Cortul era undeva, în suspensie pe o creastă
Și gura lui ovală, deschisă
Înghițea hulpav munți cu pete de zăpadă
Și nu încăpea de emoțiile noastre sfielnice
Iar picioarele noastre cuminți, paralele
Se întindeau către hăul prăpastiei
Și între ele era o distanță
O distanță caldă și atât de plăcută
Deși am mai văzut, mai demult, mici șanțuri
Adânci cât o prăpastie
Acum era dimineața cu cafeaua
Ce nu revigora cât aerul și fiorul nostru
Iar seara stătusem jos la taclale
Cu necunoscuții ce sunt așa de frumoși la altitudine
Tu relaxată în hamacul întins între rulote
Iar noi pe pături sub beculețe și în hanorace
Și erai fericită pentru că ai văzut
Pășuni verzi, domoale, cu biserici
Iar eu mă uitam numai la piscurile
Dure, ascuțite, furioase
Și ți-a plăcut cum soarele la apus
Se lăsa filtrat și-și curgea mierea
Printre trunchiuri de copaci și umbre de pădure
Și ai stat așa cuminte așteptându-mă
Nefăcând nimic sub coroana zâmbetului
Cu șosetele roșii și fesul tău moale
Privind spre mine, spre copaci
Iar în tren nasul tău mic adulmeca
Aerul rece tăiat de trenul galben
Și simțeai și tu ce tot îți spuneam eu
Că ceața miroase a ciocolată cu mere
Și ai înțeles că apa rece
Tăios de limpede nu are gust
Decât dacă e filtrată de cruda piatră
Apoi ai călcat pe frunze foșnitoare, colorate
Și ai fost atât de curajoasă
Pășind cu hotărâre pe podul acela ce se legăna
Și ai râs la foc în timp ce îți lingeai bășicile
Căci te-ai ars în timp ce ai aprins focul
Și ai învelit doi câini cu o pătură
Ca să râd în timp ce li se vedeau doar boturile
Și ai râs și tu apoi ai așteptat înfiorată
Să închid fermoarul cortului
Îți plăcea căldura și te distra condensul
Dar și să calci apăsat cu bocancii
Pe drumuri forestiere ce trosneau
Sau să bei ceai din căni de tablă
În blugi suflecați și răcoare
Și te sculai dimineața prima
Te vedeam în picioare lângă cort
Respirând parcă pentru prima dată
Și erai atât de fericită
Când vedeai culorile toamnei răspândite în frunzișuri
Iar pietrele de diferite forme și culori
Îți umpleau buzunarele
Iar câinii înclinau spre tine capul
Că să se lase mângâiați
Iar drumurile nu mai erau așa de întinse
Nu mai duceau doar spre piscurile sălbatice
Ci poposeau și pe lângă dangăte
De clopote de biserică
Și apoi ai vrut să stai o seară întreagă
Într-un sac de dormit, direct pe iarba alpină
Pe care o iubeai că-i aspră
Căci îți plăceau ție norii
Cum se reflectau într-un tău limpede
Și ți-a plăcut cum plouă
Cu picături și frunze laolaltă
Dar și lemnul negru ars de foc
Sau cel mucegăit, umflat în trepte, bârne
Și cum dansa printre copaci ceața
Sau cum se iubeau la depărtare urșii
Și într-un moment ai avut spontan curajul
Să vii lângă mine la buza prăpastiei
Să mă iei de mână și calmă să îmi zâmbești

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Octombrie 29, 2018 la 2:33pm

Cu sinceritate! :)

Comentariu publicat de Fedeleș Mircea pe Octombrie 29, 2018 la 8:42am

Mulrumesc mult!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Octombrie 28, 2018 la 10:33pm

Multă metaforă în această poezie, paralelism și comparație. Parcă este o evadare din cotidian, și un refugiu într-o lume izolată, dar atât de dinamic descrisă. Sublim: dansa printre copaci ceața. Urmăm iubirea, chiar și pe marginea prăpastiei...

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor