„Milioane de italieni ştiu cine e Adrian Mutu. Foarte puţini cine e Brâncuşi”

www.afroditacionchin.ro

 

„Milioane de italieni ştiu cine e Adrian Mutu. Foarte puţini cine e Brâncuşi”
Vicisitudinile culturii române în Italia în viziunea istoricului Francesco Guida

 

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin

 

„Românii cei mai familiari publicului italian nu aparţin sferei culturii propriu-zise, ci aceleia a «culturii populare»”. Astfel se prezintă, în opinia cunoscutului istoric Francesco Guida, relativ limitata difuzare a culturii române în Italia. Francesco Guida este Decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii „Roma Tre”, unde predă Istoria Europei central-orientale. Este, de asemenea, autorul unor cărţi importante despre istoria română, printre care: România contemporană. Momente şi probleme de istorie (Negard, Milano, 2002) şi România (Unicopli, Milano, 2005).

 

În ce termeni credeţi că se poate vorbi astăzi despre receptarea culturii române in Italia?

Nu este una dintre culturile cele mai cunoscute în Italia. Scriitorii români sunt traduşi în italiană în număr limitat, dar găsesc mai sugestivă vânzarea redusă de opere literare româneşti publicate în Italia. Artiştii cei mai cunoscuţi aparţin universului liric; numele cele mai cunoscute ale trecutului nu sunt nici măcar percepute ca româneşti (Ionescu şi Enescu) sau sunt familiare doar oamenilor de înaltă cultură (precum Brâncuşi). Aşadar, românii cei mai familiari publicului italian nu aparţin sferei culturii propriu-zise, ci aceleia a „culturii populare”: milioane de italieni ştiu cine este Adrian Mutu. Trebuie făcută, însă, o consideraţie semnificativă: sunt puţine la număr culturile străine cu adevărat cunoscute de o bună parte a publicului italian şi aparţin marilor ţări occidentale.

 

Care este, în mod special, opinia dumneavoastră cu privire la receptarea istoriografiei române?

Ca un corolar al celor sus-menţionate, trebuie să constat că producţia istoriografică românească este cunoscută practic doar de cei care se ocupă de istoria română (deci de un număr restrâns de specialişti) şi, în plus, de anumiţi studenţi (mai ales de cei care şi-au făcut teza de licenţă sau doctorat cu un subiect privind România). Şi în acest caz trebuie spus că, de altfel, un italian de cultură medie cunoaşte istorici din numai cinci sau şase ţări străine. Foarte limitat este şi numărul traducerilor italiene din opere istorice româneşti şi, la o primă privire, doar Xenopol şi Iorga au atras atenţia cercetătorilor italieni până la punctul de a li se dedica o întreagă operă.

 

Într-o retrospectivă rapidă a istoriei române recente, care era, în Italia, imaginea României sub Ceauşescu?

Ceauşesc este, după douăzeci de ani de la dispariţie, personajul istoric român cel mai cunoscut în Italia (întrecut doar de Dracula, însă un Dracula în versiune literară şi cinematografică, nu reală). Culpele şi anumite trăsături ale ultimilor ani ai regimului său au fost mult prea mitizate prin intermediul mass-mediei. Înainte de anii ’80, trebuie spus că presa italiană s-a interesat destul de mult cu privire la România comunistă din momentul în care, începând cu jumătatea anilor ’60, s-a îndepărtat de Uniunea Sovietică. Timp de câţiva ani regimul românesc a fost privit cu o anumită bunăvoinţă, fără a se acorda prea mare atenţie propensiunii sale scăzute spre „liberalizare”, în timp ce unii turişti italieni au avut ocazia să cunoască în mod direct România. Acea bunăvoinţă a dat naştere unor manifestări cu totul exagerate în publicistică, însă acest lucru s-a datorat pur şi simplu propagandei susţinute de la Bucureşti sau unor forme de oportunism deloc apreciabile: mă gândesc la scrierile unor importanţi politicieni italieni sau jurnalişti precum Giancarlo Elia Valori.

 

Cum s-a văzut, de aici, momentul ’89, revoluţia română?

Televiziunea, radioul, ziarele au acordat o mare atenţie evenimentelor româneşti în decembrie 1989 şi ianuarie 1990, însă acest lucru s-a întâmplat doar pentru puţin timp. În contextul unui fenomen epocal, cel al căderii regimurilor comuniste, ceea ce se petrecea în România a avut anumite caracteristici speciale care au stârnit în mod necesar interesul publicului. Ceauşescu a fost – precum se ştie – unicul lider comunist ucis, în vreme ce numai în România schimbarea de regim a fost însoţită de ciocniri armate care s-au soldat cu numeroase victime. Atenţia a crescut, însă, şi mai mult pentru că veştile din România au continuat să ajungă, preţ de mai multe zile, în mod eronat şi emfatizat. Ştirea care a impresionat cel mai mult publicul italian (ca şi cel european) se referea tocmai la numărul victimelor, care a fost în mod eronat – şi, poate, cu bună ştiinţă – exagerat la mai multe zeci de mii. Doar cititorii şi observatorii cei mai atenţi au reuşit apoi să înţeleagă caracteristicile tranziţiei la regimul post-comunist, în aspectele sale fie de noutate, fie de continuitate faţă de trecut.

 

Ajungând în zilele noastre, cum evaluaţi actuala fază de tranziţie post-comunistă?

De acum nu aş mai folosi adjectivul post-comunist: nu doar pentru că numărul oamenilor politici care erau deja în activitate (şi cu funcţii de o anumită greutate) în timpul regimului comunist s-a diminuat, ci şi pentru că după douăzeci de ani şi, mai ales, după ce a ales să intre în NATO şi în Uniunea Europeană, România de astăzi este diferită de cea din anii ’80, cu toate că realitatea românească prezintă anumite probleme de ordin social şi economic, ca şi o excesivă vivacitate (mă gândesc la impeachment-ul preşedintelui) şi instabilitate politică. Modelul occidental, constituit din democraţia pluralistă şi economia de piaţă, pare că a fost apropriat, urmând să i se îmbunătăţească aplicarea şi consecinţele în viaţa românilor. În esenţă, trebuie să se reabsoarbă marele fenomen migrator din anii ’90 (nu pentru problemele pe care le-au provocat sau le-au întâmpinat emigranţii români în alte ţări, ci în interesul societăţii şi economiei româneşti), trebuie să se ajungă la indicatori economici cu adevărat mai buni, exploatând integral resursele materiale şi umane disponibile, şi să se depăşească decalajul încă existent faţă de economiile mai avansate ale Uniunii Europene, trebuie să se garanteze populaţiei o viaţă mai decentă şi senină. La aceasta poate contribui o mai mare stabilitate politică şi reducerea drastică a fenomenelor de corupţie şi clientelare (cunoscute, de altfel, în multe alte ţări europene), care îi penalizează pe cei mai pregătiţi şi zeloşi, împiedicând totodată creşterea economică.

 

Cum aţi putea caracteriza evoluţia relaţiilor diplomatice şi economice dintre România şi Italia în ultimii ani, inclusiv în urma intrării României în Uniunea Europeană?

Graţie unei tradiţii deja consolidate în relaţii diplomatice şi culturale şi cu toate diferenţele între regimurile politice, după '89 relaţiile dintre Roma şi Bucureşti au fost în general pozitive. Puternica prezenţă economică italiană în România (aproape fără concurenţă) a oferit un motiv în plus şi un imbold spre această tendinţă. Unicul obstacol l-a reprezentat gestiunea nu întotdeauna adecvată şi luminată a masivului flux migrator de români înspre Italia. Manifestările cele mai neplăcute au avut loc după intrarea României în Uniunea Europeană, iar cronicile au înregistrat polemici jurnalistice şi unele mişcări printre tineri. Prin dimensiunile şi caracteristicile cunoscute în mare parte opiniei publice din ambele ţări, existenţa unei probleme nu poate fi negată, dar aceasta poate (şi trebuie) să fie înfruntată cu inteligenţă în adevăratele ei proporţii: o problemă de creştere şi stabilizare a unui mare fenomen social, o problemă care poate fi rezolvată. Trebuie lăsată la o parte orice manifestare isterică, intolerantă, iraţională, ca şi locurile comune. Pe de o parte, integrarea imigranţilor fără a se renunţa la monitorizarea fenomenului, pe de altă parte, îndepărtarea cauzelor emigraţiei sunt armele cele mai bune pentru schimbarea actualei situaţii necorespunzătoare, datorată şi complementarităţii celor două societăţi şi economii. Între timp, relaţiile dintre cele două state pot continua să se bazeze pe o colaborare privilegiată şi plină de cordialitate, nu doar ca o pură opţiune voluntară, ci şi dintr-un evident şi concret interes reciproc.

 

Vizualizări: 132

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gabriela Lavinia NINOIU pe Martie 11, 2011 la 11:00pm

Afrodita, imi plac foarte mult interviurile pe care le realizezi, chiar as putea spune ca te invidiez pentru ca reusesti sa conversezi cu personaje importante si sa aduci atentia despre romani si Romania in Italia; daca va fi posibil, mi-ar face mare plascere sa te cunosc personal; chiar te invit la prezentarea cartii mele de poezii "POESIE IN VALIGIA/POEZII IN VALIZA" pe 5 aprilie 2011 la biblioteca Rispoli, Piazza Grazioli 5, Roma, alle ore 19:00.Multe salutari, Gabriela Lavinia Ninoiu

 

Comentariu publicat de Afrodita Carmen Cionchin pe Martie 7, 2011 la 11:10pm

Mulţumesc pentru intervenţii!

Doamnei Cristina Orneata: Nu este vorba de vreun sondaj, ci de o serie de interviuri dintr-o anchetă pe care am realizat-o printre intelectualii italieni cunoscători ai culturii române, precum Bianca Valota Cavallotti, Bruno Mazzoni, Francesco Guida şi alţii.
Comentariu publicat de Marina Stefan Zoltan pe Martie 2, 2011 la 3:11am

Grigore Constantin Moisil (n. 10 ianuarie 1906, Tulcea - d. 21 mai 1973, Ottawa, Canada) a fost un matematician român, considerat părintele informaticii românești cu invenția de circuite electronice tristabile

A fost membru al Academiei Române, al Academiei din Bologna și al Institutului Internațional de Filozofie.

 

Cea mai scumpă ştiinţă e mai ieftină decât neştiinţa. - Grigore Constantin Moisil

Comentariu publicat de Dora Sandru pe Februarie 28, 2011 la 11:47pm
Sunt multi romani care nu stiu mai nimic despre Brancusi,iar cand am intrebat o persoana daca isi mai aminteste "Miorita",mi-a raspus ca cine e aia...in localitatea in care traiesc in Italia,majoritarii dintre starini sunt romani,de patru ani se tine un festival condus de o organizatie interculturala cu numele de "Donne in Cammino",un grup feminin,care reprezinta port si bucatarie specifica oricarei natiuni participanta,romanii fiind invitati in fiecare an,si pana doua seri in urma,cand am fost primita cu aplauze si entuziasm,nu s-a vazut picior de roman la aceste intruniri interculturale...m-a durut sa vad cum femei musulmane se dedica trup si suflet sa reprezinte locurile de unde vin si sa se adapteze postului unde se afla,in timp ce doamnele romane au alte preocupari....trist dar de ce ne miram ca italiani nu cunosc aproape nimic despre cultura romaneasca,cand pe romani nu-i intereseaza nimic????
Comentariu publicat de Cristina Orneata pe Februarie 28, 2011 la 5:28pm

Pe ce esantion? Virsta, sex, pregatire, ocupatie, cultura (chiar si italieneasca) - faceti sondaje?

Eliade, Ionesco, Cioran, Celan, Paul Goma (si multi altii) - deja sint cunoscuti, v-am citat din postarea anterioara.

Respect interesul pentru cultura romana.

Cu consideratie,

Cristina Orneata

Comentariu publicat de Tatiana BENCHEA pe Februarie 27, 2011 la 8:55pm

Ma întreb : oare câte mii de români stiu cine a fost Brâncusi ?  Câti profesori mai sunt dispusi sau entuziasti sa promoveze adevaratele valori ? Cele cu care ne-am mândri la o adica ? Brâncusi si-a oferit opera sttului român si a fost refuzat. Oare acum ar fi acceptat ? Nu e numai televiziunea de vina. Româniii care au posibilitatea sa viziteze Parisul merg oare la atelierul "maestrului" ? Sau prefera alte monumente cu care se pot mândri la întoarcere ? Sau cine se duce la Târgu Jiu sa mediteze lânga Coloana fara sfârsit ?

Va invit sa o faceti si sa povestiti. Va promit ca voi povesti cu prima ocazie despre Constantin al lui Brâncusi ... a carui exemplu de curaj si credinta profunda în Dzeu si în forta Omului, m-a ajutat mult în cei treizeci de ani de Occident.  

Comentariu publicat de Viss Viola pe Februarie 26, 2011 la 12:02pm
Traim intr-o perioada in care sunt promovate nonvalorile inclusiv de catre televiziuni (sau poate in special de televiziuni).Oare cati se vor simti jigniti daca voi spune ca intoxicatia asta cu atata prostie si incultura este adresata unei categorii mari de telespectatori? Cand se vorbeste numai despre Mutu si altii ca el ,mai conteaza valorea omului? Care sunt adevaratele valori? Cine il mai promoveaza pe Brancusi? A facut cineva un sondaj in special in randul tinerilor sa vada cati stiu ceva despre Mutu si cati despre Brancusi? Vom muri intoxicati de atata prostie si dezgust.Circ in loc de paine.
Comentariu publicat de serrena nickoleta pe Februarie 25, 2011 la 11:26pm
Consider că vina ne aparţine.
Comentariu publicat de Gross Tomas pe Februarie 25, 2011 la 11:14pm
Întotdeauna s-a încercat să se etaleze ştiinţa sau prostia unora. Acesta este un început a unei seminţe de scârbă între oameni. Americanii nu-ş cunosc toate statele şi o duc mai bine. Cine a avut atâta lipsă de respect să asocieze pe Mutu lui Brâncuşi nu stă prost cu ce numim cultură. În astă seară ştirea "Fierbinte" a PRO-TV nu a fost ce mai fac Libienii, ci dacă Monica divorţează? Există Iri, există Monica? Nu cumva tot prin aceste canale se scurge şi Mutu cu Brâncuşi. Hilare asociaţii !!!!!!!!!!!!! şi tâmpite asocieri.
Comentariu publicat de Florin Chivoci pe Februarie 25, 2011 la 9:26pm
  ...de ce ar fi neaparat o tragedie faptul ca italienii sunt "opaci" vizavi de originea romaneasca a sculptorului din Hobitza!?Mie mi se pare mai grav faptul ca milioane de peninsulari nu sunt deloc constienti de originea comuna a celor doua popoare!(Sa nu ne mai mire atunci faptul ca desi Mutu sau Chivu sunt arhicunoscuti in peninsula sunt facuti tigani de mii de suporteri ai echipelor adverse...) 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor