”Dacă tot vrei să salvezi pe cineva, salvează-te pe tine...” - U. L.





Sunt aici, departe de locul ce l-am numit cândva acasă. Îmi ignor încă o dată tristețea ce s-a aglomerat sub piele după ani lungi și zile scurte fără soare...și spunând asta trebuie să îmi cuprind din nou trupul în brațe să verific ființa cu fruntea febrilă, ochii obosiți și buzele uscate. Îmi spun că oarecum sunt bine, iar o parte din mine chiar crede asta. Fericirea mea mereu a fost de scurtă durată, alungindu-mi ușor buzele pe față, ca apoi să se piardă printre nimicurile ce îmi definesc persoana.


Îmi ating fața sumbră și obrajii rujați de vântul rece de septembrie. O uscăciune îmi întâlnește buricul degetelor, iar dedesubt riduri cresc de nicăieri, fac parte din mine, se adâncesc în piele și decid să rămână acolo. Sunt prea tânără să mă simt atât de bătrână, și totuși... 


Nu demult mi s-a rupt efectiv inima în mine. Am simt-o cum mai întâi s-a fisurat, cum la fiecare cuvânt pe care reușeam să îl elimin de pe țeava gâtului se crăpa din ce în ce mai tare, ca apoi să simt cum se destramă bucată cu bucată, în timp ce mă luptam cu mine însumi ca să închid ușa grea în urma lui, lăsându-mă nu doar fără aer, fără speranțe, dar și fără viitor. În spatele ușii, prin vânt și ploaie, împins de indiferența pe care i-am arătat-o, a plecat el la fel de bolnav, de dependent și singur ca un om rup, însă fără să înțeleagă de ce. 


De cealaltă parte a ușii un întuneric familiar și cald îmi cuprinde noapte de noapte corpul frânt. E singurul ce se așază lângă mine în pat, nu mă judecă, nu îmi vorbește înapoi, nu mă critică. El e singurul ce înțelege. Lui îi spun cât de mult simt că m-am schimbat, îi spun ce am ajuns să urăsc. Sunt furioasă că sunt din nou pe drumuri, fără țel. Nu mă mai recunosc, nu știu ce să fac sau în ce parte să o iau. Odată cu el, mi-am pierdut casa ce am construit-o în brațele lui. Dar cel mai mult urăsc că toți îmi spun că trebuie să trec peste, deși nu știu cum aș putea să fac asta. Nu acum, nu după atâta timp, când mă privesc și văd că sunt și eu un om rupt, la fel ca și el. Ce am făcut? 


Dincolo de piept, ceva mă reține să respir, mă apasă către pământ pe zi ce trece. În locul inimii un strigăt de durere s-a format, se leagănă într-un du-te vin-o furtunos în cutia toracică, iar eu nu pot să-i dau drumul. E singura dovadă că toți acești ani nu au fost un vis. Îmi deschid gura uscată ca pe niște obloane ruginite și vechi, însă durerea nu iasă, iar în spatele ei ploaia foșnește din nou, o armată dezorientată de stropi se încâlcește sub bărbie, inundându-mi în urma ei ochii. 


Te întrebi ce mai fac... acum?! Trăiesc. Umblu pe străzi. Sper încă o dată. Însă, de data asta, aleg să mă salvez pe mine. Construiesc acasă în mine.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor