera ambientală ( ca să mă exprim pretenţios ).
¤ " El a citit... despre ea nu aflăm mai multe "...
Păi, dacă eram eu acolo, m-aş fi dezlănţuit şi l-aş fi zăpăcit cu poezii ( după cum reiese şi din mărturisirile mele anterioare ) până dimineaţa, nu i-aş fi dat timp nici să respire, darmite să se mai şi gândească la prostii : ) Dar acolo e Ana, personajul inventat de mine, a cărei poveste nu voiam s-o lungesc prea mult.
¤ "... cum se face că ea s-a gândit să se îmbrace în pijama fie chiar şi cu jacheta pe deasupra ? "
Atenţie : pijama băieţească ! Tare mult aş fi vrut s-o salvez pe Ana de bănuiala că ar fi dorit să-l ispitească... e vina mea, într-adevăr, dacă n-am reuşit....
¤ Punctul " culminant "- aşa l-am văzut eu. Sunt convinsă că ar fi putut fi scris mai bine, în " n " variante, de către " n " autori.
¤ Pentru Ana nu se mai poate face nimic. End.Final.Kaput. Atât a fost povestea ei...
¤ Cenaclul ... N-am vrut să sugerez că ar fi ceva rău în a frecventa un cenaclu. Departe de mine gândul ăsta ! Atâta doar că, pentru mine, actul de a scrie este ceva mult prea intim... Trebuie să treacă timp, să mă detaşez de cele scrise, abia apoi sunt gata de a le prezenta în faţa altora.

Vă mulţumesc că v-aţi învins timiditatea şi vă mulţumesc că nu doar aţi citit, ci aţi şi gândit asupra textului meu.
Cu multă simpatie.
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 31, 2010 la 2:15pm
Pentru Marinela Trifan :
Văd că n-aţi mai revenit, aşa cum v-am îndemnat, deşi v-am spus că aveţi nu numai " liber " la comentarii ( de vreme ce textul meu este public şi setările mele acceptă toate comentariile ), ci - aveţi şi toate datele ( personalitate, sensibilitate şi talent literar ) pentru a vă spune părerea.
Deci, răspunsul cu care -am rămas datoare :
Aţi ţintit perfect, simţeam şi eu că pretextul " cenaclier " poate fi considerat nu suficient de verosimil. ( Povestea cu mai luminosul apartament al Anei etc. cade, pentru că Ana nu intenţiona ...să-şi schimbe spaţiul locativ ). L-am lăsat totuşi pentru că el corespunde unei trăiri care poate exista în realitate şi pe care s-ar putea s-o experimentaţi chiar d-voastră, în cazul în care veţi rămâne prea mult retrasă... Aveam volumele alcătuite, dosarele lor mai că ardeau tăblia
mesei pe care stăteau iar eu nu citisem niciodată în faţa nimănui. Si am început să am coşmaruri. Adevărate şi repetate în diverse acţiuni epice, pe care nu le redau aici, dar cu acelaşi conţinut esenţial. N-aveam de ales. Mi-am luat prietenii, o familie de tineri vecini cu mine ( mai degrabă ei m-au luat cu maşina lor ), am plecat " la oraş " şi ( desigur, după acceptul de rigoare al gazdelor ), am citit într-un cenaclu. " Evenimentul " nu s-a mai repetat ( a fost prima şi ultima oară când am citit într-un cenaclu ) dar am scăpat de coşmarurile acelea, pentru totdeauna. Şi atunci să nu-i dau voie naivei Ana să se înşele ?...
Vă stau la dispoziţie şi pentru alte observaţii.
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 29, 2010 la 10:52pm
Vă mulţumesc mult, stimată doamnă Irina Lucia Mihalca, pentru atenţia cu care citiţi şi interpretaţi.
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe August 29, 2010 la 6:23pm
Metropola isi are gaurile sale negre iar pentru cineva nou sosit totul poate sa para naucitor odata desradacinat din mediul sau.Adaptarea poate sa vina din mers daca vrem sa facem fata fiecarei lovituri primite. Ati redat un nou fragment cu trairi intense, plin de neprevazut, de trairi, de ganduri.
Felicitări stimată doamnă Sânziana Batiște!
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe August 28, 2010 la 3:02pm
Vă mulţumesc frumos pentru comentarii ! Începători sau nu, suntem egali în aşteptarea, emoţia şi bucuria de a fi citiţi. Iar feluritele interpretări sunt un motiv în plus de bucurie.
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe August 28, 2010 la 1:16pm
În fața eventualei singurătăți a celor două personaje, motivația ”ceneclului” ar fi fost o rezolvare dacă creierul lui nu s-ar fi aflat ”jos” în acel moment. Textul este frumos scris, clar și... educativ, zic eu. Cred că multe dintre noi, ființe ce cred în oameni, doritoare de prietenii sincere..., am trecut prin situații similare, dezgustătoare. Unele cu norocul de a ieși din ”criză”, asemeni Anei, altele ajungând la un final dramatic, de viol, sinucidere... iar altele rămase traumatizate psihic pentru toată viața. Așa că, atenție la neatenție!
Felicitări stimată doamnă Sânziana Batiște.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor