nu sunt viu,
pot vedea în interiorul meu,
pot vedea dincolo de interiorul meu,
pot vedea mult mai departe,
acolo unde se ascund morții 
când vor să rămână singuri,
să respire prin scorburi,
prin unghii

nu știu unde se termină ceea ce pot vedea în mine, 
dincolo de mine
și ceea ce se află dincolo de dincolo,
pot vedea atât de adânc de parcă m-aș uita în mine
și acolo as fi tot eu încercând să mă uit cât mai departe

(când apa inundă cimitirul de la marginea satului, există candele care devin brusc surâzătoare: se pot îmbăia înainte de înviere și numai astfel pot inventa chipuri cioplite la care să se închine,
crești, copile, liniștit,
omul negru n-a sosit,
dacă vine și nu este,
totul e doar o poveste) 

asta îmi spun: pielea atât de limpede, de transparentă,
pe care o cari,
în care încapi,
în care te simți atât de confortabil, pe care o tatuezi,
i.n.r.i. și ce mai crezi că e necesar,
love, baby, miss you,
soarele răsare la 6:31 a.m. și apune la 6:09 p.m.
etc.,
e un mijloc de transport spre o destinație imprecisă,
r-9109 pleacă la 14:06 și ajunge pe lumea cealaltă în 62 de minute,
îți plimbi temerile, deferența afișată când spui bună-ziua
e un mod de a arăta celorlalți că exiști,
de a-ți confirma că trăiești,
îți cari în pungi de unică folosință,
în ploscă,
în lumina asta difuză,
pusă pe mute,
care îți intră prin branule,
zilele pe care îți închipui
că le mai ai de trăit

ți se văd regretele pe dinăuntru,
seamănă cu funinginea de pe turlele bisericilor arse pe rug,
ți se văd vaietele,
u-r-l-e-t-e-l-e,
eu stau și aștept femeia aia care să-mi alerge la piept, 
atât de surâzătoare să-mi spună:
bă, uite, nu te-am uitat,
din privirea ta îmi pot face rochii,
așternut de văduvă, 
ești stratul meu de gloss,
în interiorul tău ești numai tu văzându-mă pe mine,
îmbrățișându-te

tot ceea ce nu e de privit
se poate vedea dacă poți răzbate prin pielea atât de transparentă a oamenilor
înainte de a năpârli,
înainte de a se scutura de temeri,
de insomnii,
moartea crește înăuntru
precum salcâmii până să devină dulci,
ca bubele copilăriei

(mama doarme de-a curmezișul și nu e apă de ajuns cât să-i fie frig, uite, nu tremură, doarme și cred că se va trezi la miezul nopții ca să pună pe mine un pled încărcat de stele gata să se transforme în dorințe: mă iubește, nu mă iubește, vii, nu vii, hai să murim, hai să murim din nou, lua-ne-ar dracu)

nu sunt viu,
din mine răzbate doar un tropot de cai
alergând, din reflex, în cârligele abatoarelor

Vizualizări: 111

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Martie 19, 2015 la 9:32pm

O încercare de soluţionare systemică a fiinţării ontice şi gnozice  prin punerea existenţei entivului  în  ecuaţii metafizice cu culisare în straturi gnomice şi minerale de termeni factoriali, de la fenomenologicul abordat proiectiv, în universalitate,  la cel singular- interior şi , din păcate, aproape finit , nesoluţionat, este tot ce încearcă să exprime alambicat poetul BADEA MARIN în poemul său "mirror", într-un travaliu impresionant! Interesant! Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor