Ion Lazu: Mioriţa – o nouă ipoteză de lucru
Preambul. În aceste comentarii voi încerca să mă păstrez în marginile textului pe care acum un secol şi jumătate bardul de la Mirceşti l-a făcut cunoscut, în împrejurări asupra cărora nu are rost să stărui acum. Deci, fără a ignora un singur moment importanţa excepţională pe care trebuie să o fi avut în modelarea sufletului popular cele vreo mie de variante prelucrate în creuzetul carpatin, îmi voi concentra atenţia în exclusivitate asupra variantei Alecsandri, pentru bunul motiv că abia aceasta a căpătat statutul de capodoperă recunoscută în lumea culturală românească modernă şi a fost considerată de străinătate drept o emblemă a românismului. Dacă este un fapt incontestabil că în ultimul secol au trăit mai mulţi savanţi decât în tot restul istoriei omenirii de până la 1900, presupun că nu ar fi hazardat să afirm că varianta Alecsandri a avut din 1865 încoace o audienţă mai largă decât toate variantele ce au circulat în mileniul anterior. Mă voi referi deci în mod strict la textul în cauză, considerat ca un tot unitar şi de sine stătător. Nu voi angaja o discuţie în contradictoriu cu niciunul dintre exegeţii care s-au exercitat în chestiune, pentru bunul motiv că interpretarea personală porneşte de la alte premize, total diferite de cele admise îndeobşte, şi care, oficializate în manualele şcolare, au reuşit să facă din minunata baladă nimic mai mult decât un decalog al resemnării, fatalismului, defetismului etc., etc. Nu mai trebuie să subliniez că aceste interpretări distorsionează/trădează spiritul capodoperei, nici sa insist asupra faptului că ele sunt contraproductive în plan formativ privind noile generaţii şi au un impact nedorit asupra străinilor ce se interesează de fenomenul românesc. Mai adaug în preambul doar faptul că interpretarea pe care o propun nu este o revelaţie de ultimă oră a subsemnatului, ci este cheia în care am citit dintotdeauna Mioriţa; aşa şi nu altcum am perceput mesajul baladei încă de la prima lectură – şi de fiecare dată am fost intrigat că exegeţii au rămas orbi şi surzi la nenumăratele semnalizări de dincolo de aparenţa textului.
La prima vedere. Ce ne spune la prima vedere textul baladei? Dacă lăsăm la o parte toate digresiunile, referinţele şi speculaţiile prin care orice exeget ţine să facă notă distinctă, vom constata că scenariul unanim acceptat cuprinde următoarea succesiune de scene, dedusă din epica minimă a baladei: trei ciobani coboară cu turmele; doi dintre ei se coalizează să-l omoare pe al treiea, în scop de jaf; mioriţa năzdrăvană îl previne pe ciobănel; acesta, îi spune mioriţei că vrea să fie îngropat în dosul stânii; în rest, se consolează cu soarta-i vitregă, îşi imaginează propria moarte ca pe o nuntă cosmică, o roagă pe oiţa devotată, legatara sa testamentară să aibă milă de măicuţa bătrână, minţind-o că s-a „însurat / cu-o fată de crai”, iar nu că a murit... Această schemă ce se sprijină pe aparenţe a căpătat o autoritate de neclintit, cu toate că ea nu valorifică decât stratul întâi al baladei, iar nicidecum sensurile sale telurice.
Într-o creaţie lirică precum Mioriţa nu avem a face cu un povestitor la persoana a III-a, deci obiectiv, ci cu un emitent la persoana I-a. Nu este vorba, aşa cum s-ar crede, despre un cioban-martor-rapsod care relatează o întâmplare petrecută cândva, altcuiva, ci de un cioban care exprimă cu mijloace artistice de mare rafinament un eveniment sufletesc personal major, care i-a marcat existenţa. Despre ce eveniment crucial ar putea fi vorba? În niciun caz despre complotul celor doi ortaci!
Plan general. A putut înşela pe multă lume însuşi faptul că balada debutează cu o relatare, ce pare obiectivă, la persoana a III-a, a mişcării de turme. Aspectul de reportaj „din afară”, acel „iată” care a făcut mai apoi o carieră atât de tristă în gazetăria ultimei jumătăţi a trecutului secol... În cazul special al versurilor cu care debutează balada, aş vrea să trec peste excelenţa imaginilor şi să stărui doar asupra ingeniozităţii cu care este realizată panoramarea mişcării pe versant a turmelor ce apar în plan foarte îndepărtat, pe clina muntelui, oarecum la limita dintre lumea reală şi cea pe care o continuăm în închipuire; însă curând totul intră în câmpul nostru normal de percepere, căci turmele „se cobor la vale”, se tot apropie...
Traveling înainte. Este un efect spectacular, utilizat ca atare şi în alte creaţii folclorice: zăreşti ceva mişcându-se în plan foarte îndepărtat, cât să te intrige, simţi pe dată un mic gol în suflet şi imediat după aceea, printr-un procedeu care mai de curând, în cinematografie s-a numit traveling înainte, subiectul îţi ajunge în preajmă: „La poale de codru verde / Mititel focşor se vede / Mititel şi ocrotit / Şi de haiduci ocolit // Sunt vreo zece sau doispre’ce / Şi îmi frige un berbece/ Da nu-l frige cum se frige/ Ci-l învârte în cârlige..” O luminiţă la marginea zării, un foc mai degrabă ghicit-bănuit, iar în următoarele patru secvenţe, corespunzând celor patru distihuri, ne apropiem telescopic, vedem siluetele din jurul vetrei, haiducii (cam imprudenţi, nu?) învârtind „în cârlige” un berbece prăduit cu complicitatea înserării. Acelaşi procedeu al diminutivării, chiar excesive („mititel focşor”), pentru a crea efectul de îndepărtare; ca imediat să survină apropierea de obiectul interesului, cei zece ori doisprezece bărbaţi nerăbdători să se înfrupte... Acelaşi procedeu în versurile: „Pe cel deal, pe cel colnic / Trece-o mândră cu-n voinic / Şi voinicu-i tinerel / Cu mândruţa după el.” Un plan general, îndepărtat, încadrând tot dealul (care de la depărtare pare un colnic), succedat de o detaliere, pentru o mai bună priză a realului...
În cazul versurilor cu care debutează Mioriţa, avem prezentarea de sus, parcă din cer şi de unde se hotărăsc destinele, a turmelor în mişcare. Şi va fi într-adevăr ziua când se hotărăşte destinul Ciobănaşului – însă nu prin moarte, cum greşit s-a crezut, nu ca victimă a unui complot, ci printr-un şoc ce-l va trezi la viaţa reală, prin înţelegerea şi asumarea mentală a morţii - care oricum va să vină, cu o notă agravantă pentru cel plecat de-acasă şi având turme bogate... Şi avem în versurile 5+6 încă un element al îndepărtării : textul nu îi citează mai întâi pe ciobani, ci turmele (trei turme cu trei ciobănei - aşa par ei de la mare distanţă!), căci turele, ocupând mai mult spaţiu, sunt primele pe care autorul baladei le vede - amănunt trecut cu vederea de comentatori...
Vocea auctorială. Ceea ce face geniul acestei balade este anume faptul că naratorul extraordinarei experienţe existenţiale este însuşi Ciobănelul. O afirmaţie ce poate să surprindă prin noutatea ei. Însă la o lectură adecvată, constatăm că peste tot în matricea textului vom gasi persoana întâi, fie că ea este exprimată ca atare sau iscusit disimulată. Intensitatea cu care este trăit / şi expresivitatea cu care este transmis sentimentul morţii vine din faptul că pentru Ciobănel acesta este primul contact cu eventualitatea morţii, este prima emoţie existenţială şi cea mai acută, a unui suflet neînceput, care se cutremură şi se lasă sfâşiat de la un capăt la altul al fiinţei sale de această spaimă teribilă, venită intempestiv şi copleşindu-l pe moment. „Uite moartea mea!”, îşi spune eroul liric, într-o străfulgerare. Nu era însă decât ideea de moarte, ivită dintr-odată, pe nepregătite. Ideea că e vulnerabil, că acei oameni cu care se întovărăşise pe drum l-ar putea omorî. O idee de spaimă, care trece iute, ca orice nălucă. Dar după a cărei trecere omul nu mai este acelaşi, ci altul. Tânărul nu mai este un flăcăiandru de ispravă, ci un bărbat în toată legea şi, nu vom întârzia să spunem: gata să facă faţă oricăror vitregii ale vieţii. Cu precizarea ce se impune: că tot ce i se va întâmpla după această experienţă existenţială nu va mai avea acea teribilă intensitate din momentul spaimei, va fi mai şters, mai lipsit de pregnanţă, mai „de rând”. Este vederea dintâi la faţă a Morţii, la fel de clară şi teribilă, ca prima contemplare a munţilor, a mării, a firmamentului – şi într-o măsură semnificativă aceste elemente (munţii, codrii, cerul) sunt prezente în textul baladei.
Declicul. (Inspiraţia). După ce am identificat sursa emitentă – în cazul dat Ciobănelul în persoană! – nimic nu mi se pare mai important decât să încerc a mă plasa în locul lui, pentru că altcum nu-i pot sesiza corect punctul de vedere, reacţiile, sentimentele... (Sub faţa râului, aparent liniştită, sunt de ghicit tensiuni, acolo în adânc se decide adevărata mişcare a maselor fluide – sunt obstacole, excavaţii, devieri, scurgerea debitului solid...) În cazul operei de artă, indiferent din ce domeniu, înţelegerea mesajului e mult înlesnită dacă îi poţi depista punctul de declanşare. De unde a pornit poetul, de la ce sugestie? De la ce observaţie directă? Cum s-a produs declicul creator, descărcarea tensiunii ce se acumulase în timp?
Shelley: Suntem ca norii lungi, lunecători / Ce-nvăluie la miezul nopţii luna. / O clipă trec semeţi, scăpărători / Şi pier în beznă pentru totdeauna...” E clar de la ce sugestie a plecat poetul: de la contemplarea norilor ce trec prin dreptul lunii, noaptea. Poetul „înfiorat” găseşte exprimări elocvente pentru a ne transmite sentimentul său tineresc. Eroul liric tocmai a părăsit sindrofia unde s-a aflat în preajma celei iubite. Din zarva petrecerii, din lumină şi freamăt viu, el se trezeşte singur, noaptea, la loc deschis, ridică ochii şi vede norii trecând prin dreptul lunii pline, ca pe un ecran şi este izbit de contrastul dintre strălucirea lor semeaţă şi dispariţia grăbită, ca într-o prăpastie. Trecerea norilor se află şi la originea poeziei lui Eminescu: „Trecut-au anii... ca nori lungi pe şesuri” – aici nu mai e avântul şi semeţia tânărului Shelley, ci privirea în jos, spre umbrele ce se precipită pe câmpii – ceea ce sugerează o tristeţe apăsătoare, o melancolie fără leac... În Dorinţa: „Vino-n codru, la isvorul/ care tremură pe prund/ Unde prispa cea de iarbă / crengi plecate o ascund/ Şi în braţele-mi deschise / să alergi...” atmosfera este romantică, dar mi se pare evident că dorinţa, fiorul erotic ce a declanşat chemarea a fost indusă de „prispa cea de iarbă”, ascunsă de crengi – un pat natural unde să se întindă cu iubita, pentru amor, într-un loc de neobservat sub draperia crengilor, securizantă...
În cazul Mioriţei, care poate fi amănuntul declanşator al inspiraţiei, impulsul inuţial? Nu-l vom găsi în primale versuri. (Se poate observa uşor că în poezia populară cu deosebire, toată inspiraţia se consumă în primul vers, în primele două-trei versuri, după care nu mai survine nicio surpriză, nici un aport creativ semnificativ, ci doar materia necesară eliberării mesajului. Sentimentul creatorului popular erupe cu impetuozitate, nu are răbdare să pregătească efecte secundare – directeţea fiind chiar legea acestui tip intuitiv de elaborare artistică. Nu este şi cazul Mioriţei, operă complexă, îndelung elaborată, echilibrată şi epurată de excrescenţe. Deşi admitem că ea consistă din colaţionarea şi prelucrarea mai multor motive, altfel nu dificil de identificat.
În Mioriţa semnul declanşator este behăitul fără contenire al uneia dintre oi, care la un moment dat focalizează atenţia Ciobănelului. Atât şi nimic mai mult poate sta la originea unei capodopere – şi chiar aceasta este minunat – şi e chiar de mirare că nimeni nu a sesizat acest aspect, simplu şi aflat la vedere, dacă nu cumva chiar aceasta este cauza derutei. Iată cum trebuie să se fi întâmplat totul: ni-l putem imagina pe Ciobănel supraveghindu-şi turma, la baza pantei, unde a ajuns înaintea celorlalţi doi, ca să-şi adape oile. Acum ele pasc în linişte, aici, în preajma lui – se aud cunoscutele fornăieli, iarba ruptă în boturile neobosite, scuturările din cap, uşoare tropăieli şi zgrepţănări cu copita – dar şi mai departe, până la marginea pădurii de arini, unde câinii se strecoară prin tufe, adulmecând; caii, şi ei, s-au tras la umbră, e ceasul chindiei, nu mai pasc, ci doar izbesc cu şfichiul cozilor spre a se apăra de musculiţe şi tăuni. Privirea îi este atrasă de o oaie care umblă lela prin poiană, de la un grup la altul, aparent fără rost, behăind într-una. Ciobanul îşi dă seama că fusese cu gândul în altă parte, devine atent: Ce să fie cu oaia asta bezmetică?!, ce are de nu-şi află locul, în timp ce suratele pasc în linişte, pe înfundate? Tresare. Îşi dă seama că o mai auzise behăind, că ea behăie astfel de mai multă vreme, poate de ieri, de alaltăieri... Unde i-a fost capul? Dacă oaia e bolnavă se pot îmbolnăvi şi altele. Atunci să vezi nenorocire! Behăitul ăsta e un semn rău! Te pomeneşti că e vorba de ceva cumplit. Îngrijorarea Ciobănelului se transformă în panică. N-a fost atent şi iată... Din ce parte ar putea veni ameninţarea? Aruncă în jur priviri circumspecte. Ar vrea să aibă pe cineva în preajmă, să se sfătuiască... Dar cei doi ortaci cu care a coborât din culme nu sunt de văzut, ei încă n-au sosit la pârâu. De ce întârzie, ce e cu ei? Pe plai i-a văzut apropiindu-se unul de altul, şi-au făcut semne, au schimbat cuvinte de neînţeles. Nu cumva în locul ajutorului la care se aşteaptă de la ei, cei doi străini pun ceva la cale? Te pomeneşti că vor să mă omoare, să-mi ia oile şi caii şi câinii! Cine să-i ştie, prin pustietăţile astea?!
Ciobănelul e un primitiv, un sensibil, el crede în superstiţii, în semne rele. Mioara a declanşat totul, cu behăitul ei insistent, inexplicabil, neliniştitor... Acel obsedant beee! beeee! Tinerelul caută să-şi ţină firea, să pună pedală panicii care l-a cuprins. Că aşa şi nu altcum s-au petrecut lucrurile în sufletul ciobanului o dovedeşte textul însuşi. Să urmărim îndeaproape modul cum un tânăr cuprins de panică încearcă să scape de teribila presiune lăuntrică: el se adresează mioarei ca unui partener de nădejde, de la care aşteaptă un răspuns liniştitor. Cu asta şi începe interogarea: „Ori iarba nu-ţi place?” – atunci toată tevatura s-ar dovedi un simplu moft – deci şi spaima lui n-ar mai avea obiect; abia apoi ciobănelul vine cu alternativa cea rea: „ori eşti bolnăvioară?” Tinerelul s-a înduioşat deodată, copleşit de emoţia clipei. Şi încă nu are curaj să dea glas adevăratei sale temeri, care i-a deschis în faţă perspective catastrofice.
Un monolog dialogat. Din felul cum „răspunde” mioara, încercând să-l liniştească pe cioban: „dă-ţi oile-ncoace, la negru zăvoi, că-i iarbă de noi şi umbră de voi”, ne dăm seama că în fapt este vorba de o autoliniştire, fie ea şi de moment – căci avem aici a face cu un monolog dialogat: ciobanul doar pare că se sfătuieşte cu mioara, în fapt el ştie şi singur ce trebuie să facă (dar în astfel de momente e salutar să ai o confirmare a hotărârii tale) – şi în rest e vorba despre strategii prin care el caută să reziste acelei presiuni teribile. Şi, tot aparent, el chiar reuşeşte acest lucru, cu ajutorul unor elemente securizante: turma, iarba, zăvoiul. Un singur cuvânt ar putea să ne dea „fiori”, anume negru (zăvoi), cuvânt „scăpat” într-adins de genialul autor anonim. Care a amânat cât se cuvine, iar acum consideră că a venit timpul să pună în scenă sentimentul său: un tânăr simte de-odată ameninţarea insidioasă a morţii: că la-apus de soare vreau să mi te-omoare... – aceasta ar fi neagra veste pe care i-o dă mioara. În ultimul vers citat, întâlnim de trei ori vocala e, corespondentă celei din behăitul oilor, fapt ce probează o dată în plus, dacă mai era nevoie, excelenţa autorului anonim.
Comentatorii Miorţei, mulţi dintre ei veniţi din cercetarea folclorică, familiarizaţi cu lumea basmului, a personificărilor şi a naturii însufleţite, au găsit că este în ordinea lucrurilor ca mioara să-i răspundă, prevenindu-l asupra primejdiei ce-l ameninţă. Calul îl teleporta pe Făt Frumos în locul dorit, cu viteza gândului, dar era şi sfătuitorul său în momente de cumpănă. (Înţelepciunea naturii, nu?) S-a presupus că este vorba de un caz similar. În fapt, omul a interpretat behăitul sâcâitor al animalului drept un semn rău şi o neagră prevestire. Se întreabă şi o întreabă în gând/ o chestionează pe mioară şi, pentru că totul se întâmplă în cugetul înspăimântat al tânărului păstor, răspunsul oiţei este o confirmare a primejdiei. Nu e lipsit de importanţă să arătăm acest fapt cel puţin curios: niciunul dintre exegeţi nu pare să observe că începutul dialogului este iniţiat de cioban. A observat cineva acest simplu aspect? Pentru interpreţii baladei, oaia năzdrăvăană află de intenţiile criminale ale celor doi şi, devotată stăpânului său, îl previne asupra primejdiei, sfătuindu-l cum anume se poate apăra de agresori. La o privire avizată, lucrurile se prezintă altfel: omul este cel care observă comportarea neobişnuită, alarmantă a oii şi tot el iniţiază aşa-zisul dialog. În fond el se întreabă pe sine şi, de la o simplă nedumerire (iarba nu-i place?), trece la îngrijorare (oaia este bolnavă?), ca în clipa următoare să-i zboare gândul la propria moarte. Pentru un tinerel superstiţios, nutrit cu eresuri, behăitul fusese de rău augur. Într-o străfulgerare şi-a amintit de cei doi ortaci, de împrejurări enigmatice ori de-a dreptul dubioase (ca să nu mai vorbim de atâtea poveşti cu crime între ciobani, cu înfruntări violente ce circulă oricum în lumea pastorală dintotdeauna - vezi şi prelucrarea din Baltagul): în acea străfulgerare îşi vede cu ochii sfârşitul violent. Apoi nu va face decât să şi-l regizeze conform gustului său, care este cel al tradiţiei.
A dat ochii cu moartea. Motivul Mioriţei este cel al tânărului care, cum se întâmplă, se preocupase de–ale vieţii, observându-i pe ceilalţi, încropind strategii de adaptare la cerinţele zilei, ale lumii şi care, printr-un declic, îşi vede brusc moartea cu ochii. Balada este punerea în pagină a acelei teribile spaime pe care o încearcă un adolescent care înţelege deodată că este vulnerabil şi că va muri, cândva – ilustrarea momentului de grea cumpănă pe care trebuie să-l treacă orice tânăr pentru a deveni om în toată firea. În rest, nu e vorba decât despre iscusita organizare a metaforei, de dozarea infinitesimală a mijloacelor întru obţinerea efectului artistic-emoţional maxim posibil în cazul dat.
Că Mioriţa consistă dintr-o multitudine de motive folclorice din sfera pastoralului e în afară de orice discuţie, cum de altfel şi faptul că abia asamblarea acestora a putut genera efecte artistice atât de puternice, ca la o rachetă în trepte. Incipitul Mioriţei este, cum spuneam, o viziune de mare acurateţe, la scară supra-omenească, o îndepărtare fizică riguros necesară pentru a obţine cadrul unei scene largi, pe fundalul căreia evoluţia celor „trei turme de miei cu trei ciobănei” să poată fi urmărită cu deplină claritate. Şi tocmai în aceste prime versuri vom identifica, la o lectură avizată, cheia a tot ce se va întâmpla. Anume sensul descendent al evenimentelor: „se cobor la vale” – de pe coama muntelui în fundul văii, de la un nivel orografic ce se învecinează cu cerul, într-un infundibul al reliefului, din plină lumină în umbra negrului zăvoi; într-un moment al sfârşitului de zi, când trupul este amorţit de oboseală, iar sufletul este încărcat de rele presimţiri. Piciorul de plai fusese un loc deschis, cu toate detaliile la vedere, valea cu apă este strânsă între versanţi ostili, te simţi prins, n-ai unde te retrage, insecuritatea îţi dă o nelinişte iraţională. (În fundul văii cauţi apa, sursa primordială a vieţii, dar sursa vieţii se vădeşte a fi deopotrivă şi a morţii.) Într-un astfel de moment de sfârşeală te poate săgeta intuiţia că viaţa îţi este primejduită din toate părţile, că un final violent este posibil în orice clipă...
Marea milă de sine. Acele diminutive (mieii, ciobăneii), care nu sunt decât aparenţe, percepţii infidele, de la distanţă (iar în realitate turme de oi şi ciobani în toată firea...), ne ajutaseră să cuprindem dintr-o privire întreaga desfăşurare scenică, ele se dovedesc mai apoi o iscusită punere în pagină menită să sugereze trecerea pe marele ecran al lumii a unor fiinţe episodice, cu norocul şi nefericirea lor.
Prins în capcana naturală a văii (loc strâmt, unde nu ai scăpare cu fuga, crâng negru - arinii ce cresc de-alungul pâraielor au un frunziş cu deosebire întunecat, toate acestea amplifică sentimentul de insecuritate şi vulnerabilitate), Ciobănelul simte aproape fizic ameninţarea morţii. Îşi imaginează scena asaltului celor doi. Tremură de spaimă şi de revoltă: Cum?! S-ar putea să moară aşa, pe nepregătite, pe negândite? S-ar putea să dispară pe muteşte, de parcă nici n-ar fi fost?! Dar cu ce-a gresit el, om tânăr, neînsurat, care n-a făcut rău nimănui, un flăcău destoinic şi de nădejde pentru părinţii lui? Asta să fie toată viaţa dată lui de la Dumnezeu? Nici n-a început să trăiască de-adevăratelea, să se bucure, să ia seama la rosturile lumii... Ce cruzime, ce cumplită nedreptate! Se vede prăbuşit în bălării, hăcuit, fără viaţă... Şi îl înşfacă în gheare acea mare milă a omului de sine însuşi. Se solidarizează spontan cu fiinţa sa, cu propriul trup, pe care acum pentru prima dată îl simte vulnerabil, trecător şi preţios şi drag... Nimic nu se va alege din mine! îşi şopteşte, înspăimântat. În clipa următoare deja se dezmeticeşte, îşi dă seama că a fost o rea nălucire, fără bază reală. Dar cugetul său ultragiat simte nevoia acută a unui sentiment benefic, compensatoriu. Or acesta nu poate veni la Ciobănel decât sub forma tradiţională: când va fi să moară, hăt-cândva... îl vor îngropa în dosul stânii, în preajma elementelor de care a fost organic legat. În această privinţă G. Călinescu a văzut lucrurile foarte limpede: „ataşamentul ciobanului pentru viaţa pastorală, dorinţa lui ultimă fiind aceea de a-şi încheia ciclul în pământul de la stână, în preajma oilor care au fost preocuparea lui de căpetenie.”
În structura baladei trebuie sesizată o discontinuitate care nu a fost analizată cum se cuvine: după prezentarea turmelor în coborâre şi a păstorilor provenind din trei provincii diferite ale aceleiaşi matrici naţionale, ne este dezvăluit complotul urzit pentru momentul apusului de soare. Ceea ce urmează pare să fie o ruptură de sens: cei doi au pus la cale omorul pentru diseară, or mioriţa a presimţit omorul cu trei zile înainte de a se fi urzit planul. În realitate, cum am arătat deja, lucrurile se întâmplă doar în mintea surescitată a flăcăului, după o zi obositoare, în valea unde şi-a adus oile la adăpat. Pornind de la o „părere” (nălucire), iar nu de la o ameninţare efectivă, această revelaţie survenită în împrejurările date îi cutremură din temelii întreaga alcătuire sufletească, are deci loc o reaşezare radicală a tuturor reprezentărilor sale de viaţă. Din acest moment în sufletul junelui ceva chiar a murit pentru totdeauna şi anume: s-a spulberat sentimentul că „totul e bine”, că „mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”. Acest sentiment de securitate, prelungit cât de mult în viaţa adolescentului, are o scadenţă, el va fi brusc înlocuit de un alt sentiment, pe cât de puternic şi acesta, pe atât de diferit de celălălt: că există pentru fiecare din noi, pentru el inclusiv, o scadenţă neiertătoare, de neevitat.
Dacă s-a putut accepta fără crâcnire eludarea scenei de luptă cu cei doi – şi avem libertatea deplină să ne croim propriul scenariu – nu văd de ce n-am admite ocultarea momentului de vis-revelaţie – momentul pierderii de sine a flăcăului întru găsirea de sine. O pierdere de sine este într-un fel o moarte, anume moartea inocentului din om; pe această dispariţie, insesizabilă din afară, se va edifica ieşirea la rampă a unui om „în toată puterea cuvântului”, care de acum încolo ştie că este pieritor; până acum trăise suspendat în candoare, de acum încolo, ştiind preţul vieţii şi scadenţa ei, va încerca să trăiască din răsputeri, cu lăcomie şi fără rest segmentul de timp ce i-a rămas. Avem a face deci cu o metaforă, cum este şi cea a Învierii lui Hristos, numai că aici este vorba doar de obişnuita, necesara înviere la viaţa cea de toate zilele. Căci te logodeşti cu moartea nu numai când e să mori tânăr, nelumit, ci fiecare om se logodeşte cu moartea din prima clipă când o conştientizează, când se trezeşte din beatitudine. În acel moment, de „trezire”, nu doar că vezi moartea în faţă, dar într-o străfulgerare îţi vezi tot şirul vieţii, până la capăt. Ideea morţii nu este o idee cu care te alegi după ce treci prin toate ale vieţii, în preajma exitului, ci o „sperietură” grozavă, pe cât de scurtă tot pe atât de intensă, din care copacul înflorit se scutură, adolescenţa ia sfârşit, ca să lase loc vieţii celei adevărate, de uzură. Vei convieţui apoi clipă de clipă cu ideea morţii, vei evolua pe cât se poate de fericit, însă mereu la umbra acestei nefericiri mai largi, cuprinzătoare.
O paralelă. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest nou tip de abordare a baladei, cu atât mai puţin nu este indicat ca ea să fie respinsă din capul locului, ca o erezie. Ne gândim şi la Legenda Mănăstirii Argeşului, unde despre motivul visului lui Manole, comentat doar în treacăt, nu se spune decât un sfert de adevăr; or, faptul că în vis îi apare meşterului soluţia salvatoare, este mai mult decât o „inspiraţie”, este dovada implicării totale a lui Manole, fizice dar şi psihice, în lucrarea zidirii edificiului; până într-atât îl urmăreşte obsesia muncii zadarnice, a zidului care se ruinează, încât ea „îl urmează adânc în vis” (vorba genialului Eminescu, genial în toate intuiţiile sale), aşa că subconştientul îi livrează soluţia unică de transformare a eşecului în izbândă. Singura salvatoare, şi la care n-ar fi putut ajunge pe cale logică. O rezolvare de acest fel, venită la propunerea altcuiva dintre cei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari”, ar fi fost respinsă din prima clipă, ca aberantă. Pe când visul are, pentru omul sensibil, dar cu deosebire pentru creator, pentru artist, o pondere foarte mare (de cele mai multe ori nerecunoscută, nemărturisită ca atare), sugestiile de acest fel sunt privite de actant cu o atenţie specială, ele au o autoritate de necontestat, tocmai datorită modului enigmatic şi imperativ în care răzbesc în sfera conştientului. Şi asta nu este totul despre visul lui Manole, care mie mi se pare partea cea mai artistică, mai tulburătoare a baladei argeşene. Vom merge mai departe, atrăgând atenţia asupra faptului că sugestia zidirii/jertfirii la temelia clădirii preexistă în textul baladei: Încă din momentul contractării, Negru Vodă îi ameninţase pe meşteri că de nu vor ridica „mănăstire-naltă cum n-a mai fost altă”, „v-oi zidi de vii chiar la temelii!”; teribila ameninţare, rostită în termeni fără echivoc de un Domnitor ce nu admite replica, a fost percepută ca atare de Manole. Aşa încât visul/revelaţie nu a făcut decât să prelucreze creator sugestia zidirii la temelii. În plan artistic nu s-ar fi putut găsi ceva de mai mare efect decât înlocuirea sacrificării meşterilor ca act punitiv, de sancţionare a nereuşitei (act punitiv, discreţionar, absurd în fond pentru că inutil), cu un sacrificiu (al fiinţei iubite, Ana), de data asta cu asigurarea că lucrarea va izbândi. Şi atunci nu este de tot ciudat că nu se vorbeşte niciodată despre aceste chestiuni?
Mă tot întreb: Sunt aceste aspecte din structura intimă a baladei meşterului Manole doar nişte lucruri colaterale, lipsite de relevanţă, sau dimpotrivă, sunt chestiuni de esenţă, ce se cer decelate? Sub un strat de înţelesuri se află altul, apoi încă unul, anume asta face ca textele capodoperelor populare să vorbească iar şi iar, prin geniul limbii române. Dar să fim bine înţeleşi: înainte de a o sacrifica pe soţia iubitoare la temelia zidului, ca să nu se mai năruiască noaptea, Manole a avut (în vis!) revelaţia că aceasta este singura soluţie valabilă, orice alt efort fiind zadarnic. Obiectul creaţiilor artistice, fie ele populare sau culte îl constituie aceste dezvăluiri din domeniul structurii fundamentale a spiritualului, al naturii umane, iar nu descrierea de fapte: un omor pentru jaf, ridicarea cutărei construcţii etc., etc.
Funcţia compensatorie. Punerea în scenă a morţii. În Legenda Mănăstirii Argeş mobilul fusese visul lui Manole; în Mioriţa, mobilul (ascuns) este spaima tânărului cioban în faţa ideei de moarte. Printr-o reacţie cu funcţie compensatorie (bine cunoscută în psihologie), Ciobănaşul îşi organizează mental un ceremonial impresionant, spectaculos, „total”, utilizând tot ce cunoaşte din tradiţia în domeniu. Trupul lui va fi redat pământului, dar nu oricum şi oriunde, ci „în dosul stânii”, în nedespărţire de mediul pastoral. Totul în acest ritual este stilizat la maximum, aşa ca rânduiala să se împlinească – nici nu mai are importanţă, în această reprezentare mentală, faptul că în mormânt îl vor aşeza chiar cei doi ciobani abominabili; vrânceanul şi ungureanul, prezentaţi în debut ca tovarăşi de transumanţă, în strofa a doua ca odioşi complotişti, iar aici ca pioşi coparticipanţi la ceremonialul îngropăciunii. I-a iertat ciobanul, de la o strofă la alta, îi schimbă printr-un hocus-pocus? Problema nici nu trebuie pusă în aceşti termeni, pentru simplul motiv că flăcăul, care ştie fără dubiu că asasinatul se petrece numai în mintea lui, nu este preocupat aici decât de punerea în scenă cât mai impresionantă a unei morţi pur virtuale.
(În Baltagul nici nu mai fusese vorba despre o înmormântare creştinească, ci de prăvălirea în prăpastie (prezentată tehnicist de Sadoveanu, la polul opus metafizicii, deci cum era şi firesc în acea împrejurare.) De acei oameni, pe care într-altfel îi ignoră, fusese nevoie la moment pentru coborârea în mormânt a trupului tânăr; Mioriţei devotate îi este destinată (în această înscenare rituală) o însărcinare încă mai delicată, de suflet: să-i pună la cap (dar nu în mormânt, ci deasupra, atârnate afară: de cruce, ori de gardul stânii, de crengile vreunui copac din apropiere) cele trei fluiere, astfel ca „vântul când a bate prin ele-a răzbate...” etc.
Pomenirea. Însă în testamentul ciobănelului misiunea oiţei este şi mai complicată. S-a ocupat deja de trupul celui dus, apoi de alinarea lui sufletească, prin şoapta fluierelor; îi revine acum misiunea să se ocupe de amintirea sa printre ceilalţi. Urmează un pasaj care trebuie descifrat corect: „Iar tu de omor să nu le spui lor.” Cui să nu spună despre omor? Celor doi ciobani? Nonsens! Ciobanii sunt cei ce l-au îngropat, nu? Oilor? Nu se poate: oile ştiu că el a murit, l-au plâns „cu lacrimi de sânge”, în distihul precedent. Atunci cine sunt aceşti lor? Sunt oamenii care l-au cunoscut pe ciobănel, consătenii, cei la care se raportează totdeauna omul tradiţional din arealul carpatic. Aceştia trebuie să afle că el a murit din cauze naturale, iar nu prin violenţă, aspect care ar întina solemnitatea ritualului. Se face apel nemijlocit la ritualul tradiţional al tinerilor nelumiţi (nu stăruim asupra conotaţiilor acestui termen). Imaginile sunt fără egal ca măiestrie artistică, dar pe de altă parte mesajul ciobanului este fără echivoc: „la nunta mea a căzut o stea.” În credinţa populară, căderea unei stele este semnul morţii cuiva. Or, din testamentul pastoral nu putea să lipsească tocmai problema perpetuării amintirii sale în conştiinţa celorlalţi – şi avem magistralul motiv al morţii-nuntă.
Cea mai mare durere din lume. Dar sufletul tânăr al Ciobănelului nu rămâne prea mult în contemplarea acestei imagini panteiste, pe cât de consolatoare, acreditând veşnicia. El recade în lume, încă nevindecat pe deplin, încă nemântuit de spaimă. Mila de sine nu s-a ogoit, ea îi încălzeşte încă pieptul. Şi imediat ajunge cu gândul la măicuţa cea dragă. Ea este singurul om pentru care moartea fiului, chiar presupusă, departe de a fi „în ordinea lucrurilor”, este o durere imposibil de suportat: biata femeie şi-ar ieşi din minţi! Aici creatorul anonim se întrece pe sine, el are o intuiţie psihologică genială – căci, cu adevărat nu există pe lume durere mai mare şi nedreptate mai flagrantă decât ca un părinte să asiste la dispariţia propriului copil. În modul cel mai natural şi nu doar pentru efecte estetice, acest motiv este lăsat la urmă, anume pentru că implicarea afectivă este maximă. Mai mult chiar decât atunci când a fost potopit de mila de sine când şi-a văzut moartea cu ochii, cu asupra de măsură, dragul Ciobănel este copleşit de milă când şi-o imaginează pe biata femeie umblând prin lume să-i afle locul morţii şi căinându-se, nevenindu-i să creadă. Evocarea mamei este făcută, trebuie subliniat, ca din partea unui flăcăiandru: „măicuţă bătrână cu brâul de lână” (numai la adolescenţă, o diferenţă de vârstă de 20-30 ani faţă de persoanele mature este percepută ca ... bătrâneţe.) Sintagma „măicuţă bătrână” este de aceea edificatoare în ceea ce priveşte vârsta crudă a Ciobănelului. El o conjură pe Mioriţă să o cruţe pe maica lui, să nu-i spună adevărul în faţă, ci doar că s-a căsătorit „cu-o fată de crai”. Un gest de supremă delicateţe, înduioşător tocmai pentru că este zadarnic, măicuţa a aflat adevărul deja, de la alte persoane – dar pe de altă parte este tot ce putea face ciobănelul spre a-şi menaja mama. Mai mult chiar decât de propria dispariţie, fiul se teme de durerea care ar zdrobi-o pe ea, cea iubitoare, cea iubită. Un alt adevăr psihologic fundamental.
Spaţiul mioritic. Viaţa păstorului nu este idilică, aşa după cum o estimare din afară ar considera-o, aşa cum debutul însuşi al baladei ne-ar îndemna să o facem – însă prea curând apare motivul complotului, ca aceasta să nu ne dea de gândit. Cadrul natural, cu largi desfăşurări de decor – munţii, pajiştile smălţuite, brazii sub razele soarelui - îţi abate gândul de la marile primejdii ale meseriei de oier: obstacole, râpi, fiare atacatoare înboldite de instinctul supravieţuirii, stihii, furtuni; noaptea cu cumpenele şi spaimele ei, în izolarea depărtărilor – iată numai o parte din ameninţările cu care ciobanii se confruntă în orice moment. Ca să nu mai spunem că şi omul din apropiere, cel cu care, după împrejurări, împărtăşeşti aceeaşi soartă de privaţiuni acceptate şi de înfruntări ocazionale, îţi poate sări la gât, fără veste. Încă novice în viaţa de păstor, Ciobănelul a aflat de toate aceste capcane şi pericole, iar ce n-a aflat propriu-zis a completat cu imaginaţia, în singurătatea care amplifică şi distorsionează... Însă trebuie spus că există o primă clipă când el se va simţi direct ameninţat, când va conştientiza cât de gravă este primejdia ce-l încolţeşte. În cazul dat: o ameninţare potenţială, virtuală, de care tânărul a luat cunoştinţă. „Şi-a văzut moartea cu ochii” - este o metaforă anume pentru acest moment. Traseul insului arhetipal din zona carpatică şi din orice alt loc din lume este marcat de cele două borne: naşterea şi moartea. Ce alte momente hotărâtoare jalonează această trecere pe faţa pământului? Dragostea, desigur, ocazie cu care insul poate accede la trăirea plenară; şi, vom adăuga noi, experienţa morţii, care nu e altceva decât conştientizarea condiţiei umane: că ai apărut, că eşti pe moment beneficiarul acestui miracol ce se numeşte viaţă, dar că trecerea ta în lumină nu va continua la nesfârşit, ci va fi prea iute curmată, la un semn nevăzut, fără drept de apel şi pentru totdeauna. Şi că într-aceasta nimic nu depinde de tine.
Trebuie insistat asupra acestui aspect esenţial: Ciobănelul din baladă nu s-a resemnat să moară (fără luptă!), ci doar s-a împăcat cu gândul că este muritor – fie cât mai departe acea clipă!
Recuperarea capodoperei. Nu este deci vorba nicicum despre resemnare, despre fatalism, despre atitudinea necombativă, defetistă, laşă a românului în faţa vieţii şi nici măcar despre capacitatea lui de a se sacrifica; Mioriţa nu este „un protest împotriva morţii premature, nedrepte” (vezi Manualul, clasa a IX-a, p. 120, editat în 1998 sub referinţa Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dim. Păcurariu, Gh. Mihăilă, Simion Mioc, Florin Manolescu...) - se poate spune că avem a face cu o interpretare oficială a capodoperei neamului românesc. Or, balada la care ne referim nu reprezintă o viziune tragică şi fatalistă, ci este, nici mai mult dar nici mai puţin, cea mai strălucită convertire lirică a spaimei de moarte – şi este totodată o mântuire prin frumos, prin metaforă, prin cântec-melodie, prin artă pură – ea este o vindecare de spaimă, este un descântec de alungat spaima morţii. Ca gen, această baladă stă foarte aproape de tehnica descântecului, în care ponderea cea mai importantă e preluată de vrăjirea cuvintelor, cu funcţie incantatorie, liniştitoare – un descântec de adormit spaima iscată de ivirea intempestivă a ideii de moarte.
Este diferenţa specifică dintre ceea ce apare la prima vedere: o înşiruire de momente, situaţii, motive ce au fost asamblate convenabil – şi ceea ce este în fond orice act de creaţie, care îşi respectă propriile rigori, pretextele, momentul de şoc, inspiraţia – declanşarea pornirii creative. În cazul dat, după opinia noastră, sugestia declanşatoare a creativităţii pare să fi venit de la behăitul oii, considerat ca semn rău-prevestitor. Ciobănelul se simte prins-încolţit de rele presimţiri, în această stare de spirit specială el va face primul pas în fabulos, în supranatural; el este cel care i se adresează primul oiţei, pe care o consideră „năzdrăvană”. Un mecanism psihologic obscur, cu punct de pornire la nivelul subconştientului, ca abia apoi să erupă la suprafaţă, în înţelesuri clare.
În cele mai multe creaţii populare motivul inspiraţiei este numit încă din primul vers; faptul că în cazul Mioriţei momentul acesta a fost ocultat, anume spre a da un efect şi mai puternic viziunii propuse, nu trebuie să deruteze într-atât încât să punem semnul de egalitate între scenariul imaginat de autorul anonim pentru a-şi pune în scenă sentientul său şi o întâmplare reală.
Răspunsul la întrebare. În legenda meşterului Manole este prezentată în detaliu zidirea Anei, în tot dramatismul ei, se scot efecte speciale din acest episod, ceea ce părea să fie o joacă de îndrăgostiţi capătă de la un vers la altul accente tragice, sfâşietoare; nedumerirea tinerei neveste, chinul ei, rugăminţile, lacrimile ce par să răzbată prin tencuiala zidului, unindu-se cu ale meşterului, cu ale noastre, până la urmă... Atâtea alte producţii populare îşi fac din descrierea agresiunii, a omorului, tema lor principală. În Baltagul, cum ştim, Sadoveanu face din scena agresiunii însăşi cheia romanului său, toate presupunerile şi suspiciunile ar rămâne vorbă goală dacă Vitoria nu ar ajunge să regăsească leşul lui Nichifor, să constate în ce mod a fost agresat soţul ei şi să deducă cine şi în ce fel a comis crima. Or, în legătură cu omorul din Mioriţa, nimeni, dar absolut nimeni nu pare să dea vreo importanţă faptului bătător la ochi că scena cu pricina lipseşte cu desăvârşire din text. Mai simplu spus: fusese vorba despre o presimţire, despre o atenţionare cu privire la potenţiala primejdie, la un posibil complot (Vor să mi-l omoare)... Dar nimic mai mult. (Lucrurile care se întâmplă în lumea mare împânzesc suprafaţa pământului; însă lucrurile care s-ar putea întâmpla dar nu se întâmplă ar învălui globul terestru până la înălţimi ameţitoare...) Niciunul dintre exegeţi nu pare să sesizeze faptul ca atare că scena omorului lipseşte cu desăvârşire din text. Pur şi simplu, furaţi de interpretări cât mai "adânci", au uitat să şi-o pună, nu? Dânşii discută despre oribila faptă ca despre ceva de la sine înţeles, în loc să încerce şi alte ipoteze de lucru.
Asumare – înălţare, mântuire. Departe de a fi o notă rea şi o pecete de înfierare a românilor copleşiţi de fatalism şi resemnare, defetişti prin gena lor, deci anistorici etc., etc, testamentul Ciobănelului ilustrează accederea pe o treaptă superioară, din dulcea inocenţă juvenilă la cunoaşterea existenţială, de la prezumţie la faptă de viaţă, neechivocă. Realizând faptul că este el însuşi vulnerabil-muritor-supus trecerii şi petrecerii, eroul liric câştigă înţelepciunea necesară şi consolarea morală: când va fi să moară, el nu se va preface în pulbere şi atât, nu va fi şters pur şi simplu din amintirea concetăţenilor săi, ci dimpotrivă, sfârşitul său va însemna integrarea în ordinea mare a lumii, eternă, rotindu-se după legi cosmice, de aici şi până la marginile cerului – într-o lume cunoscută intuitiv şi îndrăgită organic, străjuită de munţi, brazi, de lună şi stele. Liniştitor şi întăritor pentru cei ce au ascultat în veac această baladă cântată trebuie că a fost însuşi faptul că eroul nu încearcă să se sustragă ordinii fireşti, ci îşi găseşte o alinare în chiar gândul că după moarte va rămâne aici, în mediul familiar lui, cu stâna şi oile şi poiana ca o presimţită gură de rai.
Nu s-a subliniat îndeajuns marele efect dat de simetria dintre prima şi ultima strofă a baladei, nici cele două mişcări ce fac nota distinctă a capodoperei: mişcarea coborâtoare, spre umbra de la baza versantului (înainte de momentul înţelegerii şi asumării) şi mişcarea finală, de înălţare a sufletului. Sensul ascensional. Această nevoie de asumare-înălţare-mântuire este proprie poporului care a dat capodopera Mioriţei. Iar problema atitudinii non-combat, a resemnării laşe (împotriva firii de mare vitalitate a românului şi contrară accentuatului său instinct de conservare), nici nu-şi are un loc justificat în această ecuaţie pe care exegeza românească, dintr-o inexplicabilă „crampă” spirituală, ca într-o hipnoză, nu o lichidează odată şi pentru totdeauna, dintr-o singură mişcare, ca în sfârşit să purceadă la decodarea adecvată a textului.
ION LAZU

Vizualizări: 810

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 26, 2010 la 5:22pm
Doa... Dom... Hmmm ! Stimată Ileana Piţigoi, studiul d-voastră este pasionant !
Şi eu sunt convinsă că pretutindeni există noduri şi... semne, care aşteaptă să fie dezlegate, explicate. Nu sunt specialistă în domeniu ( din păcate ), dar ştiu că Vasile Lovinescu a crezut şi el într-un creştinism străvechi şi a dus argumente prin studierea basmelor publicate de Ispirescu, a unor balade şi a poveştilor lui Ion Creangă. Cunosc asta din " Dacia hiperboreană ". Fascinantă ! Genială !
Studiile lui au fost ocultate zeci de ani, iar după ce au apărut, nu li s-a dat, din câte ştiu, importanţa cuvenită, de nu au fost şi ridiculizate ( cum s-a întâmplat şi cu B.P.Haşdeu şi Nicolae Densuşianu )...

Faptul că alţi cercetători merg pe urmele lui şi vin cu argumente veridice, bazate pe cunoaşterea aprofundată a folclorului, a Bibliei şi a literaturii religioase - este extrem de îmbucurător.

Pe când cartea ? Nu e nicio aluzie : )

Sânziana Batişte

P.S. Fără supărare...De când tinerii cercetători sunt atât de ( " negruţă " ziceaţi ? ) negri în cerul gurii ?
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 26, 2010 la 4:50pm
Stimate domnule Ion Lazu, mi-am exprimat cu multă plăcere acordul total cu ideile afirmate şi demonstrate de d-voastră ( referindu-vă la varianta Alecsandri ) şi care se păstrau în limitele problematicii asumate şi precizate. Repet : e foarte important, şi după a mea părere, să fie schimbată acea interpretare... şi, de aceea, studii precum cel al d-voastră pot avea efecte în timp, dacă nu chiar imediat.

În ceea ce priveşte direcţiile de cercetare ale doamnelor Silvia Chiţimia, Sabina Ispas şi Ileana Piţigoi, părerile noastre se despart. Fără a dori să intervin în " războiul fratricid "...
Vă mulţumesc pentru aprecierile făcute şi sunt încântată că vă voi putea citi romanul.

Sânziana Batişte
Comentariu publicat de ion murgeanu pe Septembrie 26, 2010 la 3:28pm
...cheia baladei Miorita este la purtator:istoria poporului roman crestin avant la lettre; a bate campii pe texte biblice si a invoca in cei trei ciobanei treimea cea de o fiinta cu firea e un nonsens sau chiar si o blasfemie; trinitatea cum se stie ii reprezinta pe Tatal pe Fiul si pe Sfantul Duh; adica e o lupta intre cele trei ipostazuri?! nu prea intelegem...sigur ca ciobanul mioritic si asumarea mortii fara rest te poate duce cu gandul la Iisus dar e o exagerare sa plimbam textul baladei prin intreg Vechiul Testament, de la Iosif si fratii lui (o impoteza in fond mai plauzibila si mai "atragatoare" decat cei trei ciobanei/"trinitatea" numai de ragul cifrei "3"!) si pana la uciderea lui Iisus ca Hristos, in Noul Testament, de "fratii" lui, care raman pana azi la fel de inversunati pe mesajul lui de iubire: mila si iertarea, iubirea de aproapele s.c.l., mai bine ar fi sa ne recitim istoria si sa ne-o asumam drastic: poporul roman ivit in "istorie" pe un suicid si in urma unui viol...nu cantam noi intr-o veselie nasterea neamului romanesc "din coapsa Daciei si-a Romei"; nu inaltam noi monumente sabiei suicidare a lui Decebal ca simbol al vitejiei noastre milenare?!! dar ignoram dezbinarea care si azi ne macina si despre care avem stiri pe fibra istoriei, cu adevarat milenare, inca de la parintele istoriei Herodot! E timpul poate sa fim "la obiect", cum se spune, cu toata obida ca suntem in act mostenitorii unei crime politice, pe care o purtam in gena si, respectiv si in sange; cati martiri tot atatia sacrificati prin crima; rasfrangerea metafizica a adevarului este in acest fel la mintea cocosului, cum se spune...
Comentariu publicat de Ion Lazu pe Septembrie 26, 2010 la 1:51pm
Stimată Sânziana Batişte, vă mulţumesc din toată inima pentru tonul echilibrat al comentariului dvs la eseul meu despre Mioriţa. Îmi dau bine seama că sunteţi un intelectual autentic, de bună credinţă, obişnuit să lucreze cu ideile, şi care doreşte să contribuie la descâlcirea unor probleme de cultură, rămase în suspensie şi aruncând o lumină nedorită asupra noastră ca popor european. Aţi înţeles corect sensul celor puse de mine în discuţie. Vă daţi seama, altceva nici nu-mi doresc decât o discuţie echilibrată, la obiect, cu privire la susţinerile mele, iar nicidecum să batem câmpii despre lucruri fără legătură cu subiectul eseului meu, enunţat fără echivoc în Preambul: varianta Alecsandri, interpretarea îndătinată, clasică, oficializată; ce nu mi se pare în regulă, care este opinia mea de intelectual, de scriitor, de român care îşi pune problema imaginii noastre în lume.
Începusem să mă necajesc rău de tot, sub năvala comentariilor în afara chestiunii ale dnei Piţigoi, care a inundat paginile; mă întrebam cum să fac să scot de pe Reţeaua literară textul meu, postat acolo oarecum la nimereală (nefiind iscusit în manevre pe net, într-un an am reuşit, din multe încercări, să postez doar 3 texte...), după ce el a fost publicat în ultimul număr al revistei vrîncene Pro-Saeculum. Pur şi simplu, nu mi se pare cinstit ceea ce face dna P., care în mod vădit se foloseşte de pretextul Ipotezei mele pentru a-şi exhiba cunoştinţele şi aproximaţiile într-un domeniu pe care personal îl ignor (ştiu că această simplă afirmaţie va declanşa un noian de alte acuzaţii, ironii, luări peste picior. ) Remarc acurateţea receptării dvs, pe puncte, la obiect; suntem oameni riguroşi, ne concentrăm asupra problemei în discuţie, fără divagări, parade, etc. Aţi înţeles bine: pe un scriitor îl interesează mai întâi creativitatea ca atare, motivele şi mobilurile ce declanşează creaţia, momentul declicului inspiraţiei, contextul emoţional ce izvodeşte cîntecul-descântecul. Deci aţi remarcat câteva aspecte demne de interes pentru exeget: analiza secvenţială-cinematografică - din care reiese excelenţa autorului anonim; sensul descendent al aducerii în prim-plan, de pe vîrful muntelui, ca dintr-o lume virtuală, coborând printre muritori; v-a atras atenţia aserţiunea mea privind marea milă de sine, care este sursa primară a emoţiei; apoi simetria baladei, faptul că epica este eludată, că, în fapt, cei doi poate nici nu l-au atacat sau nu aveau mari şanse să-l răpună, căci Ciobănelul era prevenit, dar şi pregătit, avea alături un câine destoinic etc. Şi da! Centrul baladei este testamentul spiritual, fără îndoială, ceea ce e în afară de orice îndoială.
În acest context, totuşi clar, pe care ni-l oferă varianta Alecsandri, lăsând de-o parte mia de variante, fiecare cu altă conotaţie, mă întreb în mod serios: de ce această siluire-tragere pe roată de către dna P. a Mioriţei, într-o interpretare pro-creştină etc etc?! Cu atâtea detalii despre ciobani şi pietre, despre capete în garduri, despre cabiri? Ce relevanţă au toate astea în chestiunea variantei Alecsandri? Unde ar fi de depistat spiritul creştin? În faptul că Iisus este numit mielul lui Dumnezeu? Se spune în baladă o vorbă despre înălţarea la cer a sufletului celui dus? Se face în mod explicit apel la Soarele si luna, la brazi şi păltinaşi. Iată şi un contrasens imposibil de eludat: preoţi munţii mari. E aici un păgânism sui-generis flagrant, ce ne pune în gardă.
Şi apoi, problema este: vreunul dintre marii exegeţi, consultaţi şi de mine, din afara chestiunii, afirmă cumva că Mioriţa are un mesaj creştin, măcar conotaţii creştine? Niciunul. Nu au făcut-o nici înainte de 1945, când astfel de aserţiuni nu erau cenzurate, ci încurajate. Însuşi Mircea Eliade, autoritate necontestată a credinţelor şi ideilor religioase, în studiul său consacrat Mioriţei, nu face o astfel de greşeală. Pentru simpul motiv că nu are vreun temei real. Ştefania Plopeanu, în studiul dsale hermeneutic, apărut după 2000, pe cele 600 de pagini aminteşte cumva de conotaţiile creştine? Nicicum. Ca să nu spun că nici în Legenda Mânăstirii Argeş, care are ca subiect ridicarea unui lăcaş de cult, şi nu oarecare, ci o mînăstire, un text unde ne-am aştepta să existe o îmbibare de mesaje creştineşti, dimpotrivă, nu există chiar niciunul, de sămânţă. Oricât ar părea de ciudat. Asta nu vor înţelege niciodată respectivele doamne fanatizate, sau măcar certate cu rigoarea ştiinţifică, dar convinse că fac un bine poporului, evidenţiindu-i creştinismul acolo unde el nu există. Cui prodest? Puşi în faţa dezastrului, căci tot ce zideau ziua noaptea se surpa, meşterii mari calfe şi zidari nu trec la post negru, precum pictorii de icoane, nu se roagă, nu bat mătănii, nu merg în hagialâc la Sfântul mormânt. Nu fac nimic din toate astea, deşi ele se află în tradiţia lucrării creştine. Manole are un vis, îl urmează, o zideşte pe Ana etc etc. Despre asta ce mai au de spus distinsele cercetătoare? Ori pornim de la textul ca atare şi îl analizăm pe toate părţile, ori ne îmbătăm cu apă rece despre creştinismul nostru... de dinainte de Hristos. Nu m-aş mira, M-aş întrista nespus. Şi acum apar, după "evenimente", când s-a dat liber la religie, aceste două trei doamne
şi ne spun că totul în folclorul noastru este vetero-testamentar, pro-creştin etc. De ce asta? Luate de val, dintr-o predispoziţie pentru misticism, din dorinţa de glorie facilă, cum să-mi explic?
Încă o dată vă mulţumesc, dna Batişte . Aveţi mailul meu: ion.lazu@gmail.com, vă rog să-mi daţi adresa dvs, doresc să vă trimit romanul meu Veneticii. Devotat, Ion Lazu
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 26, 2010 la 1:34pm
Din nou, scuze !
Am scris P.S. -ul meu, înainte de a fi apărut comentariile postate de doamna Ileana Piţigoi ( o chestie tehnică, pe care am mai constatat-o ). Am eu aşa, o mică bănuială că e un pseudonim al unui domn, aşa că revin : postate de Ileana Piţigoi ( asta ca să nu-i ofer satisfacţia de a se amuza pe " nevăzute " )...

Aici e de citit şi de gândit, aşa că îmi iau deocamdată o pauză de respiraţie...
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 26, 2010 la 1:23pm
P.S. Rectificare : în loc de " falselor decodări ", se va citi " falselor interpetări ".
Cu scuzele de rigoare...
Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Septembrie 25, 2010 la 9:16pm
Platon, în " Carmidé ", redă afirmaţia unui medic trac, despre care spune că era unul dintre discipolii lui Zamolxe :

" Prietene, sufletul se vindecă cu descântece ; aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflet înţelepciunea ".

În acest sens, " Mioriţa " este un descântec : ne descântă de spaima de moarte.
Şi, în acest sens, este un text sapienţial ( da' nu vreau să mă buzdugănesc şi eu pe tema asta, în schimb m-ar interesa cu adevărat demonstraţia că e o apocrifă Biblică ).

Părerea mea este că studiul d-voastră sparge vechi şabloane, perpetuate din inerţie, din nepăsare sau din lene spirituală. Să numim " nebăgare de seamă " includerea lor în manualele de ieri şi de azi... Dar ştiţi cum umblă vorba despre unele manuale : se scot repede şi cu bani mulţi. Regretabil este că sunt şi profesori care iau totul " pe nemestecate ", mulţumindu-se să repete idei devenite " clasice " prin repetare mecanică.

Ce mi-a plăcut în studiul d-voastră :

¤ Analiza " cinematografică " a baladei, cu evidenţierea fiecărui plan în parte şi cu reasamblarea în întreg ;
¤ Evidenţierea " sensului descendent " al evenimentelor;
¤ Vorbiţi despre " marea milă de sine " a ciobănaşului. Nu s-a mai remarcat asta, din câte ştiu . Dar... nu ştiu totul : )
Cred că până acum s-a vorbit doar despre mila pentru fiinţele şi lucrurile dragi, exprimată prin diminutivare;
¤ Identificaţi în punerea în scenă a ceremonialului funerar o reacţie explicabilă psihologic prin " funcţia de compensare );
¤ Remarcaţi simetria dintre prima şi utima strofă, cu cele două mişcări : prima - descendentă, cea din final - ascensională;
¤ Susţineţi, pe bună dreptate, necesitatea contracarării falselor decodări.

Din experienţa mea, cu copiii de clasa a VIII -a, în care se preda Mioriţa ", am constatat că şi ei sunt capabili să înţeleagă şi să interpreteze logic lucrurile. Întîi, conveneam că şi atacul asupra ciobanului şi moartea sunt sub semnul lui " dacă " ( " şi de-o fi... " ); apoi, cădeam de acord, ca nişte pui de ţărani viteji cum eram, că omu' n-ar fi stat cu mâinile în sân, ci s-ar fi apărat şi ar fi putut să-i învingă pe cei doi, că doar şcoliţi eram noi la şcoala lui Făt-Frumos şi la şcoala cea de toate zilele a lui... badea Ion...
Faptul că firul epic se întrerupe brusc, urmat fiind de partea lirică - testamentul spiritual, arată că nu în ceea ce s-ar fi petrecut în planul acţiunii se află " centrul de greutate " al baladei , că nu acolo trebuie căutat ceea ce era important de transmis. Partea epică e doar un pretext pentru includerea testamentului. Aici, în testament, se află MESAJUL : nu resemnare, nu sentiment al fatalităţii, nu laşitate, ci înţelepciune : capacitatea de-a vedea " a filei două feţe ", intuirea celor transcendente, curaj şi seninătate.
" Mioriţa " este o " lecţie " despre viaţă şi moarte, despre demnitate, nu despre fatalism şi laşitate !
Este important să se renunţe la interpretările false, care mai apoi ne mai şi stigmatizează...

Despre " Meşterul Manole"... nu mă mai încumet, la ora asta...

Felicitări şi mulţumiri pentru studiul atât de incitant !

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor