Mircea Cărtărescu îi desfiintează pe critici


Autorul trilogiei „Orbitor” mărturiseşte că îi convine că volumele sale sunt „mereu subiect de dispută între critici“. Mircea Cărtărescu este convins că ar ieşi tot câştigător, dacă aceiaşi critici literari care au participat la ancheta „Romanul românesc al deceniului“ ar fi întrebaţi „care este cel mai prost roman al deceniului“.


Cum vă găseşte primăvara lui 2010?

Proaspăt întors în ţară după câteva luni berlineze în care întunericul, frigul şi umezeala mi-au tăiat tot cheful. Plictisit de iarna care nu se mai termină. Ahtiat după soare ca o plantă care a dat lăstari palizi în cine ştie ce debara. Dornic de seri calde bucureştene, de întâlniri cu prietenii, de viaţa densă, balcanică din umbra ruinelor în floare. E prima dată când sunt fericit că m-am întors acasă.

Cum comentaţi faptul că, potrivit opţiunilor exprimate de criticii literari, în numărul trecut din „Adevărul literar şi artistic" trilogia „Orbitor" este cel mai bun roman românesc apărut în intervalul 2000-2010 (cu precizarea că primul volum a apărut în 1996)?

N-are niciun fel de relevanţă. Nu vreau să par nerecunoscător, le mulţumesc celor care au menţionat cartea mea (sau câte-o parte din ea) printre primele cinci din top. Dar încă de la-nceput trebuie spus că astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. Interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. Dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară. „Orbitor" a ieşit din pură întâmplare pe primul loc. Nu mi-am dorit acest lucru, nu sunt mândru de el, nu mi se pare că rezultatul acestei anchete adaugă sau scade ceva din valoarea şi interesul cărţii, câte or fi. De altfel, dacă întrebarea anchetei ar fi fost „Care e cel mai prost roman al deceniului trecut?" şi participanţii ar fi rămas aceiaşi, sunt convins că tot eu aş fi ieşit pe primul loc.

De ce?

Nu de ieri, nici de alaltăieri cărţile mele sunt în situaţia asta pitorească, ci de treizeci de ani încoace. Şi nu pot să sper decât că ea va rămâne aceeaşi până la sfârşit. Nu scriu pentru toată lumea. Nu ţin să plac tuturor. Literatura e diversă, gusturile sunt diverse. Îmi convine situaţia non-laodiceeană a cărţilor mele, mereu subiect de dispute între critici. Dacă m-au supărat vreodată verdictele critice a fost numai când am bănuit că ele sunt pornite din rea-credinţă, din servilism, din răzbunare, din politici literare (şi în ultimul timp din politica propriu-zisă), din laşitate.

„Adevărul nu e niciodată la mijloc"

Ancheta de faţă e irelevantă din foarte multe motive. Criticii convocaţi au fost prea puţini pentru ca, măcar statistic, rezultatul să fie omologabil. Împrăştierea răspunsurilor e prea mare. Apoi, au fost convocaţi în mod egal, cei bunişi cei penibili, din toate generaţiile, poate în speranţa că, adevărul fiind pe undeva pe la mijloc, topul va căpăta obiectivitate. Dar adevărul nu e niciodată la mijloc. Nu poţi găsi o fărâmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngâmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era „lăuda-te-ar Bogdan-Duică", acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu. Sunt foarte mândru că unii critici m-au pus pe primul loc, dar la fel de mândru că alţii nu m-au menţionat deloc sau au găsit cărţile mele submediocre. M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze - a suta oară - că o altă parte a ei e proastă. Aşa e când vrei să împaci prea multă lume.

Cum aţi descrie alegerile criticilor?


Dincolo de cartea mea, showul critic dezvăluit de această anchetă este fascinant şi tulburător ca vechile spectacole de bâlci cu femei cu barbă şi oameni-elefant. Pe unii i-a şocat, pe alţii i-a indignat, eu personal am găsit multe dintre opţiuni monstruoase şi fermecătoare. E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general. Am avut şi altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâţi ciudaţi adunaţi la un loc ca azi.

Ce părere aveţi despre volumele din top?


Mircea Cărtărescu spune că nu scrie pentru toată lumea, că nu ţine să placă tuturor


În privinţa cărţilor din top, ce să spun? Am citit trei dintre ele, fără să mă socotesc pe mine. N-am apucat să citesc „Asediul Vienei", poate că e bună. Crăciun şi Cimpoeşu sunt optzecişti de evident talent. „Teodosie cel mic" e o jucărie în sens nabokovian, o dovadă de virtuozitate literară. Dar parcă totuşi ceva sună a doagă în acest top. Cărţile nu se leagă, ele nu dau seama de o lume literară coerentă. Par parte dintr-un experiment asemenea celui propus de Borges în „Tlön": mai multe cărţi eteroclite sunt atribuite unui singur autor şi-apoi se-ncearcă un portret psihologic al autorului fictiv astfel construit. Nimeni n-ar putea spune cum arată literatura română de azi luându-se după acest top. E drept, cinci cărţi sunt şi prea puţine ca să definească un deceniu literar. Dacă topul ar fi fost extins la zece cărţi, poate-am fi avut o imagine mai bună. I-am fi avut atunci în top pe Filip Florian, pe Radu Aldulescu şi pe Cristian Teodorescu, a cărui revenire între cei mai buni prozatori români mă bucură în mod deosebit. Dar nu am fi avut, mai departe, câteva dintre cele mai extraordinare cărţi ale deceniului, între care „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară" a lui T.O. Bobe - carte de primele trei locuri în top, după biata mea părere - şi capodopera de oralitate „Muzici şi faze" a lui Ovidiu Verdeş. Ambele abia dacă au fost menţionate. Nu am fi avut, mai departe, nicio scriitoare (Gabriela Adameşteanu a fost menţionată de câţiva, darnu ştiu dacă ar fi prins Top 10), căci Ioana Pârvulescu - cu superbul „Viaţa începe vineri" - , Ana Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu sau Ioana Bradea nu par să fi impresionat prea mult criticii convocaţi pentru anchetă. Şi, totuşi, toate sunt excelente prozatoare. Cel mai ciudat e că însuşi redactorul-şef al suplimentului „Adevărul literar", Cezar Paul-Bădescu, n-a fost menţionat, cred, deloc în anchetă, deşi „Luminiţa mon amour" e o carte de o rară savoare satirică.

„Orbitor" este„o confederaţiede romane"

Ce loc ocupă „Orbitor" printre cărţile pe care le-aţi publicat de-a lungul anilor?

Am mai spus-o: „Orbitor" e portavionul modestei mele flote. În jurul lui se grupează şi nave masive, crucişătoare şi fregate, dar şi remorchere, şalupe şi chiar bărci uşoare. Fiecare are sensul ei în ansamblu, căci o flotă formată numai din portavioane sau din crucişătoare nu poate exista. Şi, aşa cum un portavion nu e propriu-zis o navă, ci un oraş plutitor, la fel „Orbitor" nu e un roman (poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii mele, până la urmă), ci o confederaţie de romane care se constituie în ceva neromanesc şi poate chiar neliterar ca motivaţie şi ca mesaj. Cel mai ciudat lucru mi se pare să disociezi secţiuni bune şi secţiuni proaste în această carte. Dacă spui: „Prima parte a fost bună, iar ultima e un fiasco", te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei. Căci e ca în Scriptură: „Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a paharului nu a făcut şi partea dinăuntru?"

Pe care dintre cărţile dvs. o consideraţi acum cea mai bună? Dar cea mai dragă?

M-aţi putea întreba la fel de bine „Care dintre organele corpului tău e cel mai bun, sau îţi este cel mai drag?" N-aş putea răspunde decât: toate în aceeaşi măsură. Nu ochii în detrimentul inimii, nu creierul în detrimentul ficatului. Degetul mic pare irevelant, dar n-ai vrea să-ţi fie retezat. Scrisul meu e unitar, dar fiecare carte a mea e diferenţiată de celelalte şi serveşte o altă funcţie. Eu nu scriu romane, ci încerc „să-mi înţeleg situaţia", cum scria Kafka.

Dacă v-aţi putea detaşa o clipă de propria scriere... Care credeţi că sunt
punctele forte ale trilogiei?


„Orbitor" are un singur punct forte: faptul că există. Oricât l-ar ignora unii, „Orbitor" se încăpăţânează să existe.

Dar punctele slabe?

Găsiţi într-o cronică a lui Paul Cernat, repetată apoi la nesfârşit, o listă întreagă cu „e inadmisibil că..." Cred că e de ajuns, deocamdată.

Aş repeta ultimele două întrebări cu privire la literatura noastră de după
2000. Care sunt plusurile şi minusurile ei?


Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi. Dacă nu ar fi avut pluta de salvare numită „Polirom", tinerii scriitori din ultimul deceniu poate că n-ar fi existat. Plusurile sunt întotdeauna cele câteva cărţi frumoase. Minusurile - viaţa literară atomizată, resentimentară, menţinută de critici mercenari, fără nicio dimensiune etică.

„Nu e nicio grabă"


Împreună cu scriitoarea Ioana Nicolaie, soţia sa


Există vreun scriitor contemporan, din România sau de aiurea, cu care simţiţi că aveţi afinităţi evidente?

Cu foarte mulţi, cu toţi cei adevăraţi, cu cei a căror literatură o iubesc.

Când sunteţi mulţumit de o carte pe care aţi scris-o dumneavoastră înşivă?

Niciodată. Uneori am fost fericit la terminarea unei cărţi, dar mulţumit,
niciodată.

Cum arată literatura ideală pentru Mircea Cărtărescu?

Nu ştiu şi, ca să fiu sincer, am obosit tot răspunzând.

Ca scriitor, vă reproşaţi ceva?

Ca scriitor şi ca om îmi reproşez mult mai multe decât o fac cei mai înverşunaţi adversari ai mei.

Tot ca scriitor, de ce vă temeţi cel mai tare? Şi ce vă bucură cel mai tare?

Mă tem că nu voi mai putea scrie la nivelul de până acum. Mă bucură că n-am ajuns încă acolo.

Pe când următoarea carte?

Următoarea carte? Sper că va ieşi cam într-o lună. Lucrez acum la ceva din care nu ştiu cum o să ies teafăr. Din fericire, nu e nicio grabă.

"E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general."Mircea Cărtărescu scriitor

"Condiţiile în care s-a făcut literatură în ultimul deceniu în România au fost - şi sunt mai departe - atât de vitrege, încât e de mirare că s-au mai scris cărţi."MirceaCărtărescu scriitor

„Orbitor", cel mai bun roman al deceniului

Interviul publicat în acestă ediţie a suplimentului „Adevărul literar şi artistic" urmează anchetei „Romanul românesc al deceniului", apărută în numărul anterior. Zece dintre criticii literari invitaţi să participe la acest demers jurnalistic au dat curs iniţiativei noastre. Ne-au răspuns, în ordine alfabetică, Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian şi Alex. Ştefănescu.

Specialişti din generaţii diferite au propus, fiecare, un top 5 al celor mai bune romane publicate de scriitorii români în intervalul 2000-2010, însoţit de un argument. În urma calculelor efectuate în funcţie de sistemul de notare pe care l-am adoptat (5 puncte pentru poziţia 1, 4 puncte pentru poziţia 2, 3 puncte pentru poziţia 3, 2 puncte pentru poziţia 4 şi 1 punct pentru poziţia 5), trilogia „Orbitor" de Mircea Cărtărescu s-a situat pe primul loc. Pepoziţia a doua s-a clasat romanul lui Horia Ursu, „Asediul Vienei", urmat de „Teodosie cel Mic" de Răzvan Rădulescu, „Pupa Russa" de Gheorghe Crăciun şi „Povestea Marelui Brigand" de Petru Cimpoeşu.

Scriitor de trei decenii

Mircea Cărtărescu, 53 de ani, este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai ultimelor decenii. A debutat în 1980 cu volumul de versuri „Faruri, vitrine, fotografii...", distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Au urmat numeroase volume de poezie, proză, eseu şi publicistică. Printre acestea se numără „Levantul" (1990), „Nostalgia" (volum apărut iniţial sub titlul „Visul",publicat integral în 1993), „Travesti" (1994) şi trilogia „Orbitor („Aripa stângă" - 1996, „Corpul" - 2002 şi „Aripa dreaptă" - 2007), cele două volume de „Jurnal" (2001, 2005) sau „De ce iubim femeile" (2004).

Este prezent cu texte într-o mulţime de volume colective şi antologii. De-a lungul anilor, cărţile sale au fost traduse şi publicate în Franţa, SUA,Germania, Israel, Polonia, Olanda, Spania şi Bulgaria. Scriitorul a beneficiat de numeroase burse de creaţie şi de rezidenţe în străinătate.


* material preluat din Adevarul literar si Artistic - un articol publicat de Dana G. Ionescu






http://geluvlasin.blogspot.com


Vizualizări: 712

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de MIHAIL TĂNASE pe Martie 30, 2010 la 11:50am
TOATĂ STIMA DOMNULE VLAŞIN,
În legătură cu USR, unde nu sunt acceptaţi decât "persoane" şi nicidecum scriitori sau valori, m-am lămurit din anul 2005 când mi-am depus dosarul cu nr. 01 din 11 ianuarie, secţiunea "poezie", în vederea validări.Pot să spun că dosarul este complet, bubuie de cărţi, (16 la număr) recenzii, diplome, recomandări de la dna Ana Blandiana, dnul George Astaloş respectiv dnul Victor Sterom insă...nu a fost validat. Probabil faptul că sunt imobilizat în scaunul cu rotile de la vârsta de 14 ani , nu-mi dă dreptul de a fi "coleg" cu restul...Va trimit CV-ul meu cu umilele realizări de până acum, nesesizate probabil de comisie:
TABEL CRONOLOGIC


TĂNASE, Mihail, poet şi prozator (n. 19 ian. 1971, com. Plopii Slăviteşti, jud. Teleorman). Este fiul lui Aristide Tănase, tractorist, şi al Mariei Tănase (n. Stăvilaru), casnică. A urmat Şcoala Generală cu cls. I-X din Plopii Slăviteşti, (1979-1988). De la vârsta de 14 ani, urmare unei boli progresive, este imobilizat într-un scaun cu rotile. A debutat publicistic cu versuri în ziarul Sibian „Editorial” (1997), editorial debutând cu placheta de versuri „Copilul din interior” (1997). A colaborat cu versuri la : Efectul de seară, Târgoviştea, Jurnal de Dămboviţa, Teleormanul, Legea lui trei, Cetatea Culturală, Amurg Sentimental, Revista sentimentelor literare, Sinteze Literare, Sud, Caligraf, Meandre, Mioriţa Noastră (S.U.A), Observator-Munchen (Germania).
(Completare): În perioada 2005 – 2008 a colaborat cu versuri la : Tânărul scriitor (Rev. virtuală), Ecoul (Rev. virtuală), Observatorul Canada (Rev. virtuală), Observator Germania (Rev. virtuală), Agonia (Rev. virtuală), Poezia (Rev. virtuală), Caligraf, Teleormanul Literar, Informaţia Teleormanului, Amurg Sentimental, Mara, Cetatea Culturală Cluj-Napoca.
Este prezent în antologiile de versuri: „Spre tine, totdeauna” (buc., 2000), „Din crugul stelelor” (buc., 2000), „Paisprezece Poeţi din Sud” (Alexandria, 2001), „Vara visurilor mele” (buc., 2003), „Nemărginite poteci” (buc., 2003). “Trepte de lumină” (buc., 2006), “Voices of Contemporary, Romanian Poets” (Cluj-Napoca, 2007).
Este membru al Grupării literar-culturale „Amurg Sentimental” din Bucureşti (din anul 2003) şi al grupării literar-culturale “Observator” din Germania.
Este redactor la cotidianul ~Mara~, Teleorman, din aprilie, 2008 şi membru al Ligii Scriitorilor din România, (filiala Bucureşti), din 14 noiembrie, 2008.
OPERA: Copilul din interior, versuri, pref. de Ştefan Doru Dăncuş, Târgovişte, Ed. Macarie, 1997, 40p; Vânt de schimbare, microroman, postf. de Mihail I. Vlad, Târgovişte, Ed. Macarie, 1998, 66p; Frunze de toamnă, poezii, pref. de Ion Machidon, buc., Ed. Amurg Sentimental, 2000, 66p; Neînţelesul foc, poezii, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber, 2000, 56p; Sub aripa timpului, versuri, cuvânt înainte de Ion Machidon, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2001, 50p; Dintr-o lacrimă de înger, poeme într-un vers Alexamndria, Ed., Teleormanul Liber, 2002, 64p. cu ilustraţii; Chemări târzii, poeme, Ploieşti, Bibl. „Sinteze Literare”, 2002, 70p; Treptele rătăcirii, poezii, cuvânt înainte de Ion Machidon, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2003, 56p. cu ilustraţii; Vin ploile, proză scurtă versuri, pref. de Constantin Miu, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2004, 52p. cu ilustraţii. Prizonier timpului, poezii, Alexandria, Ed. Teleormanul Liber, 2005, 56p. Cu ilustraţii. În Ajun de Sărbători, proză, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2006, 60p. cu ilustraţii. Surâs într-o lacrimă, poezii, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2007, 66p. cu ilustraţii. Unde eşti?, poezii, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2007, 93p. Culorile singurătăţii, poezii, Cluj-Napoca, Ed. Sedan, 2007, 52p. Zâmbet târziu, poezii, Cluj-Napoca, Ed. Sedan, 2008, 64p. cu ilustraţii, Interzisă iubirea, poezii, Cluj-Napoca, Ed. Sedan, 2009, 65p.
REFERINŢE (v): Mihail I. Vlad, Durute poteci, Târgovişte, Ed. Macarie, 1999, p. 36-37; Ion Machidon, La timpul prezent, Buc., Ed. Amurg Sentimental, 2003, p. 31; Marin Petre Codreanu, Teleormanul Literar, în vol. „Caietele Revistei Sud Între Olt şi Borcea – un spaţiu literar „, Bolintin Vale, 2003, p.52.
Completare Referinţe (v): Lucian Paraschivescu, Cultul sufertaşului, Ed. „Viaţa Medicală Românească”, 2001, p. 86-87; Lucian Paraschivescu, Despotismul Inocenţei, Ed. Viaţa Medicală Românească, 2004, p. 65; Dumitru Vasile Delceanu, Vocaţia Scrisului în Teleorman, Ed. Teleormanul Liber, 2005, p. 233;
REFERINŢE (p): Mircea Cotârţă, Alchimia Speranţei, Jurnal de Dâmboviţa, dec. 1998, p. 4; Mihail I. Vlad, Mihail Tănase: „Copilul din Interior”, Jurnal de Dâmboviţa, 1 mai 1998, p. 5; Daniel Deleanu, „Copilul din Interior``:, Rostirea Românească, 7-8-9, 1998, p. 175; Florin Grigoriu, Mihail Tănase: „Vânt de Schimbare”, Teleormanul, X, 2340, 30 ian.1999, p. 3; Mihail I. Vlad, Mihail Tănase: „Vânt de, schimbare”, Jurnal de Dâmboviţa, ian. 1999, p. 7; Maria Nedelea, O carte de proză, Meandre, II, 1(2), iun.1999, p. 15; Daniel Deleanu, „Vânt de Schimbare”, Rostirea Românească, 7-8-9, 1999, p. 175; Ilie Olaru-Delavulpeşti, Mihail Tănase între Frunze de Toamnă, Diminaţa, 6 iul. 2000, p. 4; Mihail I.Vlad, Mihail Tănase: „Frunze de Toamnă”, Jurnal de Dâmboviţa, 23 sept. 2000, p. 5; Florin Burtan, Vindecarea prin scris, Caligraf, sept. 2000, p. 2; Lucian Paraschivescu, Note,Comentarii, Teleormanul, XII, 2774, 7 oct. 2000, p.4; E. Şt. Citeţ, Mihail Tănase: „Frunze de Toamnă”, Meandre, III, 2(5), dec. 2000, p. 22; Iulian Bitoleanu, Mihail Tănase: „Sub Aripa Timpului”, Meandre, IV, 1(6), 2001, p. 15-16, Lucian Paraschivescu, Note, Comentarii, Teleormanul, XIII, 2968, 14 iul. 2001, p. 5; Ion Marinescu: Mihail Tănase, un poet al singuratăţii, Curierul (Cluj-Napoca), 26 nov. 2001, p.4; Mihail I.Vlad, Mihail Tănse, ”Sub Aripa Timpului”, Jurnal de Dămboviţa, 8 ian.2002 p. 23; Victor Sterom, Lectura de după-amiază, Pagini Literare, ian. 2002, p. 221; Lucian Paraschivescu, Note, Comentarii,
Teleormanul, XIV, 3204, 22 iun. 2002, p.3; Florin Burtan, Lăcrimănd pe file de album..., Caligraf, iul. 2002, p. 6; Victor Sterom :”Neînţelesul Foc”, Poezia 2002, p. 241; Mihail I. Vlad, Mihail Tănase: „Chemări Târzii”, Jurnal de Dâmboviţa, 21 febr. 2003, p. 23; Lucian Paraschivescu, Note, Comentarii, Teleormanul, XV, 3445, 7 iun. 2003, p. 3; Nicoleta Milea, Treptele Rătăcirii..., Drum, VII, 24(272), 14-20 iun. 2003, p. 4; Constantin Miu, În căutarea propriei identităţi, Amurg Sentimental, IX, 10(102), oct. 2003, p. 4; Nicoleta Milea, Mihail Tănase: „Poezii”, Meandre, VI, 2(11), 2003, p. 28; Maria Nedelea, „Vin Ploile”, proză scurtă, versuri, de Mihail Tănase, Informaţia Teleormanului, III, 432, 8 mai, 2004,p. 7; Vintilă Anastasescu, Fericirea unui rege fără regat, Amurg Sentimental, iul. 2004, p. 4;
PREMII OBŢINUTE: „ D I P L O M Ă” – pentru poezie pe anul 2001 şi 2003, acordată de Ministerul Culturii, prin Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cutural Naional a Judeţului Teleorman; Laureat al concursului de creaţie literară „VARA VISURILOR MELE” – ediţia 2003, (secţiuea proză), concurs organizat de Editura Amurg Sentimental în colaborare cu gruparea literar-culturală „PUIEŞTI-VASLUI”; Laureat al concursului „FLOARE ALBASTRĂ” – (declaraţii de dragoste), ediţiile 2002, 2005, 2007, organizat cu ocazia zilei de „Dragobete”, de Consiliul Judeţean Teleorman în colaborare cu editura Teleormanul Liber.
Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Martie 29, 2010 la 12:27am
Multumim pentru aducerea in atentia noastra a opiniei unuia dintre cei mai mediatizati si mai cunoscuti scriitori romani, chiar propus pentru atribuirea premiului Nobel.
Atitudinea lui mi se pare echilibrata, cu exceptia unor expresii de negare a calitatilor acestui popor, care, la drept vorbind, nu pot iesi la iveala intr-o lume dirijata prin bani si numai prin bani. Faptul ca el demasca si mizeria si prostia umana, este un fapt pozitiv, chiar daca exprimarea lui nu este intotdeauna pe masura asteptarii multora dintre noi.
E greu sa vezi neuronii intr-o lume plina de muschi! In ciuda cartografierii exemplare a sistemului nervos uman, noi vedem acum doar rezultatele actiunilor umane si nicidecum gandurile care le-au promovat.
Eu personal nu sunt extaziat de conceptele exprimate de Mircea Cartarescu, dar faptul ca un scriitor mediatizat se gandeste ca mai exista in jurul lui si alti scriitori nemediatizati, care detin si ei o parte din adevarul culturii umane, este un fapt pozitiv.
La drept vorbind, noi cei care suntem prezenti pe aceste minunate site-uri literare si scriem din suflet ceea ce gandim si traim, suntem la fel de importanti, in promovarea culturii acestui popor, ca cei care acum sunt mediatizati. Critica si autocritica noastra interna par acum predici in desert, dar niciodata nu se stie ce scanteie va izbucni din acest foc inabusit al scrisului nostru.
Sa nu uitam ca un mare scriitor a spus: “E ciudat ca sunt nevoit sa tac langa oamenii care traiesc alaturi de mine si vorbesc numai cu cei care sunt departe de mine in timp si spatiu, care mă vor auzi”, Lev Tolstoi, “Despre Dumnezeu şi om”.
Sa nu uitam ca Iisus a spus: "Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga." - Luca, cap.19.40
E bine ca lumea nu tace. Omul nu a atins cunoasterea totala (vezi programul european de cercetere a cunoasterii dincolo de limitele cunoasterii, FP7) si numai prin intercomunicarea noastra vom putea descoperi adevarul. Forumurile literare, stiintifice, religioase, ateiste, etc. sunt adevarate "brain and soul storming".
Multumesc celor care le-au organizat si care le administreaza permitand tuturor sa-si expuna opinia si sa critice destul de decent erorile exprimarii noastre.
Comentariu publicat de Dem pe Martie 28, 2010 la 8:52pm
Am două incertitudini faţă de Cărtărescu.
Prima, accident sau prejudecată, se referă la metafora prin care asociază România şi locuitorii ei unei porţii de căcat sugerând conform teoriei scărilor (Fractalică) faptul că fiecare spaţiu este locuit, fiecare locuitor îşi asociază o patrie.......m-a supărat tare.
A doua, oridecâte ori l-am privit şi ascultat nu am surprins nicio sclipire sau idee ce ar sugera charisma sau o personalitate conturată.

Faptul că există specialişti ai domeniului, să le zicem critici .....generic, care îl contestă, cred că este bine să ascultăm toate opiniile, inclusiv pe cele ale cititorilor profani.

Ca valoare culturală, îmi poate spune cineva ce a adus acest scriitor neamului său, cu ce a contribuit la emanciparea sa altfel decât prin stridenţe? hai să le spunem congruenţe originale.....pentru a nu fi prea aspru.
Dem
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Martie 28, 2010 la 8:30pm
Am citit. Mi-a placut ce am citit. Felicitari, Gelu Vlasin, pentru acest text.
Comentariu publicat de Nedeea Burca pe Martie 28, 2010 la 8:28pm
Stimate domnule Vlasin, n-am emis nici o judecata de valoare. Am intrebat. Si asta fiindca mai demult, cand am facut un interviu cu dl. M.C. asa mi s-a parut ca inteleg. Poate am retinut gresit...Poate n-ar fi rau ca inainte de a posta raspunsuri smucite sa ne gandim o clipa... Cat despre documentarea pe care mi-o recomandati, va multumesc, va voi urma pretiosul sfat, dar tot n-am inteles care sunt noutatile pe care acest interviu le aduce in dezabatere... Despre asta era vorba...
Comentariu publicat de adrian alui gheorghe pe Martie 28, 2010 la 8:27pm
Literatură de consum? Literatura noastră (cea română, se înţelege) suferă chiar de acest lucru: nu (prea) e de consum! Cea „mai de consum” literatură română o reprezintă poveştile lui Creangă, poeziile lui Eminescu, schiţele, poveştile, momentele şi comediile lui Caragiale, ceva Slavici, Matei Caragiale cu „craii” săi, Sadoveanu cu poveştile lui din Baltagul, din „Hanu Ancuţei”, povestirile lui Mircea Eliade… Adică exact literatura care nu a ţinut cont de mode, de curente, care s-a născut din „suficienţa” spiritului limbii, care a apărut pe lumea asta firesc, fără chinuri, fără teoretizări inutile. Sîntem un popor cu o literatură care nu a depăşit complet faza oralităţii, pentru a se exprima deplin în scris. Trecerea spre scris s-a făcut (se face) cu o „izmeneală” specifică fuduliei balcanice, adică aceea care îşi pune ţoale sclipitoare dar care apelează tot la toaleta din fundul curţii...! Dacă literatura nu a reuşit, în două, trei sute de ani să civilizeze poporul, să-l facă să se ruşineze în faţa valorilor sale, înseamnă că au fost „fenomene” paralele, că s-au păcălit reciproc, sau că nici nu şi-au propus să se întîlnească. Sau mai e varianta în care ruralismul accentuat al poporului, lăudat de „folclorişti”, a sfidat literatura cu atîta patos, încît „scîrţa, scîrţa pe hîrtie” n-a mai stîrnit un ecou notabil iar „laptele acru din călimări”, vorba lui Creangă, s-a vărsat degeaba.
Scriitorul român s-a format, teoretic şi practic, din acumulări, de la cronicari încoace. Cititorul, în schimb, a rămas undeva pe drum. Acum scriitorul se luptă cu „esenţe de limbă şi sensuri”, se vrea european cu orice preţ, în timp ce cititorul, pierdut pe drum, se luptă cu analfabetismul...! Unde să se mai întîlnească? Dacă scoţi un roman „de succes”, cum ar fi „Pupa russa”, a lui Gheorghe Crăciun, ca să mă refer la o carte mult comentată de critică, în cinci mii de exemplare, adică „tiraj extra”, asta înseamnă la o populaţie ca a noastră, de vreo douăzeci de milioane, cam două exemplare la zece mii de români! Scriem cărţi degeaba? Din viciu…? Un viciu nepedepsit suficient, probabil…!
E vreo diferenţă între analfabetismul românesc şi analfabetismul european? Enormă, efectele acestei „diferenţe de analfabetism” se văd pe străzile noastre şi pe străzile lor…!
Cititorul, trebuie să recunoaştem, nu se formează singur. El trebuie „condus” spre literatură, trebuie „tentat”, trebuie învăţat. Cine să o facă? Şeful de bloc? Şeful de „asociaţie agricolă”? Sau profesorul…! Cunosc o mulţime de profesori (de literatură!) care nu ştiu să povestească nici visele pe care le-au avut peste noapte, dar să mai vorbească despre nivelurile de receptare ale unei poezii! Sau ale unei proze „abisale”…!
Literatură de consum? Ca orice societate care a ţîşnit din Evul Mediu direct în mileniul trei, putem să credem că un Pavel Coruţ face literatură, că „nu-ştiu-ce vrăjitoare” face cărţi citibile, căutate, că ţopismul televizionistic este model cultural, că el trebuie (re-)găsit în cărţile de pe tarabe.
Mai e şi cazul literaturii de consum care e rodul publicităţii susţinute…! Sau deşănţate?
O carte slabă premiată, plasată în topuri, pusă apoi în mîna unui tînăr cu tot tam-tamul critic de rigoare, face mai mult rău decît o ideologizare forţată: crează rezistenţă. Nu altfel s-a creat la noi „o rezistenţă” a cititorilor la literatura autohtonă…!
Literatură „de consum” pe care n-o poate atinge blamul criticii şi care ar putea să aibă succes de public nelimitat? Don Quijote, Un veac de singurătate, Suflete moarte, Război şi pace, Fraţii Karamazov, Ultima licornă, Procesul, Martin Eden, Decameronul, Lolita, Faust, Biblia, Maestrul şi Margareta, Numele trandafirului, O mie şi una de nopţi, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, Călătorie la capătul nopţii, Iluzii pierdute, Bătrînul şi marea, Toba de tinichea, Împăratul muştelor, Hristos răstignit a doua oară, Cartea de nisip, Craii de curte veche, Războiul sfîrşitului lumii, Întîmplări în irealitatea imediată, Despre eroi şi morminte, Străinul, În curte la Dionis, Banchetul etc. pe care le putem împăna cu ceva poezie de Rilke, Pessoa, Eminescu, Kavafis, Pound, T.S. Eliot, Jose Lezama Lima, Bacovia…! Ei, după acest „prînz literar copios”, poate urma o nuanţare, mai pui mîna pe un roman de ieri, de alaltăieri, de mîine, de poimîine. Face bine în conversaţie (la cafea!) să spui de un Harms, de un Ponge, de un Swedenborg, de un Mishima, de un Joyce, de un Bontempelli, de un Scott Fitzgerald, de un Dos Pasos, de un Breban, de un Canetti…
Literatură de consum? Nu cred că vreun scriitor de pe lumea asta nu vrea să fie, în ceea ce face, „de consum”. Dar ca şi fructele, ca şi seminţele de pe lumea asta, nu toate cuvintele sînt bune de mîncat. Scriitorul trebuie să fie precum sirena care îşi păcăleşte cititorul cu cîntecul ei, îl atrage în smîrc şi el, cititorul, este fericit în timpul aceastei rătăciri. În cazul acesta nu literatura e de consum, cititorul e de consum. Deşi e plină de responsabilitate din partea scriitorului, e o relaţie ideală.
Comentariu publicat de Terezia Filip pe Martie 28, 2010 la 8:23pm
Faptul că Mircea Cărtărescu place unora şi uneori displace altora înseamnă că e un scriitor în carne şi oase şi că tensiunea operei sale, vraja ei, talentul indiscutabil al autorului face ca aceasta să-şi comunice mesajele dincolo de capricii, gusturi, incidente şi evenimente de moment. Mircea Cărtărescu să încăpăţânează să existe şi să înainteze în timp cu opera sa cu tot. Oricât de subiectiv ar fi apreciată, contrariind şi încântând, opera lui Mircea Cărtărescu va rămâne cu certitudine, dincolo de timp şi de istoria de-acum.Minunat răspunsul despre Orbitor, drept "confederaţie de romane" sau "portavion" şi cel despre scrierile sale privite ca nişte excrescenţe vii , organice, nici bune nici rele, nici mai mult sau mai puţin importante. Omul şi creaţiile asumate astfel sunt un tot.
Comentariu publicat de adrian alui gheorghe pe Martie 28, 2010 la 8:03pm
Iadul este dezordinea, raiul e ordinea, spune un consacrat teolog. Trăim într-o cultură, cea română, a dezordinii. Sufocantă. Nealeasă. Fals idolatră. Deseori cultura română se dovedeşte… aculturală, amorală şi atemporală. Atemporalitatea îi dovedeşte (conferă), de fapt, aculturalitatea şi amoralitatea. Într-un interviu recent, Alexandru Muşina spunea: „Elita românească postbelică e o falsă elită, e semidoctă… Am fost şi sunt împotriva unei sintagme absolut nefericite şi cu efecte dezastruoase asupra spaţiului cultural şi literar românesc, şi anume, postmodernism românesc: Nu ideea de postmodernism şi de postmodernitate mă deranjează, ci această construcţie hibridă şi, după părerea mea, intelectualiceşte ridicolă, de postmodernism românesc. Dacă ţi-aş spune, hai să analizăm postmodernismul tadjic sau chirghiz, sau postmodernismul sudanez, bineînţeles că ai rîde. Dar, cînd spunem postmodernism românesc suntem foarte mîndri că postmodernismul, care este ceva transnaţional, exprimă o lume fără naţionalism, capătă acest atribut de românesc, care ar fi deosebit de postmodernismul străin”. În traducere ar fi vorba de o fudulire dîmboviţeană, logoreică şi sifonată, artificioasă, decomplexată nu prin „cultivarea valorii” ci prin excesul de etichete. Ca într-un talcioc de mahala mărfurile literare sunt expuse concomitent pe aceeaşi tarabă, fără o minimă selecţie. Arta românească seamănă, pînă la un punct, cu oraşele noastre în care, în majoritatea cazurilor, mahalaua a ocupat, încet, sigur şi centrul. În aceste condiţii un premiu Nobel ar arunca întreaga literatură română în haos. S-ar ridica fronturi împotriva „făptaşului”, delimitări, denunţuri. Muşuroiul cultural s-ar aprinde. Dacă un Nicolae Breban, un Mircea Cărtărescu, un Liviu Ioan Stoiciu sau un Ion Mircea, să zicem, ar fi propuşi la premiul Nobel, sunt convins că pe adresa Academiei Suedeze s-ar înregistra o mulţime de „denunţuri” la adresa „impostorilor”. Confuzia persistă (şi) pentru că cititorul pare să nu mai aibă nici un cuvînt de spus. Nu vrea sau nu poate. Nu are despre ce să se pronunţe, sau a fost alungat din preajma cărţilor de esopismul căldicel din alte vremuri. Nu mai are timp să descifreze şarade, nici nu mai vrea. În „vreme de ciumă”, dacă e să reluăm vechiul laitmotiv, s-a dovedit că poezia e bună, totuşi, ca text exorcizator. În vremurile noastre, însă, nimeni nu a demonstrat că literatura ar mai fi bună la ceva. Şcoala, ultima redută a culturii, e mai nevolnică decît un zid de lut forfecat de şoareci şi vînt. Fenomenul e nou? Nici pe departe. C. Rădulescu-Motru, filosoful şi moralistul, spunea pe la 1900, iritîndu-i pe contemporani: „Bîrfa, insinuarea, intoxicarea, vorba în doi peri sînt mai apreciate decît principialitatea, decît cinstea, decît adevărul… Proştii îşi dau cu părerea despre cei deştepţi – şi dacă pot îi înfundă –, inculţii despre cei culţi – şi nu ezită să-i desconsidere. Cei lipsiţi de bun simţ despre cei cu bun simţ. Handicapaţii intelectual îşi dau cu presupusul despre cei cu talent. În şcoalele noastre şi în familii copiii nu învaţă calea de a ajunge la adevăr ci cum să se ferească de şarpele cinstei. Invidia este motorul societăţii noastre…". În anii din urmă, parcă mai mult ca oricînd, democraţia a devenit mediocraţie. Şi tot C. Rădulescu-Motru, la 1931, spunea: „Conştiinciozitatea, perseverenţa la muncă, aprecierea timpului, toate aceste însuşiri, pe care le admirăm la oamenii de vocaţie în Apus, nu s-au revărsat şi asupra muncii româneşti. Europenizarea a adus după sine, la noi, o industrie parazitară: un comerţ bancar putred; o agricultură care ocoleşte munca pămîntului şi trăieşte din legi şi expediente; a fabricat indivizi români plini de pofte şi planuri fantastice, dar n-a fabricat decît foarte rar indivizi români productivi şi statornici la muncă, indivizi cari să-şi ia răspunderea unei opere durabile. După europenizarea începută la 1848, toate instituţiile ţării au fost îmbrăcate în forme noi, dar n-au fost şi însufleţite de un suflet nou. Politica apuseană a fost transformată în politicianism românesc". Curat...! Cred că n-aş fi spus lucrurile acestea mai bine, azi. Iadul etic, cu toţi „conlocuitorii” săi, a pătruns în teritoriul esteticului trăgînd focuri de avertisment pe deasupra celor care stau cu capul bine ascuns în nisipul esteticii. Portretul artistului (la tinereţe sau la senectute) într-o poziţie semi-autistă, atent la sunetele artei sale, neatent la hărmălaia din jur, ar putea fi reprezentativ pentru această epocă, pentru mare parte din parcursul culturii româneşti.
Pe acest fond, de supravieţuire de azi pe mîine, spun şi eu ca alţi înaintaşi că tragediile lui Shakespeare sunt optimiste pe cînd optimismul proştilor e tragic.
Şi întorcîndu-ne la Mircea Cărtărescu: e un mare scriitor de la notorietatea căruia pornind se poate face o construcţie europeană pentru literatura română!
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Martie 28, 2010 la 7:56pm
Am citit câteva texte scrise de Mircea Cărtărescu și mi-au plăcut foarte mult, realiste. Ultima oară i-am citit câteva impresii după întoarcerea în țară.
Apropos de critici, mi-am amintit de un fragment din cartea ”Oameni, ani, viată” scrisă de Ilya Ehrenburg, vol.IV, Ed.pentru Literatură Universală, Bucuresti, 1969, traducere de Tatiana Nicolescu. Citez: ”... Hemingway mi-a spus odată că, după părerea lui, criticii ori sînt niște proști, ori fac pe proștii: - citindu-i am aflat că toți eroii mei sînt niste neurastenici. Dar că viața e ticăloasă, de asta ei nu țin seama. Cînd omul o duce prost asta se cheamă la ei ”neurastenie”. Taurul este și el neurastenic, cât timp se află în arenă, dar pe pajiște e un flăcău sănătos. Asta e...”
Ceea ce este adevărat este faptul că opera literară poate să existe fără critici, pe când criticii nu pot exista fără operă.
Comentariu publicat de Gelu Vlaşin pe Martie 28, 2010 la 7:34pm
Stimată doamnă Burca, Ioana Bradea n-are absolut nici o legatură cu Mircea Cărtărescu. Poate n-ar fi rău ca înainte să emitem judecăţi de valoare sau să postăm comentarii să ne documentăm cel puţin minimal. Mai ales că apare şi o fotografie în acest articol în care Mircea Cărtărescu apare alături de soţie.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor