„N’ALI PAPA!”

Vestea a căzut ca un trăsnet. Unii s-au grăbit să recunoască faptul că ei se aşteptau la aşa ceva, era la fel de inevitabil precum sfârşitul lumii. Totul în istorie con- ra la împlinirea acestui fapt cumplit. Nu s-au bucurat de prea mult credit, totuşi. Nimic nu anunţa un asemenea eveniment, să fim serioşi. Catastrofă, atâta lucru? Păi ce să mai zicem de demisiile papale, de avortul vedetei nu ştiu care ori că a’ lui Posoacă şi-a scos din nou în pumni familia cu copii mici din casă?
Să mergem întâi să vedem despre ce e vorba, să ne facem o idee clară, nu zvonuri.
Pe nesimţite, întreg satul a fost cuprins de agitaţie. Evenimentul, deşi nu admiteau, îi acaparase cu totul. Lucru favorizat poate şi de perioada de acalmie – iarna se prelungea, ninsese din belşug la sfârşit de martie, era frig şi rezervele de furaje se epuizaseră, mai ales acolo unde existau animale mai multe. La început pe şoptite, să nu fie auziţi de martori nedoriţi, apoi tot mai dezinvolţi, oamenii abordau subiectul referitor la grozăvia ce se întâmpla pe imaşul destinat vacilor. Bine, dar cum e posibil, cine îngăduie aşa ceva? E puţin spus strigător la cer! Oare nu-s destule nenorocirile abătute asupra noastră, ce mai vor de la noi!? Cât mai pune Domnul la încercare bietul nostru sătuc?
Despre ce era vorba, totuşi? Toţi întrebau, nimeni nu răspundea. De la oricine cereai lămuriri, îţi spunea că nu ştie mai multe, doar ce a auzit de la cutare, care, chestionat la rândul său, te trimitea la altă sursă, şi tot aşa. Unii se pre-făceau atotştiutori, zâmbind enigmatic atunci când erau imploraţi să spună ce ştiu, dar sfârşeau prin a fi demascaţi de propriul lor misterios. Era clar că nu fuse-seră acolo, să vadă cu ochii lor, aşa cum dădeau de înţeles, şi faptul că nimeni nu spărgea gheaţa mergând „la faţa locului”, conferea evenimentului şi spaţiului unde se desfăşura ceva înfricoşător, ca şi cum simpla deplasare la imaşul rezervat vitelor ţi-ar fi atras cele mai cumplite blesteme, ţie şi urmaşilor tăi. Se întâmplă cu adevărat mari grozăvii acolo, din moment ce absolut nimeni, nici curioşii proverbiali, nici beţivii notorii, care refuză politicos dar ferm orice ofertă, oricât de generoasă, în bere şi spirtoase, pentru a spiona în folosul comunităţii, nu au curajul să-şi fac drum într-acolo. Cu fiecare zi lucrurile se agravează. Şi cu cât amână mai mult, cu atât sunt mai expuşi pericolului. Cei mai documentaţi au început să invoce argumente din istoria umanităţii, amintind că un rău ne-tăiat la rădăcină de timpuriu a dus la cele mai nimicitoare războaie, la suferinţe inimaginabile. „Vreţi să devenim un al doilea Sarajevo?” Nu, a răspuns micuţa comunitate, fără să ştie neapărat ce a fost cu „primul” Sarajevo, dar am vrea să întrebăm ce fac autorităţile noastre locale. Unde ne sunt autorităţile? Primarul şi mai ales viceprimarul, că el răspunde de păşunile comunale. Ştiu să ne crească taxele de păşunat, dar când să ia o măsură… Ce taxe, dom’le, de asta ne arde nouă acum!? Acolo se întâmplă, poate, o catastrofă şi noi stăm şi tolocănim pe la colţuri.
Autorităţile sunt, desigur, la curent cu evenimentul, dar stau. Nu stau însă oricum – stau în expectativă, ceea ce, desigur, e cu totul altceva. Nu se mai ştie cine a venit cu formularea asta, cert e că tensiunea s-a amplificat, panica a crescut în intensitate şi ameninţă să ducă la manifestări pe cât de imprevizibile, pe atât de nefaste.
- Vă spun eu ce fac primarul şi aparatul primăriei: aşteaptă să vadă ce se mai întâmplă, să se lămurească dacă e rost de tras ceva foloase din trebuşoara asta ori nu. Până şi nătângul lui Teodor şi-ar da seama.
- Da’ de unde! Aparatul primăriei, cu primarul în frunte, habar nu are, ştiu cât ştim şi noi, şi dacă aşteaptă ceva e să ne punem noi, poporul, fundul la tăbăceală mergând acolo, iar ei să tragă foloasele, cum zicea cineva, să se laude dacă se termină cu bine şi să iasă basma curată dacă iese prost.
- Gândiţi chiar mai rău decât nătângul satului! Aici e o chestie politică, nu vă e clar? Sunt implicate nume grele, şi chiar dacă primarul ştie ceva, n-are voie să sufle o vorbă.
- Bun, dar măcar atât avem şi noi dreptul, după ce i-am votat, să mergem la primărie şi să cerem lămuriri.
Propunerea a fost primită cu entuziasm. S-a purces la alegerea unei delegaţii care să se prezinte la domnul primar pentru a solicita, în numele întregii comunităţi, clarificări în legătură cu ceea se întâmplă în momentul de faţă pe imaşul vacilor. Zis şi… mai greu de făcut. Rând pe rând însă, nominalizaţii se eschivează, invocând tot felul de motive, predominând cel conform căruia nu vor să rişte o deteriorare a relaţiilor proprii cu autorităţile şi, în fond şi la urma urmei, de ce eu şi nu altul? Au trecut două sau trei zile, şi cum nu s-a putut stabili o formulă completă a delegaţiei, au renunţat.
Am fi însă nedrepţi dacă am da credit cârcotaşilor, celor care văd în autorităţile locale doar o şleahtă de profitori mărunţi, lipsiţi de orice sensibilitate când vine vorba de interesul general. Nu şi aici, cel puţin. Căci domnul primar a convocat staff-ul comunal în şedinţă extraordinară, la finele căreia a fost luată exact acea decizie menită să scoată comuna din marasmul incertitudinii, să repună lucrurile pe făgaşul normal, fiindcă, iată, campania de primăvară bate la uşă şi oamenii au nevoie să se concentreze strict asupra acesteia, nu să umble năuci pe uliţe, neştiind ce Doamne-iartă! se mai întâmplă pe păşunea rezervată cornutelor mari. S-a constituit o comisie, în fruntea căreia s-a oferit voluntar, deşi nu era cazul, domnul Cristi, nimeni altul decât viceprimarul comunei. S-a ridicat problema dacă n-ar fi bine să li se alăture şi preotul, dat, contactat, acesta a răspuns că îi este imposibil, trebuie să stea cu copilul cel mic, coana preoteasă fiind încadrată în câmpul muncii, dar le trimite binecuvântare lui plină de har.
Pe cale de consecinţă, iată-i pe cei „şapte magnifici”, conduşi de tânărul viceprimar, Cristi, pe numele lui, îmbarcaţi în cele mai luxoase două maşini de pe raza localităţii, plecând în misiunea lor istorică, la capătul unei scurte dar emoţionante ceremonii, desfăşurată în faţa sediului instituţiei-fanion a comunei. Contrar aşteptărilor cititorilor mai înclinaţi spre ironie, n-a fost prezent tot satul la plecarea lor, dar martorii oculari au relatat de-a fir a păr cum a decurs ceremonia, ce s-a spus, ce se putea citi pe cele şapte figuri ale vajnicilor martiri în devenire.
…Vremea merge spre încălzire. Stratul de zăpadă pierde teren văzând cu ochii şi pe imaşul vacilor petecele albe sunt tot mai răzleţe. Maşinile ocolesc un deal, apoi încă unul şi, mai devreme decât s-au aşteptat, se văd nevoiţi să oprească. Au ajuns. Ca la un semn, cei şapte coboară imperturbabili, trântind în modul cel mai grăitor portierele. Arată exact ca nişte indivizi cu care nu e de glumit. Da, acolo, la o lungime de băţ în faţa lor se petrece, chiar atunci, cu un firesc dezarmant, ceea ce ţine o comunitate întreagă cu sufletul la gură. Fără să aibă nevoie de nici un imbold, simţind că sunt primii paşi ce-l duc direct la fotoliul de primar, domnul Cristi păşeşte în fruntea comisiei, atent să n-o facă nici prea lent, să nu pară că se tem, nici prea alert, să nu-şi piardă suflul tocmai atunci când vor avea mai multă nevoie de el.
- Ce faci aici?, se adresează domnul Cristi „forţei întunericului”, care, profund sfidătoare, ca şi cum n-ar înţelege ce rost au pe lume nişte autorităţi locale, îşi continuă „opera malefică”.
- Cine ţi-a îngăduit, cu ce drept încalci regulile şi legile?
„Forţa întunericului”, „creatura abominabilă” se mulţumeşte să-şi etaleze rânjetul idiot, care-i revoltă şi mai mult pe cei şapte. Ştiu că diavolul ia cele mai groaznice înfăţişări pentru a-l speria pe om, dar să se preteze la a se face aidoma nătân-gului satului, asta era prea de tot. Şi cele vreo şaptezeci de oiţe… fără îndoială, ajutoarele Necuratului.
- Cine te crezi de ţi-ai scos la păscut arătările – şi domnul Cristi arătă cu „sfântă mânie” spre cârdişorul de aşa-zise oi, în timp ce oamenii din sat nu mai au ce da de mâncare animalelor!? De ce nu ţi le ţii acasă şi vii să provoci atâta panică printre bieţii oameni, care nu ţi-au greşit cu nimic!?
Fără a renunţa la rânjetul ce se voia bonom, totuşi, nătângul lui Teodor, referindu-se la oile ce pasc, rupte de foame, vegetaţia precară şi uscată, oi cu care familia sa îşi asigură traiul ei la limita subzistenţei, răspunde:
- N’ali papa!

Vizualizări: 142

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de DOBRIN MARIA pe Iunie 9, 2013 la 4:43pm

Lecturat cu placere!

Realitatea este cruda, mai ales la sate. Criza a ajuns si in grajdurile taranului , acolo unde stateau candva atatea animale, acum a ramas doar amintirea lor.

Comentariu publicat de Valentin Butnariuc pe Iunie 9, 2013 la 4:14pm

Mulţumirile noastre! E atât de reconfortant să te vezi nu doar citit, ci, mai ales, apreciat. Aş

zice că uneori chiar supraapreciat, dar nu, probitatea comentariilro dv. mă convinge că nu trebuie să fiu un

ingrat, afişând o falsă modestie, total dizgraţioasă în acest caz.

Cu sincere omagii,

Comentariu publicat de Valentin Butnariuc pe Mai 8, 2013 la 8:13pm

Da, d-le Munteanu Mircea! Şi nu am în vedere doar dictonul "ridendo castigat mores". Subscriu

la părerea că arta modernă se construieşte pe ironie. Poate lupta artistul împotriva a tot ce înseamnă

sursă de tragic? Poate el, altfel spus, să îndrepte lumea aceasta? Veţi fi de acord cu mine că nu. Dar

să-i demaşte "hidoşeniile", laturile abjecte, atât de abil mascate adesea, camuflate sub vorbe frumoase,

sub promisiuni deliberat mincinoase, sub oceane de ipocrizie, asta da, poate. Stă în puterea lui, ca să

zic aşa. Şi ironia, zeflemeaua, dacă vreţi, luarea în râs, cum aţi spus, au, consider, au această capacitate

de a sparge pojghiţa cu care unii acoperă realităţile. Sigur, nu pledez pentru exclusivitatea literaturii umo-

ristice - e doar un gen literar, nu are legătură cu fibra ironică a artei actuale. Nu exclud nici "seriosul", gra-

vitatea, deşi, ce e mai serios decât neseriosul? Problema nu e de "a lua în râs" chestiunile de importanţă

vitală pentru om - dragostea, cu toate formele ei, pasiunile, sentimentele etc., ci de a trata cu ironie derapajele,

respectiv exprimarea în registru fals, ipocrit, denaturat a acestora. Într-o poveste de dragoste nu ironizez, nu

iau în râs pe protagonişti pentru că se iubesc, pentru că înfruntă inevitabilele obstacole ieşite în calea iubirii

lor - devin însă ironic, sardonic, dacă vreţi, în clipa în care unul din ei sau ambii încep să derapeze în senti-

mentele lor, care nu mai sunt aşa de sincere, ori nu conştientizează că, de fapt, focul li s-a stins, că se

automistifică, etc. Îmi cer iertare pentru lungime, dar întrebarea dv. e una dintre cele mai incitante care mi

s-a pus vreodată!

Mulţumesc, de asemenea, şi celor două doamne, d-lui Moldovan, pentru cuvintele ce nu au nimic de

complezenţă în ele, vădind spirite exersate temeinic în practica literaturii.

Cu deosebită consideraţie, al dumneavoastră, 

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Mai 8, 2013 la 11:09am

Citit cu placere.

Comentariu publicat de Adina Daniela Dumitrescu pe Mai 7, 2013 la 1:52pm

  Tuşă groasă pe domnul Cristi şi pe sat, cam groasă, dar veridică, un „condei viguros”,  vorba domnului MM, un condei experimentat, după cum se vede. Cât priveşte arătările scoase la păscut chiar şi aproape în mustul zăpezii, satul ştie, acolo unde moare de foame vaca se satură oaia. Ca să trăiască, nu să dea şi lapte după fătare. Nătângul lui Teodor ştie la fel de multe ca al lui Kakoyannis! .........Îmi place!

Comentariu publicat de milica furtuna pe Mai 7, 2013 la 12:44pm

E un umor scrasnit aici  potentat de "creatura intunericului","creatura abominabila " "fortele intunericului " ...

Interesanta scriitura !

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor