Tot mai mulţi prieteni sau cunoştinţe mi se plâng de degradarea grozavă a condiţiei lor profesionale. O deznădejde adâncă se desprinde din cuvintele lor. Oameni pasionaţi, care-şi fac meseria cu dragoste, sunt excedaţi de climatul ce se distruge, se ruinează, aruncându-i tot mai adânc într-o lume a minciunii. De la un capăt la altul, lanţul dependenţei profesionale s-a transformat într-unul al minciunii sfruntate. Toţi actorii acestei tragedii mint, cu uşurinţă, cu seninătate, mint cu interes. Toţi sunt la fel de nefericiţi, pentru că rezultatele sunt doar grozăvii care pot îmbrăca orice formă, pot fi la îndemâna oricui. Mi se plâng şi-mi spun că tânjesc. Tânjesc să provoace o mare schimbare care să-i elibereze. Iar asta-i cea mai mare minciună. Din păcate şi cea mai gravă! Pentru că se mint pe ei, conştienţi, de faţadă, din conivenţa unui joc ce pare să-i aline cât de cât. În realitate, ei nici măcar nu ar fi în stare să accepte o cât de mică schimbare, pentru că presupune pericol, presupune risc. Dar, mai ales, poate presupune durere, multă durere. Au inventat acest joc al minciunii, pe care-l rafinează mereu, îl duc pe culmi, îl transformă într-un panaceu. Închişi în jocul acesta, nu mai sunt de fel atinşi de ceea ce se petrece în jur, sunt apăraţi de un scut trainic care-i fereşte de şocuri. Şi iată-i participând senini la ororile ce se nasc, ce înfloresc zglobii; le păstoresc, le îngraşă, le dau chip şi substanţă. Apoi plâng. Şi cercul se închide, steril, găunos, plin de putreziciune. Aceasta este viaţa lor, şi aşa va fi până la capăt, de nu va apare un Făt Frumos care să însorească lumea, uşor, lin, pe nesimţite, şi dintr-o dată visele, speranţele, nădejdile, să devină peste noapte o realitate fără cusur. Astfel se întregeşte minciuna prietenilor mei, şi-a cunoştinţelor deopotrivă. Dar, prăpastia este tot mai adâncă şi climatul mai sufocant, instinctul le spune că primejdia este din ce în ce mai mare, şi că este nevoie de ajutor. Ca şi cum n-ar participa din plin la toate acestea, se plâng şi doresc ceva ce nu ştiu, dar n-au răbdare s-asculte; ceva ce nu pot, dar nu lasă pe alţii să facă; ceva ce le trebuie, dar împiedică apariţia binelui. Şi peste toate, zi de zi, aceeaşi mare minciună: minciuna schimbării. Minciuna lor devine cu atât mai patetică cu cât simt că sunt cu siguranţă prada ei, şi atunci simt nevoia s-o facă tot mai spectaculoasă, mai mirobolantă în nădejdea că astfel se vor vindeca, că se vor putea privi în ochi. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Din nefericire aşa ceva nu se întâmplă. Feţi Frumoşi nu se mai nasc, a secătuit stirpea, şi-a lăsat în locul ei un hău steril în care numai ecoul mai bolboroseşte ceva. Cândva profesionişti foarte buni, încep să se ofilească, instinctele lor amorţesc, demnitatea cedează încet, mândria lor profesională a fost roasă de mulţimea compromisurilor făcute, asemenea moliilor.
Sigur, în mod normal ar trebui condamnaţi, ar trebui puşi la zid, lapidaţi. Dar cine să ridice primul piatra? Cine e oare atât de vrednic, atât de eroic, în aceste timpuri, încât să pună pe primul plan condiţia profesională în locul celei sociale? Acum când mentalitatea colectivă spune totul, fixează totul pe dos? Sunt oameni prietenii mei şi cunoştinţele, au slăbiciuni, au nevoi, au orgolii, au vanităţi. Li se pare mai simplu să renunţe la demnitatea profesională, la mândria de a fi onest, pentru recunoaşterea socială din scara blocului, de pe stradă, din cartier şi, de ce nu – poate -, una naţională. Recunoaşterea socială este un paleativ atât de plăcut! Este o otravă atât de dulce, încât poate motiva minciuna pe care trebuie să şi-o spună zilnic, s-o perfecţioneze mereu, neîncetat.
Puteţi să-i condamnaţi, dacă vreţi. Eu doar am să încerc să înţeleg, am să-i ascult răbdător şi-mi voi aminti mereu de visele lor dintâi. Am să mă fac că-i cred, şi voi bâigui întotdeauna ceva despre fatalitate.

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Pacalit Vasile pe Septembrie 7, 2010 la 10:57pm
Dumneavoastra scrieti despre minciuna? Ce fatalitate! Cum e cind o practicati cu nonsalanta?
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Mai 29, 2010 la 4:15pm
Interesant text. Aduce în discuţie o problemă cu care ne confruntăm cu toţii la ora actuală, dar, în absenţa vreunei soluţii, aşteptăm, cumva, să se rezolve de la sine. De unul singur nu poţi schimba prea multe.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor