Undeva pe cer s-a oprit un fâlfâit de aripi.Imortalizarea lui a fost întrun plânset lung, inexplicabil, neadmis şi într-o continuă întrebare.

S-au spart gândurile în mii de alte părţi, s-au readunat, recompus şi mereu dădeau cu semnul întrebării.Viaţa voia să primeze, dar ceva  negru şi  înspăimântător punea stăpânire peste tot.

Durerea asta are un spectru de spaimă, de neînţeles, de răzvrătire, de nesupunere, de multe şi grele sufletului.Nu mă pot apăra, nu mă pot dedubla, nu mă pot resemna.Vreau să elimin totul din jurul meu, vreau pământ întins, cer  numai al meu, încât să alerg aiurea şi să pot întinde mâinile strigând, surzindu-mă:

- De ce, Doamne?

Nu vreau reîntoarcerea în timp căci mă condamn şi nici nu pot să plâng.Îmi tulbur mintea cu întrebări banale ori catastrofal de dureroase şi nu înţeleg cum pot să merg, cum privesc oamenii şi ei cred că sunt atentă la ceea ce vorbesc.

Poate mă arată faţa a persoană confuză, poate nu, dar nimic nu mă interesează, zac în gânduri şi întrebări, neputinţe şi griji, toate de culoare gri.

Temporal, am senzaţia că plânsul în suflet sau în faţa altora mă eliberează de o greutate, dar este numai senzaţie.Faptul că pun mâna pe telefon să o sun şi constat că după formarea numărului la capătul celălalt îmi răspunde altcineva, mă  răpune şi revenirea la  descompunere sufletească e un lait motiv.

Mi s-au adâncit ridurile sau au apărut altele noi, îmi văd privirea de la o zi la alta tot mai adâncă, mai absentă, mai îndurerată şi-mi cad tot mai des lacrimi în inimă.

Ştiu că Dumnezeu ne veghează dar în nopţile nedormite, în durerea mea, am gândit ce am vrut eu şi am umblat numai prin spaţii cumplit de triste, apăsată de preocupări pe care altădată îmi erau imposibil  să le gândesc, dar să mai fiu în mijlocul lor.

Obsedanta durere mă  fragmentează şi parcă nu găsesc remediul.Din ce în ce mai des ca o străfulgerare a minţii apare: mi-e frică să nu mor de dor.

Caut cărări în cer şi din clipă în clipă aştept apariţia ei, dar dezamăgirile sunt aceleaşi.Îngrijorarea, abaterea, îndurerarea nimic din ele nu aş vrea să le transmit nimănui şi dârzenia cu care vorbesc sau mi se pare că vorbesc dispare intantaneu după conversaţie, instalandu-mi-se deznădejdea şi frământarea inutilă.

Cum şi cui  să spun că ea, sora mea iubită nu mai este?

Alerg spre idei miraculoase, deşi nu mai folosesc la nimic şi nimănui.Plâng şi caut explicaţii.Mă năpădeşte ceva straniu şi schimb  gândul...îmi pare numai că-l schimb, căci acolo s-a stabilit la ea, la ea, la ea.Noapte de noapte reiau firul timpului de atunci din luna martie a unui an parcă pornit cu ghinion şi-l trec prin mii de variante.Nu folosesc acuma la nimic şi nici nu ştiu dacă foloseau din moment ce s-au croit toate după nişte invizibile  tipare, neapărat de urmat.

Caut mereu un timp să pot vorbi cu ea despre orice, dar mai ales despre copii.Nimic nu s-a strămutat în interiorul ei privind minunaţii ei copii.Bucuria revederii cu ei, era nemăsurată şi câte planuri frumoase îşi făcea, privindu-i.

Mă întreb, cum de sunt capabilă să scriu aşa ceva, cum oare?Eu eram vulnerabila familiei şi plângeam la orice vorbă spusă mai cu emoţie, acum însă nu mă recunosc.

Mă simt vinovată de nu ştiu ce anume, dar mai ales de faptul că ştiam că putea fi finalul...dar, nu am vrut să cred, nu am vrut să cred deloc, de aceea mă rugam zi şi noapte.Vedeam minunea, revenirea la normal, reluarea vieţii ei frumoase, dar am rămas goală în suflet şi plină de întrebări.

Când priveam lucrurile acestea din afara unei situaţii dureroase şi plină de zbucium ale altora, aveam numai cuvinte de încurajare, nu că acum nu le-aş fi avut, dar mi s-au spulberat toate.Nu am cuvinte, nu ştiu culori, nu văd oameni, nu recunosc forfota din jur, nu găsesc noimă în nimic, nu mi-e foame, nu doresc apă, nu vreau conversaţii, ci mă sperie un mare lucru: mi-e frică să nu mor de dor.

Şi din nou, tresar la zgomotul unui telefon cu numele ei, îngrop nişte imagini cu suferinţa ei, încerc să uit nişte întrebări tot ale ei şi mi-e ruşine de răspunsurile mele banale.

Încurajările  făcute de pe atunci, au fost sau nu primite de ea cu încredere cred, dar nu mai pot şti, doar că atunci când era bine, era şi când trecea printrun infern cred că treceam şi eu, odată cu durerea, plânsul şi neputinţa.

 

 

Mi-e frică să nu mor de dor.

,,Pentru a putea renunţa la lumea aceasta, trebuie să nu iubim lucrurile trecătoare, să tindem cu mintea în smerenie faţă de Dumnezeu şi apropiaţii noştri...”

citat din Sfântul Grigore cel Mare

 

 Mâhnirea mea, aproape în totalitate nu permite plânsului  să-mi lase urme pe faţă, dar e suficient că mi le lase în inimă.

Cum să admit că numai oamenii cu  suflete mari şi minunate se aruncă în dureri ca într-o genune, când nu eroismul de acest gen are loc în mine acum şi nu avea nici atunci?

Nu pot domina întristarea, nu pot fugi din calea ei.

Ce mai pot face eu fără ea, cum să cred că sunt singură?

De asta, mi-e frică să nu mor de dor.

 

31 ianuarie 2013 (inversul datei ei de trecere la Dumnezeu)

Vizualizări: 156

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Antonella Mocanu pe Februarie 18, 2014 la 4:43pm

Frumos scris Lilioara.

Citit cu placere!

Felicitari!

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Februarie 3, 2014 la 1:42pm

Da doamna Victoria, ziua de 13  cu adevarat pentru mine si familie a fost una extrem de trista, cu atat mai mult cu cat pe 15 era ziua mea de nastere si ea, Marina, singura mea sora era prima dupa sotul meu care imi spunea ,,La multi ani!"

Sincer mi-e frica sa nu mor de dor!

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Februarie 3, 2014 la 1:40pm

Doamnele mele dragi, Doina, Mihaela, Maria-Ileana, primiti multumiri  pentru cele ce mi-ati scris si  sper sa ma vindece putin timpul!

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Februarie 3, 2014 la 1:35pm

Domnule Hatos, stiu  lucrurile acestea foarte bine, va multumesc ca mi le reamintiti, sincer am nevoie de asa ceva, dar stiti ca fiind in situatia aceasta, imi este insuportabila starea?

Comentariu publicat de Lilioara Macovei pe Februarie 3, 2014 la 1:34pm

Draga Monica, nu stiu regula aparitiei textelor, dar multumesc pentru trecere si apreciere!

Imbratisare!

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Februarie 2, 2014 la 12:47pm

O nelămurire, totuși: de ce nu apare recomandarea (și) pe prima pg RL, de vreme ce este recomandată prin e-mail?

Textul e impresionant. Felicitări!

Comentariu publicat de Doina Marta pe Februarie 1, 2014 la 11:49pm

In viata, tuturor ne este dor, la un moment dat (de mama, de tata, care au plecat mult prea devreme dintre noi, de un prieten, plecat mult prea departe, de anii copilariei, care nu vor mai reveni niciodata). Si de prea mult dor, ne temem sa nu murim.

r ne este dor, lam un moment dat

Comentariu publicat de Mihaela Popa pe Februarie 1, 2014 la 11:12pm

mă-nclin!

Comentariu publicat de victoria preotesescu pe Februarie 1, 2014 la 9:51pm

INTELEG CA 13 IANUARIE ESTE   O DATA  FOARTE TRISTA......ARE  DECI SENS:

".Din ce în ce mai des ca o străfulgerare a minţii, apare: mi-e frică să nu mor de dor."

UN CALD SENTIMENT DE COMPASIUNE...CU STIMA..

.Stiu ca nu primesc niciodata mai mult decat pot sa duc,dar sincer...unori as vrea ca CEL de SUS sa nu aiba chiar atat de multa incredere in mine.Maica Tereza.. 

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor