dintotdeauna, schitul.
schit vechi care pare, mai degrabă, un fel de bivuac din lemn cioplit, decolorat în toate nuanțele posibile de gri, cu stâlpii și grinzile mustind de senectute, adunate într-o grămadă diformă, apăsată de povara anilor care jelesc, fără lacrimi, peste sluțenia lor, ferindu-se, prudent, ca nu cumva umbrele vreunei vecernii, prelungită în indolența unui crepuscul mai lung, să le primejduiască existența precară.
zace atâta vechi într-însele, că și carii, uitați de vreme, abia mai ronțăie, știrbi și obosiți, din măduva uscată.
psalmi și versete biblice, cuibărite pe undeva prin neființa lemnului și a tristeții din urmele de culori care cândva vor fi fost icoane murale, se consumă temporal, evocând dezolant rugăciuni sau incantații uitate, împletite hieratic în miasme grele de ceară și tămâie.
fagi și molizi, ajunși la vremea gârbovelii, străjuiesc conștiincioși limitele abia zărite ale încremenitului așezământ, ascunzându-l de privirile nepăsătoare ale vreunor pelerini grăbiți, lespezi de piatră roasă și crăpată abia se mai ghicesc pe cărarea șerpuitoare, înghițită de ambrozia întinsă peste tot, ca o molimă hulpavă, conturând ceea ce pare a fi singura cale de legătură cu lumea de neunde care n-ar mai avea de ce să purceadă, dimprejur, spre această, parcă, cea din urmă oază a absenței și-a-ntristării.
trecutul se desfată voluptuos în nemărginirea clipelor sale de veșnicie, se îndepărtează îngăduitor de oameni și locuri, nimeni nu îl împinge de la spate, nu îi socotește nesfârșirile, nimeni nu îi cere mai mult decât poate da.
uitarea privește și ea, apatică, în juru-i, mai apucă din când în când câte un capăt de amintire, îi dă drumul degrabă, speriată parcă de teama comiterii unui sacrilegiu gratuit, care nu mai împresionează pe cineva.
ca la ea acasă, liniștea este peste tot, în scoarța copacilor, în unduirea ierbii, molcomindu-se în susurul șoptit al izvoarelor jucăușe, în pietrele cioplite de bătrânul demiurg, în pânda înfometată a fiarelor sălbatice...
la ceasul reculegerii, trecutul, uitarea și liniștea apar, solemn, în care alegorice imaginare cu poveri atavice, se întâmplă ceva, scurt, profund, ritualic, fără pripă, fără teama nopții de ieri, fără jindul zilei de mâine, o retragere a fiecăruia în vastul necuprins al propriei ființe, în taina și confortul propriilor gânduri, a propriei nevoi de purificare lăuntrică.
apoi totul se stinge iar, întregul areal se re-diluează lent, curgând spre aceeași amnezie onirică, prăvălindu-se, din nou, în propriile-i liniști, uitări și trecuturi.

Vizualizări: 51

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor