1975. Nici calzi, nici reci în troleibuzul 81. Capăt de linie. Aeroportul Băneasa. Aşteptăm. Aşteaptă şi şoferul. Lumea se înghesuie. Să prinzi un troleibuz acum într-o staţie, la sfârşit de săptămână e o treabă de înaltă calificare. Aşa că noi, cei dinăuntru, aşteptăm răbdători. Şi mai vin şi alţii. E duminică, se plimbă lumea.

          Deodată îmi dau seama că întreg troleibuzul pute a căcat. O duhoare insuportabilă, constant amplificată de căldura înghesuielii. Nu  departe de mine, stă bărbatul ăla cu înfăţişare cruntă. Seamănă cu Luicu Zobar, din filmul "Şatra". Mustaţă tăiată dur, trăsături virile. Cu femeia lui alături, pe celălalt scaun de vinilin al troleibuzului, bărbatul cel crunt este antena parabolică a duhorii: căcat şi pişat tot pe el. Beat mort. Şi inofensiv de atâta alcoolemie. Doar valurile, valurile splendorii lui cotropitoare şi fetidă, ne învăluie, generoase.          

          Troleibuzul e plin de bărbaţi. Bărbat sunt şi eu. Şi şoferul e bărbat. Un bărbat scund. Dar noi continuăm să stăm toţi în latrina cu troleu. Nu coboară nimeni; dacă pierdem 81-ul ăsta, mai vine altul abia peste trei sferturi de oră. Nu coboară nimeni, dar nici nimeni nu spune nimic. Ne facem că nu băgăm de seamă. Lângă mine, un băiat şi o fată aproape leşinaţi sub miasma fecalelor, discută cumva doct, despre ultima traducere din Marcuse.

          Treizeci-patruzeci de bărbaţi, cu femei şi copii lângă noi, stăm şi ne uităm la Luicu cel din catifea podgorică şi căcat, şi nimeni nu-l calcă în picioare sau măcar să-l deie jos din troleibuz, cu un bobârnac. E un monstru cu picioare de hârtie igienică, dar monştri impugn. Fie şi unu la patruzeci. Mai ales când următorul troleibuz este un pod atât de îndepărtat.

          Aşa că dăm din gură. Şoferul, şoarec şi stewart, ia iniţiativa. “Domnu'!” - i se adresează cu deferenţă ţiganului împâclit în dejecţii ca în nişte medalii, şi care de beat ce e nici nu mai vorbeşte, nu cârâie, nu mişcă, în schimb arată crunt. “Domnu', poate sunteţi amabil să coborâţi, puţin aer o să vă facă bine, vă rog frumos. Haideţi, doamnă, ajutaţi-l vă rog pe soţu', nu vedeţi, lumea aşteaptă, domnia sa e intransportabil, poa' să-i facă rău”. “Dă-l în pizda mă-si de beţiv!” - răspunde doamna – “că nu mă mai înţeleg cu el, las' să meargă şi-aşa, ce-are?!”. “Haideţi, domnu', vă rog eu, nu vă supăraţi, ia, o plimbărică la Şosea, colea, să vedeţi ce bine o să-i fie”. Manivelă ăla mic a năduşit tot. Noi, pasagerii din troleibuzul 81, tăcem mâlc. Spectacolul chiar ne distrează. Aşa că stăm, mirosim mai departe cu obstinaţie, împăcaţi şi fraternizaţi în duhoarea înăbuşitoare, ucigaşă.

         Între timp mai urcă şi alţii. Băieţi, fete frumoase. Nu coboară nici ei, nimeni nu renunţă, mai rar aşa chilipir, un troleibuz duminica, fără să aştepţi. Apoi, după un timp, domnul Luicu se scoală. Mai întâi vomită pe soţie. Are şliţul descheiat. Se ridică greu din strana-i arhierească de plastic scrijelit, strana între cincizeci de strane, de cincizeci de îngeri ocupate şi de alţii în picioare, toţi prin haşişul fecalic, zburdând... Pe când el, Arhanghelul Emitor, cu prohabul rupt şi rahatul lunecându-i aisberg, la vale, pe cracii pantalonilor, el, Arhanghelul cu voma pe piept şi-aripile gelatinoase pe liniile de troleu, încastrate, el lasă dâre în urmă  gălbui, lunecoase, pe podeaua cauciucată. El, îngerul Luicu clătinându-se, sprijinindu-se de noi, de bărbaţi şi de femei la întâmplare, că nu vede nimic şi niciunul nu se fereşte, înghesuiala-i prea mare şi putoarea, cât ea... Poate vreo fată colo, mai slabă de miez stă să leşine, să cadă, da' nici nu-i dă mâna, nu-i loc de prăbuşit în tempera duhnitoare, galbenă ce chifteşte biruitoare, pe jos peste tot.

         În urma lui Luicu, şoferul călcă şi el dârz pe "noroacele" moi. Gata! Cu un gest vag schiţat, privind melancolic, îngerul coboară râgâind apocaliptic. Şoferul e acum alt om. După ce se petrec zece metri asigurători între Luicu şi troleibuz, explodează: "Şi mai spală-l de căcat la cur, cucoană!". În sfârşit, troleibuzul porneşte. Lumea se destinde uşurată. Aburul fecalelor pluteşte înebunitor, metafizic. Noi suntem mulţumiţi. Suntem învigătorii care au prins troleibuzul.

                                                                *

        Scrii şi rânjeşti...

        În noapte, troleibuzul 81 are blană, şi simte apropierea nefirească dintre pielea ta şi seringă. Şi nici măcar nu mai ştii să imiţi, pierzi înviere după înviere, cu Biblia-n dinţi, codoş rizibil, pierzi mereu!

        Epopeea noastră, a pasagerilor fraternizaţi în duhoarea troleibuzului 81, s-a declanşat demult.

        Acum, se conturează evadarea. În troleibuz suntem mulţi morţi.

        Stăm toţi frumos aliniaţi cu burţile în sus, cu mâinile pe după umeri. Uneori jucăm căluşul. Fiecare a murit de altă moarte.

        Troleibuzul ne cară pe toţi la grămadă în câmp, îngrăşăminte. Şi deja am început să puţim, şi noi. Visasem cândva toţi, că vom scurma pământul cu ghearele, cu insomniile, că ne vom întinde mânile pe rug... pe rugul de cocoşi de munte.

         Îngenunchezi. Pedala ironiei nu mai funcţionează. Colegii tăi din troleibuzul 81 se fac că nu-nţeleg… au pielea putredă, ochii scurşi.

         Cu mâinile pe piept, căzuţi pe banchete, parcă suntem nişte hrişti xeroxaţi, cu pielea ridicată la pătrat. Cineva, cu ţigarea, ne-a desenat pe obraji, tatuaje cu Angela Similea. Stăm cuminţi. Ce să facem? Şi-aşa nu mai simţim nimic! Fumăm ţigări "Record" şi ne gândim la cea mai ca lumea femeie ale cărei şolduri, odată, pe banchete, le-am halucinat.

         Stăm cu mâinile la ceafă, picioarele depărtate, capul sus (cuţitul nu trebuie să se vadă din mână)… Vă reamintim: aţi murit toţi de moarte bună; ad maiorem Dei gloriam!

           Până şi clownii înţeleg că dresura se face cu garoul. Şi pierdem, pierdem mereu, cu dezinvoltură, pierdem viață după viață, înviere după înviere... Suntem nişte morţi atât de frumoşi, calzi, proaspeţi.

Veniţi cu noi, troleibuzul ăsta nu are sfârşit!

                                                           *

          De fapt, dormi. Zaci în pat. Deodată cu toţi morţii din troleibuzul 81, încastrat în pântecul unui înger exterminator cu aripi electrice, care ne cară pe toţi în câmp, fiecare cântând după altă vioară şi după altă moarte...

          Zaci în pat. Vag putred. Hrist expadat, la metru.

          Scuipatul celorlalţi este filigranul tău de masaj facial. Fără amintiri, nici fără proiecte, încovrigat în troleibuzul 81, aştepţi cuminte, cu extinctorul de idei  la îndemână. Un jet centripet împrăştiind gheaţă neuronală. Şi sila aia abrazivă: 200 metri liber, în silă.

         Telefonul sună rar. Şi când sună, o mână are grijă să îndepărteze pericolul. Câte o fată zburătăcită, rătăcită e expediată eficient. Căci trebuieşti plimbat, trebuie să te îmbibi metodic în depresie. O depresie încadrată la Centrul ăla IT, leagăn de tabele, fişiere, colocvii despre mâncare şi copii, despre ce au mai dat la bulgari, la TV... Aşa că înainte de toate ora exactă, condica, stările, "absolvo te!", Şi mai ales aghiasma lunară: concediul medical mereu prea scurt; deliciul amărât, cu plată. Suni şi azi la serviciu, să dai seamă secretarei, pierit ca întotdeauna, de zilele nesemnate în condică. “Lasă-ne, n-avem timp! Consideră-te pontat”.  Nu ştii de ce, dar azi scapi ieftin. Nu te miri prea tare. Nu-i prima pomană făcută cu două-trei zile de muncă, chiulite. Te întorci pe partea ailaltă. Un Luicu Zobar şi tu, chircit şi zbârvit în fecalele propriei melancolii. Şi lângă tine, ceilalţi: obedienţi şi supurători, sub duhoarea tristeţii tale.

          Tocmai te scufundaseşi cu voluptate în zăcut, după convorbirea aia catharctică de la telefon cu secretara directorului. Bălteai cu langoare în pat. Au şi depresiile astea micile lor compensaţii, ca ale onaniştilor; sub ale lor, de fapt.

- A anunţat la radio: s-a sinucis generalul Milea! - spune sec maică-ta, trecându-ţi pe lângă pat.

- Da' cine mai e generalul ăsta, Milea?

- Ministrul Apărării. Da' stai acolo, în pat, lasă, nu-ţi fă probleme!

          Se întâmplă lucruri mari. Pare-se, lumea se schimbă şi de la orizontală.

- Ce tot spui tu acolo, mamă?.

- N-auzi? Cade Ceauşescu!

          Ceauşescu căzând. Ce potrivit laxativ pentru melancolii!

          Începi, încerci să te scoli într-un cot. Te încarci. Execuţi program de grimase. În oglindă. A ordonare. Te speli pe faţă. Dacă vă clătiţi şi vă dezodorizaţi depresia... Deocamdată ţine şi nu prea.

- Ce-i şi cu generalul ăsta, Milea?

- N-auzi? S-a sinucis. Era ministru de război. E lume, e plină Piaţa Palatului.

- De când?

- Ce ştii tu! Azi noapte i-au omorât în Piaţa Universităţii. Ăştia spălau de dimineaţă sângele de pe trotuare, cu furtunul, la Inter şi la metrou. Da' mai bine dormi, că iar te-agiţi!

          Şi Ceauşescu ăsta, ce-i drept, şi-a ales cam prost momentul să pice şi să împuşte. Că nu mai poate să-i tihnească şi omului o depresie, două, acolo!...

          Ies pe stradă, către Arcul de Triumf. Văr' miu Radu şi sor' sa, apar şi ei. Ne oprim la Caşin, la biserică. Aprindem lumânări pentru victime, pentru eroi. Pentru proştii ălora. Depresia începe să ţi se scurgă de pe piele: lumânare şi ea, la "Morţi". Ajungem lângă Herăstrău. Cineva începe să strige pe stradă:

- Gata, domnilor, a căzut Ceauşescu! A anunţat la radio. S-a terminat!

                                                  *

          Până la urmă m-am hotărât: îmi voi depune cerere pentru certificat de revoluţionar. Eu, scheletul.

Monstrul prins fără bilet în îngerul troleibuz 81, luptătorul din rezistenţă la rasul patului, eu am exasperat şi doborât la rândul meu, tirania, prin somn înarmat.

          Ieri, cererea mi-a fost aprobată. De-acum mi-am pierdut şi depresia, şi impozitele.

                                                 *

         Troleibuzul 81circulă  fără oprire.

          Noi, prizonierii lui înstelaţi, călărim şi azi pe caii care tropăie pe podeua lui cauciucată, dintre scaune, caii urcați şi ei de-a valma în troleibuzul ăsta buruduşit, troleibuzul care parcă ar vrea să înghită încet, Universul.

          Noi, în mâini cu sceptre de fildeş comercializate la colţul străzii, cu obrazul, și ochii și gura - piatră ponce culeasă din marea măsurată cu şublerul…

          În acest camuflaj, în acest rodeo, până la gât, noi, cei care numai de moarte uşoară, ne bucurăm…

          În ţara de morţi, de muribunzi, de schelete. Noi, cu mâinile ridicate a aplauze, a votare, cu nasurile-n vânt, mirosindu-ne propria duhoare, obrajii putreziţi.

         Noi, îmbrăţişându-ne, pupând toţi, piaţa Endependenţi...

Vizualizări: 92

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor