Înainte de a intra în subiect, voi încerca să lămuresc câteva aspecte legate de ce va urma.
Miturile antice, grecești, și romane nu fac opinie separată față de mitologia care stă la baza oricărei religii. Mă refer aici la Biblia iudaică, la cea creștină, la Avesta zoroastrismului, la maniheism și la întreaga gnoză creștină, la religia daoistă (a nu se identifica cu filosofia daoistă) și la religiile din India, desigur. Nu vreau să spun că se aseamănă cumva. Vreau să spun doar că, sub o formă sau alta, toate tratează cam aceleași teme. Faptul că sunt mult mai cunoscute decât mitologiile altor religii sau altor popoare se datorează modului în care au fost expuse, poate, de Homer, de Hesiod și de alții, ca legende, ca povestiri și preluate apoi ca literatură fantastică.
Ca acțiune, ele se derulează în timpuri foarte îndepărtate. Homer este datat între secolele XII și VIII înainte de Hristos, iar războiul Troiei, dacă este să ne luăm după epocă, ar fi avut loc în perioada miceniană care începe pe la 1600 îdH. Ce să mai spunem de olimpieni? Ieșim din orice-ar putea fi luat un reper temporal. Vechiul Testament, de asemenea. Prima carte din Pentateuh, Facerea, vorbește despre perioade imemorabile când omul încă nu locuia pe ceea ce percepem astăzi ca fiind planeta Pământ, un corp solid, adică. Abia cu plecarea lui Avram spre Canaan am putea aproxima o datare. Este vorba de anul 1900 îdH, cca.
Și ar mai fi ceva de spus! De ce tratăm miturile antice ale grecilor și romanilor ca pe simple povești, iar Vechiul Testament ca pe ceva veridic, de netăgăduit? Pentru că, iudeii i-au dat rang de sacru, prin el punând bazele unei religii. Dar, nu au făcut oare același lucru și grecii, și romanii cu panoplia lor de zei? Nu făceau ei parte, la timpul lor, din cultele lor sacre? Mai toți zeii greci și romani, care de fapt au fost aceiași, erau preaslăviți în temple și în culte care le purtau numele. Nu tot religie era și asta? Eu definesc termenul de religie ținând cont de semantica acestui cuvânt care este relevantă. Religie = relegare. Este vorba de relegarea lumii materiale, creată în acest mare ciclu evolutiv și care, aici și acum, se aflată în faza manifestării, cu lumea spirituală, cea care, în același ciclu de care vorbeam mai sus, s-a născut prin emanație, adică prin refacerea stării în care s-a încheiat anteriorul ciclu evolutiv. Asta înseamnă că, spre deosebire de lumea spirituală, în ciclul anterior, universul nostru fizic nu a existat.
Prin evoluție, lumea materială urmează a fi și ea spiritualizată până la finele acestui ciclu, astfel încât să se poată integra, la rândul ei, în marea familie a lumilor spirituale, urmând ca, în viitorul ciclu să facă și ea parte, împreună cu noi, oamenii, din viitoarea emanație, adică din viitoarea lume spirituală, din ierarhia spirituală în care unii intră și alții ies. În concepția mea, tot ceea ce face omul, conștient sau inconștient, în direcția realizării acestei legături, adică în scopul spiritualizării lumii materiale și a lui însuși, pentru a se integra, pentru a se relega de spiritualitatea deja existentă, poate fi cuprins sub termenul de religie. Cât de mult îmi simplifică lucrurile acest mod de înțelegere!
Totuși, între ceea ce numim acum religie și ceea ce omul numea atunci religie (de fapt, mă îndoiesc că pe atunci exista noțiunea în cauză), există o mare diferență și, în același timp, o mare asemănare. Asemănarea constă în ceea ce spuneam mai sus, adică în faptul că, activitatea desfășurată în templele și școlile de misterii existente, era de aceeași natură, ca și în cultele religioase de astăzi, îndreptată, adică, spre spiritualizarea lumii și a omului, adică spre unirea celor două lumi. Mă refer la scop, nu la metodologie! Marea diferență, la care fac referire, constă în modul în care omul de atunci și cel de acum percep lumea spirituală și entitățile spirituale deopotrivă. Pentru omul acelor timpuri, când structura lui îi permitea să aibă un contact direct, prin percepții, dar nu prin cele care acum sunt construite în corpul fizic, cu lumea de dincolo, aceasta și odată cu ea „zeitățile”, aveau pentru el o existență concretă, palpabilă aș zice. Pentru omul de astăzi, cel închistat în corpul său material ale cărui percepții nu îi redau decât ambianța materială a lumii, orizontul spirituală a dispărut. Dacă atunci omul viețuia certitudinea existenței acestei lumi, acum el nu poate decât să creadă în existența ei. Impropriu spus, omul de astăzi mai numește religia drept „credință” tocmai pentru faptul că atașamentul față de un cult sau altul are loc printr-un proces care-i înlătură certitudinea dată de simțuri referitoare la unicitatea lumii materiale. La dogmă mă refer. El ignoră, ca nefiind veridice, alte forme de cunoaștere.
Aș vrea, pentru că tot am ajuns aici, să explic noțiunea de păgânism, pentru că are legătură cu tot ce am spus până acum. În vremurile de care vorbeam mai sus, cultele erau închinate zeităților, adică ierarhiilor spirituale, adică îndreptate tot spre ceva, care, cândva, în alte cicluri evolutive, a avut, la rândul ei, natură „creată”. Când vorbim de „necreat”, vorbim doar de Divinitate, adică de Dumnezeu. Oamenii se închinau zeităților pentru că erau în legătură directă cu ele și constatau, pe propria lor piele, că binele existenței lor încarnate depindea de acestea. Noțiunea de Dumnezeu ca unicitate exista doar în conștiența marilor inițiați. Pentru majoritatea omenirii, entitatea cea mai puternică era conducătorul ierarhic al zeilor care îi înconjurau. Cum ar fi fost Zeus, de exemplu. Deci, omul acelor vremuri, nu se „închina” Creatorului, adică Divinității, ci tot unor entități create, ca și el, care îi erau, însă, mult superioare și de care se „încurca” în existența lui pe un Pământ care încă nu era ca cel de astăzi. Trebuie spus, totuși, că, dacă Divinitatea este creatoarea lumii materiale, care ne include și pe noi, o creatoare ideatică, să zicem, ierarhiile ar fi creatoarele manifestării Creației Sale. Un fel de punere în operă a proiectului divin, dar, dacă ar fi să plasăm pe o scară a realului Creația și manifestarea ei, Creația ar fi superioară, din acest punct de vedere, manifestării ei, deși, noi, aici am zice invers, și asta pentru că, cu cât urcăm mai sus, gradul de real crește.
Din acest motiv, acele culte sunt considerate de către religiile închinate Divinității ca fiind păgâne! Termenul de păgân se va atribui acelora care se închină creației, adică Dumnezeului sau Dumnezeilor care au pus în operă Creația divină și nu Creatorului divin. Ăsta ar fi încă un motiv pentru care ele ne-au parvenit sub forma miturilor și legendelor. Totuși, pentru acele vremuri, păgânismul era o stare normală. El nu trebuie înțeles în termeni peiorativi. Păgânismul se înscrie ca o normalitate în evoluția omenirii. Pe vremurile acelea omul nu avea în constituția lui un Eu individualizat, iar componentele sufletești nu erau decât vagi germeni nefuncționali; deci, el nu poseda încă rațiunea. Era un fel de animal care în anumite momente ale existenței lui diurne sau nocturne, se lovea de zeitățile care îi coordonau evoluția (este poate puțin exagerat spus dar, să știi că și animalele din ziua noastră țin de un eu grup). Era un lucru firesc să se închine doar lor, pentru că de la ele îi veneau recompensele sau pedepsele datorate comportamentului său. Privit din punctul actual de vedere, ar fi ca și cum, ai pretinde unui câine, pe care îl crești, să fie credincios Divinității și nu ție. Pentru a putea înțelege și pentru a putea face diferența între Creatorul divin, ca Dumnezeu unic, și creatorii lui ca entitate manifestată, omul avea nevoie de gândire, de rațiune, ceea ce pe vremea aia... iok.
Omul, prin eul său, a devenit o ființă rațională. Datorită eului său, care acum îi aparține, a reușit să se desprindă de animalitate. El a devenit deja stăpân pe faptele sale, dar în același timp și responsabil de ele. Deși izolat de lumea spirituală, datorită evoluției constituției sale, prin rațiune, noua sa armă, a reușit să-și înțeleagă originile și locul pe care îl ocupă în univers printre celelalte ierarhi. Abia în această fază credința în creatură și nu în Creator, păgânismul adică, devine un păcat. Vezi tu, tot drumul ăsta, parcurs de om, deși ți-ar putea da impresia că este cumva involutiv prin faptul că el s-a îndepărtat tot mai mult de percepția lumii spirituale izolându-se în el însuși, în corporalitatea sa, pe acest Pământ din ce în ce mai dens, nu are ca scop decât o individualizare cât mai accentuată a fiecăruia dintre noi în ideea atingerii scopului Creației: apariția unei entități LIBERE. Drumul pe care îl va parcurge în continuare va fi acela de reintegrare în lumea din care a coborât dar, deținând de acum, acea calitate de neprețuit de care pomeneam mai sus, conștiența de sine.
S-ar mai pune întrebarea, de ce fiecare popor sau fiecare religie are o altfel de mitologie dacă zeii au fost aceiași pentru toți? Aș spune că... și fiecare popor este altfel decât celelalte. Vorbim aici de rase, de culturi, de trepte diferite în ceea ce privește evoluția. De asemenea, putem vorbi de perioade diferite. Nu poți compara, din acest punct de vedere, brahmanismul cu creștinismul, de exemplu. Omul anilor 2000 îdH. nu era încă om, nu avea un Eu al său, vreau să spun. O anumită categorie de entități se ocupau atunci de el, o alta se ocupă acuma. Dacă stai, totuși, să analizezi natura „zeităților” care, să zic, însoțesc fiecare religie, vei constata că, în mare, ele sunt cam aceleași privite la modul general. Ar mai trebui spus însă că, cei de sus, care se ocupă de omenire, sunt și ei, de asemenea, repartizați, fiecare, pe anumite popoare, etnii, rase. Putem vorbi de un Înger pentru fiecare dintre noi, putem vorbi de un Arhanghel pentru fiecare popor în parte, putem vorbi de un Arhai pentru întreaga omenire... Asta ar însemna că, diferențele, când apar, nu ar trebui să ne creeze probleme de înțelegere. Câte popoare atâția Arhangheli, ba chiar mai mulți. Dar, fiecare în parte își are propriile-i caracteristici, propriile înclinații pe care le va transmite, cumva, poporului pe care îl guvernează. Și ar mai fi o chestie, deloc de neglijat. Evoluția nu este doar a noastră. Toate entitățile evoluează, și cu cât sunt mai... evoluate, evoluția este mai rapidă. Vreau să spun că și avansarea asta în „rang”, poate determina schimbarea, adică înlocuirea celor care se ocupă sau se ocupau odată de noi, cu alte entități. Doamne ajută!

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor