"Mioriţa" - o temă falsă, o manipulare istorică

“Scoateţi Mioriţa de pe drapel!” – spunea, într-o emisiune tv, Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate. Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu Covaci, ca şi alţii mai mărunţi, sunt victimele unei colosale manipulări istorice, denumită - ba chiar “branduită” în acest sens - fatalism mioritic. O formidabilă demonstraţie de iluzionism, făcută cu toate obiectele la vedere (fără “preparaţie”, cum ar spune Iosefini), dar în care privitorul vede ce-i arată iluzionistul.
Cică blestemul naţiei noastre e filosofia acestei minunate balade. Fals! Ar fi bine să fie aşa - din motivele pe care am să le prezint - dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”…
Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct de vedere epic…
Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se “deplasau” cu turmele “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine sunt ciobanii: “Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”. Urmează conflictul:
„Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!”...

Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman” şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie” performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte cuvinte, cel mai „şmecher”! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de „şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea ce se şi hotărăsc să facă:
„Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare”...

Abia aici apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea oii, care i se adresează direct, avertizându-l:
„Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş'un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l'apus de soare”
... etc.
Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba, ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune:
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
ŞI DE-A FI SĂ MOR
În câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean...”

Aici se află cheia întregii mistificări. Versul “ŞI DE-A FI SĂ MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa. Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers!
Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului (oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul lui de referinţă (cel mai “ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT nimic în acest sens! Scrie doar atât: “şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei - mai rudimentare ca expresie artistică - în care ciobanul chiar luptă şi chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”. Şi dacă tot e să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă? Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe cioban într-un fel de “acarul Păun” al vinovăţiei noastre. În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o înfrângere! O transformă în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins. Nici în viaţă, nici în moarte.
Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume…
În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea formulă: “Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi originalul!”

Citeste si pe CERTITUDINEA

Vizualizări: 600

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 26, 2013 la 11:10am

Interesant.

Contradictiile duc spre imbunatatire si adevar.

Comentariu publicat de Irina Goanţă pe Iunie 24, 2013 la 12:02pm

Acesta este Argumentul cărţii "Mioriţa. Domnul de Rouă" de Irina Şi Ştefan Goanţă
ARGUMENT

Însemnările de faţă, cărora, ca să le zicem cumva, le-am zis eseuri, sunt declarate reflecţii strict personale, unul dintre motivele pentru care am considerat că nu necesită niciun aparat ştiinţific ajutător, deşi fundamentul lor e constituit din lectura unor docte studii dedicate Mioriţei. Mai exact spus, sunt reacţii de cititor jignit şi intrigat de elucubraţiile unor denigratori profesionalizaţi în aşa ceva, nu prea instruiţi, sau chiar incapabili să pătrundă în profunzimile filozofiei populare, în folclor, în special în Mioriţa, coloana vertebrală a spiritualităţii noastre născute într-un spaţiu şi într-un timp milenare. Apelând, în lipsa unor argumente cât de cât temeinice, la un verbiaj virulent şi blasfemiator, se căznesc să contravină unor adevăruri legice determinate istoric, printr-o serie de aberaţii imposibil de susţinut şi reduse de către ei înşişi numai la intenţia de a jigni prin comentarii rizibile şi sintagme de tipul bazaconii mioritice cu ajutorul cărora ar acoperi, chipurile, ar estompa sau chiar ar anula virtuţile spirituale ale trecutului în favoarea unor pretinse evidenţe descoperite de ei înşişi, totul în vederea proliferării sub umbrela decolorată a unui teribilism facil şi fragil, al unei spoieli care, departe de orice fantasmagorii şi visuri totalmente neproductive, numite de ei, ar zugrăvi tabloul realist al crudei realităţi, începând cu cauzele care ar determina această stare de lucruri, printre acestea aflându-se balcanismul nostru, însoţit de indolenţa, apatia şi înclinaţia spre visare în dauna unei robusteţi de tip apusean care ne-ar fi propulsat în braţele progresului şi civilizaţiei europene în ritm tot mai accelerat, ocazie cu care s-ar declanşa şi ofensiva unor deconectante sănătoase eliberate de sub tirania preceptelor anacronice, printre care ar fi promovarea vulgarităţii, a violenţei, a pornografiei şi a altor mijloace tot mai şocante şi tot mai antrenante prin exteriorul sclipitor şi zornăitor. Scopul adevărat? Nici măcar cel întrezărit în cele spuse mai sus, ci, aparent, nedefinit şi prea risipit în avataruri lipsite de puteri care să le confere acestora măcar o trăinicie sezonieră, capabilă să reţină atenţia fie şi măcar a unor amatori autodidacţi. Noi, spre deosebire de exegeţii de elită, care nu se coboară să ia în serios asemenea divagaţii, am căzut voluntar în cursă, angajând deliberat această discuţie cu detractorii inveteraţi. Fiindcă, în fapt – am mai spus-o –, e vorba de interese personale meschine care intenţionează spre elita de gaşcă, spre parvenitismul pe care dumnealor l-ar cultiva şi pe putregaiuri. Sigur, demersul nu ne-a făcut nicio plăcere, l-am întreprins în speranţa că, folosind şi un limbaj apropiat prin virulenţă de al lor, le-am face accesibile punctele noastre de vedere care să-i descurajeze în acţiunea lor. Nu poţi replica ghearelor şi colţilor fiarei decât... nereplicând, ceea ce înseamnă altceva, sau cu propriile tale gheare prelungite în scule convingătoare. În plus, lor, celor care nu-i lasă nici măcar pe strămoşi să doarmă în colb de cronici, după exemplul unor iluştri înaintaşi, le mai dedicăm şi această carte – pledoarie, cu menţiunea că dincolo de a considera însemnările ca venite pe fondul unei penurii de argumente în apărarea Mioriţei, ne-am satisfăcut şi o datorie de onoare, prin aducerea unei contribuţii cât de cât benefice la cunoaşterea şi descifrarea simbolurilor şi frumuseţilor din nemuritorul nostru cântec bătrânesc. În acelaşi scop, al accesibilizării şi pentru ei a comentariului nostru, am alunecat voit, dar supărător în redundanţe explicative şi am folosit, în locul discursului ştiinţific rece în logica lui şi monoton, o altă gamă de mijloace de exprimare mai eliberate, din chingile rigurozităţii, dar fără să atentăm cumva asupra intenţiilor declarate iniţial.
Venind vorba de necesitatea unor decodificări, descifrări şi explicitări suplimentare – cum se spune acum la bătutul toacei de două-trei ori pentru o babă surdă – observăm, iarăşi că Mioriţa este o foarte rezumată epopee şi, în acelaşi timp, o foarte cuprinzătoare epopee, prin cumularea multor esenţe şi sensuri stopate din efervescenţa lor gălăgioasă şi redusă aproape la muţenie, în aşteptarea tălmăcirilor şi care, aparent, n-ar avea nimic de substanţă epopeică. Şi atunci, fără ciomăgeală, fără luat în săbii şi buzdugane, fără măcar un strop de sânge pe aşchie, fără elemente ale vâltorii tragice care-i atrag pe ascultători ca orice lucru şocant mult mai repede receptat şi luat la decelat, fără descifrările de rigoare, audienţa Mioriţei ar scădea simţitor şi ar fi mult mai vulnerabilă. Or, în asta constă insolitul Mioriţei. Dar toate cele pomenite mai sus există cu prisosinţă şi mocnesc sub cenuşa înşelătoare care le înveleşte cu grijă şi forfotesc înăbuşit aşteptând să fie scoase la lumină, să fie dezghiocate, detaliate şi completate, fie şi ca adaosuri de păstrat în subsidiar. Fiindcă nu sunt până nu dau afară din gura şi din pântecul vulcanului ca sosul de smoală, de magmă. Pentru că întregul conflict şi subiect din mica mare epopee este o luptă acerbă mută şi surdă dusă până la capăt între idei şi atitudini omeneşti şi unele şi altele, dar unele la extrema celorlalte. Păi să luăm numai atitudinea profund inumană a celor doi ciobani ucigaşi şi s-o comparăm cu cea de inspiraţie divină a ciobănaşului nostru. Oare numai ceea ce se vede la suprafaţă, liniştea vicleană ca o taină a celor doi tâlhari care n-au scos nici o vorbă, dar a căror ameninţare poate fi cu atât mai ameninţătoare, şi indiferenţa de asemenea aparentă a ciobănaşului nostru care nu se poate să nu ascundă un cumplit zbucium lăuntric? Se poate spune că la atât s-ar reduce încrâncenarea dintre ei? În niciun caz. Dar dacă adăugăm şi faptele cuprinse între dimensiunile de-a dreptul fabuloase ale nunţii coroborate şi cu cele ale morţii şi ale înmormântării, toate mai mult sugerate şi rămase în gânduri decât cele spuse, ca să-i rămână loc ascultătorului, tot poet şi el, să vadă şi să audă cu ochii şi cu urechile lui tot nemaipomenitul tămbălău de poveste fermecată? În niciun caz nici aceasta. Trebuie scurmat energic, dar cu sfiiciune şi smerenie în esenţe şi în sensuri. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi trudit poetul în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el cântă după modelul cocoşului, atunci când îi vine cântatul, şi nu ar fi cântat simultan în cele trei glasuri-registre ale celor trei genuri, că numai aşa ar fi reuşit prin spusele cântate să răzbească şi să le menţină suple, succinte, concise şi pe înţeles în tot tragismul lor reţinut.
Ineluctabil, folclor nu se mai naşte, în primul rând pentru că nu mai sunt ţărani, dar după unii spectatori, de fapt clienţi, se poate, în schimb, face. Nu putem însă lua drept folclor făcăturile unor veleitari şi nici lua în seamă părerile unor spectatori, tot veleitari şi ei, cumpărători de frumos artificial fabricat şi nimeriţi din greşeală aici, consumatori de la tot mai mulţii producători precupeţi. Trebuie însă să păstrăm cu sfinţenie şi nealterat, să cultivăm pentru cei care ne vor urma ceea ce am moştenit. Numai aşa, în compania zestrei încredinţate şi în cultivarea sentimentelor supreme de care am vorbit, începând cu credinţa şi iubirea de semeni, vom evita pentru un timp încă lung uscăciunea şi urâţenia care ne paşte.

* * *

Fiecare rememorare a Mioriţei este o transpunere în transcendent, e un ceas de reculegere sub măreţia unei bolţi de catedrală. Ieşim din incinta acesteia mai buni şi mai frumoşi, mai împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mai aproape de cer şi de veşnicie, mai copleşiţi de o bucurie imposibil de mărturisit în vorbe şi în fapte, dar reţinută de cei din jur şi din vorbă şi din fapte, ieşim transfiguraţi şi tot mai împătimiţi de zbor şi despovăraţi parcă de balastul trupului de la o vreme bătrân, bolnav şi obosit, dar tânjind şi dintr-o dată înviaţi din nou.
Autorii

Comentariu publicat de Irina Goanţă pe Iunie 24, 2013 la 9:27am

Toţi aveţi dreptate.  Consider că ideile pe care le emiteţi e bine să fie argumentate detaliat  în lucrări care să fie date publicităţii.

Doamna Magda Ursache  vorbeşte într-un studiu despre Mioriţa şi precizează că discuţiile pornesc de la mitologie (Odobescu, Th. Speranţia), de la istorie (Hasdeu, N. Densusianu, Iorga), de la folcloristică (O.Densusianu, D.Caracostea, Ion Diaconu, A Fochi), de la etnografie (Ion Muşlea, C. Brăiloiu), etnologie juridică (R.Vulcănescu), sociologie (H.H.Sthal), filozofia culturii (Dan Botta, Blaga, Eliade).

Eu vă propun să citiţi şi eseul (De ce) mereu Mioriţa?, scris de Ştefan GOANŢĂ şi publicat în revista "Vatra Veche", anul III (8-12) 2011, anul IV (1-5) 2012, Tg. Mureş.

Lectură plăcută şi cu folos!

Comentariu publicat de Anastasia Moldovanu pe Iunie 23, 2013 la 3:34pm

Foarte interesant. Va trebui însă mult, până se va conştientiza acest simbolism. Balada, în mod direct şi-a făcut treaba. Încearcă să demonstrezi aceasta altora (spre exemplu ruşilor), când noi singuri încă nu ne dăm seama.

Comentariu publicat de iulian damacus pe Iunie 23, 2013 la 7:02am

observaţii necesare, deci binevenite...

Comentariu publicat de grecu constantin pe Iunie 23, 2013 la 12:41am

Ciudat este că o capodoperă a literaturii române dă naştere la asemenea antagonisme, incifrat legate,,de existenţa''noastră ca popor!Pentru mine,,Mioriţa'' este ca o religie vie a frumosului şi desăvârşirii,o matrice a invincibilităţii spiritului uman în armonie cu mediul înconjurător până dincolo de existenţa efemeră!

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Iunie 22, 2013 la 11:43pm

                    Pai (ca sa zic asa) mie mi s-a spus aici pe net de catre scriitori de azi si de asemenea de catre cititori tot de azi ca scriitori ca Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, etc nu mai sunt frecventabili, nu mai sunt in trend, lumea de azi vrea altceva si, deci domniile lor asuda creandu-i cititorului acea literatura pe care o cere. Descurajant este ca nimeni nu a sarit sa ma scoata din gura lor. Ca sa ilustrez cu doua exemple despre ce literatura (cu ghilimele) vorbeau a fi drapelul viitorului redau un vers dintr-o poezie a unei poetese (cu gilimele) ...cand caini celesti imi sugeau sanii... etc si al doilea exemplu e dat de versurile unui poet cica apreciat care descria cu lux de amanunte cum aratau buzele iubitei lui la incheierea unui act sexual oral. Asa incat out cu depasitii, expiratii de Alecsandri, Goga, Cosbuc etc.  

Comentariu publicat de Ioan Neacşu pe Iunie 22, 2013 la 10:51pm

Citiţi interpretarea lui Andrei Vartic din "Codul de la Voroneţ", Editura Vicovia, 2009.

Ortoman înseamnă "om drept". Ciobanul cel mai ortoman este ales să fie sacrificat la apus de soare, să fie trimis la Zamolxis, după vechiul obicei al dacilor, care trimiteau drept mesager pe cel mai bun dintre ei. Când am îngrijit cartea scriitorului- erou basarabean Andrei Vartic, am fost impresionat de această interpretare.

Comentariu publicat de ungureanu pe Iunie 22, 2013 la 9:10pm

Sunt multe exemple de batjocorire a valorilor romanesti, ca si in cazul Mioritei. dar asta o fac numai ce nu au "expertiza" in materie. Ei nu au citit bine si  nu au inteles  nici titlul. Toata admiratia D-le Manega !  Ion Ungureanu

Comentariu publicat de Corneliu Zeana pe Iunie 22, 2013 la 8:47pm

felicitari pentru semnificatia corecta! E ucis in lupta inegala.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor