În dialog: Daniela Sitar-Tǎut – Teresia B. Tǎtaru „Tu așa ești. Ca un baltag.”

Daniela Sitar-Tǎut: Doamnǎ Teresia Bolchiș-Tǎtaru, referindu-vǎ la perioada antedecembristǎ din viaţa Dvs., mǎrturiseaţi: „M-am retras în știinţǎ, refugiindu-mǎ din faţa «realismului socialist» și a «artei cu tendinţǎ», a «marilor realizǎri comuniste», abandonând literatura timp de 20 de ani, deși din copilǎria mea mi-am dorit sǎ mǎ fac… «sǎ spun povești»”. Înainte de a avea acces la cǎrţile Dvs. de beletristicǎ, îmi eraţi familiarǎ prin intermediul celor de botanicǎ. Tatǎl meu, care a urmat facultatea de biologie datoritǎ profesorului Nǎdișan, consulta frecvent Ocrotirea naturii în Maramureș (1970) sau Monumente ale naturii din Maramureș (1976), scrise în colaborare cu acesta. Cum au convieţuit botanista și scriitoarea?

 

Teresia Bolchiș-Tǎtaru: I. Nǎdișan este un om de mare valoare sub aspectul muncii lui știinţifice biologice și sub aspect didactic, educativ. Conduce copiii pentru protecţia mediului, are o activitate foarte bogatǎ și frumoasǎ. E un om de valoare al Maramureșului și al Transilvaniei. Am colaborat  foarte bine, atât în calitate de colegi, cât și ca iubitori de naturǎ, scoţând, așa cum aţi spus, acele volume în colaborare. A fost destul de greu sǎ alerg pe douǎ piste. Într-adevǎr, de micǎ am dorit sǎ spun povești și aș fi dorit sǎ merg pe linie literarǎ sau de istorie, în orice caz pe linia aceasta a artelor, însǎ a venit realismul socialist, cu reforma învǎţǎmântului din 1948, cu decretul nr. 376 al Marii Adunǎri Naţionale din 4 august, care ne-a distrus învǎţǎmântul, cultura și toate cele. Atunci, pentru cǎ toate acestea erau românești, trebuiau sǎ devinǎ sovietice și sǎ mergem pe linia lor. Au introdus aceastǎ adulare a partidului, iar în literaturǎ și culturǎ – realismul socialist. Cu acesta, eu nu puteam sǎ fiu de acord. Pentru cǎ citisem înainte Iliada și Odiseea. Aveam o colegǎ, pe Riva, în clasa a V-a (clasa a V-a era pe atunci clasa a VIII-a sau a IX-a de azi), la care locuisem și în gazdǎ. Ea fǎcea Iliada și Odiseea și abia așteptam sǎ le studiez și eu. Ei bine, nu s-a mai întâmplat. S-a introdus Mama de Gorki, mama revoluţionarǎ și, pentru cǎ era colectivizare, a început literatura românǎ inspiratǎ de ea. Asta, când știai în ce îngrozitoare situaţie politicǎ-materialǎ i-a aruncat socialismul pe ţǎrani! Atunci vine Sadoveanu cu Mitrea Cocor, romanul colectivizǎrii din Bǎrǎgan, de la Malul Surpat. Plenara C.C. a P.C.R. din martie 1949 a hotǎrât colectivizarea totalǎ, iar Sadoveanu a apǎrut exact la moment, pe teren potrivit cu acest roman în care Mitrea Cocor vine din U.R.S.S., din diviziile Tudor Vladimirescu înfiinţate de Ana Pauker, în care prizonierii de rǎzboi erau îndoctrinaţi comunisto-marxist în Uniunea Sovieticǎ, pentru  a veni sǎ lupte pe Frontul de Vest. Pentru România, ideea era sǎ-i împrǎștie și sǎ-i rǎspândeascǎ prin toatǎ ţara, pentru a aduce comunismul și a ajuta trecerea de la capitalism la comunism, precum și pentru colectivizare. Iar acesta vine și face colectivizarea la Malul Surpat, la ţǎranii de acolo, iar ei sunt fericiţi… Așa o repulsie am primit, așa o durere în suflet: cum se poate sǎ înveţi așa ceva, când știi cǎ realitatea de pe teren e cu totul alta, cǎ lumea tremurǎ cǎ vine noaptea duba neagrǎ la poartǎ și aresteazǎ familii întregi, uneori adolescenţi, femei, bǎtrâni, care nu voiau colectivizarea? Vii tu, scriitor român și le bagi pe gât elevilor îndoctrinarea asta de a face colectivizare. A apǎrut apoi Dan Deșliu, cu Lazǎr de la Rusca: patriotul din munţi care lupta împotriva chiaburilor și felul în care noi, comuniștii, i-am gǎsit și i-am cǎsǎpit, ca sǎ putem face colectivizarea.

La fel, Zaharia Stancu, cu romanul Desculţ. Profesoara noastrǎ de românǎ, doamna Seucan – a fost o femeie foarte cultǎ, nu una frumoasǎ, citea enorm – a trebuit sǎ ne introducǎ romanul ǎsta. N-aveam programǎ, era reformǎ, pierdeam ore cu grǎmezile, nu aveam profesori. Dânsa a primit instrucţiuni sǎ ne citeascǎ un pasaj care îi era indicat, în care o fatǎ de la ţarǎ a fost necinstitǎ de fiul boierului – cǎ așa era șablonul – a rǎmas gravidǎ și atunci baba Safta o face sǎ piardǎ copilul, cu fusul, pe viu. Când a citit aceastǎ scenǎ atât de criminalǎ, de imposibilǎ, o astfel de literaturǎ, unor fete de liceu de 15-16 ani, doamna Seucat așa s-a scârbit încât a citit ce-a citit, a lǎsat fragmentul la jumǎtate și a ieșit afarǎ din clasǎ. Toate aceste creaţii pe mine m-au scârbit într-un mod nemaipomenit. Pe urmǎ a venit Sadoveanu, cu Nada Florilor, pe care l-am primit chiar la examenul de admitere la facultate, în septembrie 1952. Noi încǎ nu-l învǎţasem (îl știau cei de la Cluj, de la București, la noi nu ajunsese încǎ). Era tot pe tema asta a colectivizǎrii în Deltǎ.

Atunci mi-am zis: „Cum sǎ merg la literaturǎ? Așa ceva eu nu pot citi”. Efectiv, aveam o repulsie psihicǎ faţǎ de aceste minciuni și faţǎ de aceste creaţii. Mama lui Gorki era bunǎ, fiindcǎ el era un scriitor mare, dar tema și felul în care a rezolvat problema, era inacceptabil pentru mine, pentru noi, care știam care era adevǎrul vieţii. Mi-am cǎutat refugiul în știinţǎ. Aș fi vrut sǎ fac Medicina, dar mǎ bucur cǎ nu am fǎcut-o. Aș fi fost un medic excelent, în sensul cǎ m-aș fi dǎruit trup și suflet, dar aș fi suferit cu fiecare bolnav la tot ce se întâmpla. Asta, m-ar fi dat peste cap. Din acest punct de vedere, mǎ bucur cǎ n-am fǎcut Medicina. Deși aveam origine nesǎnǎtoasǎ, la acea datǎ mai puteam totuși sǎ intru la Facultatea de Medicinǎ, cǎ s-a mai intrat și așa. Poate mǎ dǎdeam afarǎ dupǎ aceea.

Unde sǎ mǎ duc? La Ştiinţele Naturii, pentru cǎ gâza e gâzǎ peste tot în lume și n-au ce sǎ facǎ. Şi floarea și gâza sunt peste tot la fel. Dar m-am înșelat amarnic, pentru cǎ și aici, ca în toatǎ cultura și știinţa romneascǎ și-a impus voinţa Stalin, cu ideile lui marxiste și, curios!, dacǎ Stalin a spus cǎ gâza nu e hexapoda, insecta cu șase picioare, cu trei perechi prinse de torace, ci ea poate avea 9-10-11-13 perechi de picioare, atunci insecta sovieticǎ avea 13. Şi la noi, la București, în „Scânteia”, apǎrea imediat ca având 13. Înţelegeţi metafora. A fost îngrozitor, fiindcǎ nu te puteai ascunde de chestia asta nici în gaurǎ de șarpe. Mediciniștii cǎdeau la examenul de marxism pe capete. Nu era important ca ei sǎ știe unde-i capu' și unde-i curu' – scuzaţi, dacǎ nu cunoșteau și marxism. Sau cei de la Politehnicǎ. Dacǎ Marx a spus cǎ cercul nu-i cerc, ci-i elipsǎ, trebuia sǎ fie elipsǎ.

Atunci mi-am zis: „Cum se poate ca cineva dintre tinerii români sǎ meargǎ la Filologie? Ǎștia nu sunt scriitori, deși prin culturǎ au fǎcut și ei ce-au putut”. Pe urmǎ, am studiat Ştiinţele Biologice și Chimia și am fost profesoarǎ în învǎţǎmânt vreme de 20 de ani. În scurta perioadǎ de liberalizare din 1968, când mișcǎrile studenţești din Occident au avut influenţǎ și asupra noastrǎ, credeam cǎ se mai desface puţin și aceastǎ chingǎ pe care o aveam în jurul sufletelor. S-a înfiinţat la Baia Mare Cenaclul Nord. Am început sǎ merg pe-acolo, sǎ public, sǎ citesc una-alta din ceea ce scriau cei de pe-aici. Atunci venise și Augustin Cozmuţa de la facultate. Erau niște oameni sufletiști, tineri, care scriau și atunci am crezut chiar cǎ o sǎ putem sǎ ne publicǎm cǎrţile în regie proprie, deci vom fi puţin mai liberi. M-am îndreptat spre Cenaclul Nord, care era un atelier de creaţie, în sensul cǎ ne înfiinţam și ne desfiinţam reciproc. Adicǎ erau și cei cu studii filologice (Cupcea, Ghenceanu, Cozmuţa, Mihai Olos, Leontin Drǎgan și Codreanu) care ne repartizau sǎ citim fiecare din creaţia lui. Ne întâlneam tot la douǎ duminici și atunci ei fǎceau critica într-adevǎr profesionist. Nu mergeam pe prietenii și simpatii, ci se fǎcea o treabǎ corectǎ, discutându-se pe text. Au început sǎ vinǎ și oameni mai în vârstǎ, cum a fost dl. Mihai Bǎlaș de la Seini, care scrisese și lucra, dl. Chivu de la Sighet, poetul Herţeg Nicolae din Groși sau George Maria Banu care fǎcea prozǎ. Cu toţii erai în relaţii foarte bune și ne ajutam reciproc. Eu zic cǎ în Cenaclul Nord mi-am fǎcut un pic de ucenicie literarǎ, mi-am fǎcut o idee despre cum ar trebui sǎ scriu. Deși unii mi-au spus: „Dragǎ, tu nu ai nevoie de așa ceva. Tu scrii așa cum simţi, așa cum trǎiești tu și nu te lua dupǎ nimeni.” Trebuie uneori un pic de cizelare sau o observaţie, care s-a fǎcut cu foarte multǎ bunǎvoinţǎ și indulgenţǎ.

Am debutat în anul 1969, în ziarul „Pentru Socialism”, cu o schiţǎ, Lumini sângerii care se referea la actul de la 23 August. Sigur cǎ trebuia sǎ fie puţin partinic textul, ca sǎ aparǎ. Dar nu de tot, slugarnic partinic. Tot în acel an am debutat în „România pitoreascǎ”, revista de turism de la București, în care am avut articol despre naturǎ și protecţia mediului. Ulterior, am publicat în „Pagini maramureșene”. Prin 1972-1973 a apǎrut Nord Literar, prima colecţie de pagini maramureșene cu poze și acolo A. Cozmuţa spunea cǎ promit mai mult în literatura pentru copii. Apoi, am mers pe teren cu Nǎdișan și profesorul Mareș, ca sǎ facem protecţia mediului, mai ales pentru Monumentele naturii din Maramureș. Am scos aceastǎ lucrare la editura Sport-Turism de la București, în martie 1977 (difuzatǎ și la televiziune) și a fost a doua din ţarǎ de acest gen. Prima au scos-o colegii noștri silvici de la Suceava, cu care ne gǎseam în relaţii bune.

În 1976 am plecat, am fugit care va sǎ zicǎ și în Occident a fost mai grea alergarea aceasta pe douǎ piste pentru cǎ acolo mergând nu cunoșteam limba și n-aveam meserie. Meserie aveam, dar n-aveam, pentru cǎ nu știam germana. Atunci a fost greu pentru cǎ trebuia sǎ învǎţ limba și sǎ mǎ axez pe profesia de botanist, ca sǎ-mi câștig existenţa, pentru cǎ eram cu copiii acolo. Acest lucru a fost greu, în sensul cǎ nu aveam timp pentru scris decât foarte puţin, la sfârșit de sǎptǎmnǎ, sâmbǎta, când îmi rǎmâneau câteva ore și duminica. Totuși, am scris niște schiţe și povestiri, așa, printre picǎturi. Am încercat sǎ mǎ specializez pe linie botanicǎ, ceea ce mi-a plǎcut foarte mult și a fost foarte frumoasǎ activitatea pe care am dus-o la Universitatea din Bremen. De fapt, eu eram angajata Muzeului de Ştiinţele Naturii din Bremen, care colabora cu universitatea. Atunci, în 1979-1982 se fǎcea cartarea florei și vegetaţiei Europei Centrale pentru lucrarea Botanica Europei Centrale. Am fost cuprinsǎ și eu în acest proiect de cercetare pe teren și de laborator și aceasta pentru cǎ am primit o educaţie biologicǎ foarte temeinicǎ la Universitatea din Cluj. În anul II de facultate specialitatea era Botanicǎ sistematicǎ și lucram la Grǎdina Botanicǎ. Acolo am avut doi asistenţi, Pop Ion și Silaghi Ghiţǎ, care erau foarte exigenţi cu noi la determinarea plantelor. Pentru un naturalist, determinatorul era cartea de bazǎ, la fel cum e cea de gramaticǎ pentru un lingvist. Când ai o specie, o iei de pe teren și lucrezi cu determinatorul. Aceastǎ muncǎ cei doi asistenţi ne-au imprimat-o foarte serios și când am ajuns dincolo, primul test pe care mi l-a fǎcut colegul de la muzeu, care era în relaţie cu profesorul de la universitate, era cel de determinare: dacǎ știu, dacǎ pot determina o plantǎ. M-a dus într-o zi în laborator, mi-a dat planta și eu trebuia sǎ-i spun ce este. Atâta germanǎ știam, fiindcǎ fusesem la un curs de limbǎ de 6 luni și am învǎţat termenii de specialitate. Când am terminat de identificat planta, mi-a zis: „Te rog sǎ mergi pe cheie și sǎ mi-o determini. Sǎ-mi arǎţi și sǎ-mi spui cum ai ajuns la acest nume”. Sigur cǎ am fǎcut-o! Mi-a mai adus o datǎ o plantǎ puţin mai dificilǎ din compoziţie, care e destul de complicatǎ și am definit-o și pe aceea. A spus: „Da, bine”. Şi m-au angajat. Deci acesta a fost testul de încercare, de experimentare. Pe urmǎ m-au luat în acest proiect de cercetare pe teren unde am umblat foarte mult și a fost extraordinar de frumos și de interesant, cu niște biosfere umede care nu se gǎsesc decât în Nordul Europei. Chiar am descoperit raritǎţi botanice, pe care ei le credeau dispǎrute. Una dintre ele a fost, o plǎntuţǎ de baltǎ care merge și pe mlaștinǎ și pe teren umed, latinae hydropiper, o frumuseţe de plǎntuţǎ de submersie pe care ei o credeau dispǎrutǎ de 30 de ani. Atunci, profesorul mi-a cerut într-o zi sǎ-l duc și sǎ-i arǎt unde-i balta în care am gǎsit-o. L-am dus și i-am arǎtat-o. Am avut relaţii cu Herbarul de la Hamburg și a fost foarte frumos. Atunci am început o tezǎ de doctorat pe tema asta, pentru cǎ trebuiau studiaţi și parametrii apei în care trǎiește, observaţii fenologice în toate perioadele anului etc.

Copiii erau la studii la München. Eu am fost foarte legatǎ de fiica mea și ea de mine, pentru cǎ a avut probleme de sǎnǎtate și nu puteam sta departe de ea. De altfel, chiar problemele ǎstea ne-au ajutat sǎ ajungem în Occident. Ei erau la München, eu la 800 km distanţǎ, lângǎ Bremen. Mǎ întâlneam cu fiul meu o datǎ pe an sau când putea el sǎ vinǎ. Am spus: „Așa nu se mai poate!” Iar Mihai, care era student pe-atunci, mi-a zis: „Unde-i mama, acolo e casa noastrǎ. Pe mama trebuie s-o aducem lângǎ noi sau noi sǎ fim lângǎ ea”. Au reușit, printr-o istorie întreagǎ, sǎ mǎ aducǎ aproape de München. Aș fi vrut chiar în München, dar nu s-a putut, pentru cǎ acesta era un oraș scump și la posibilitǎţile mele materiale de atunci nu mergea. Prin cunoștinţe, prieteni m-au adus la Augsburg, la 60 km distanţǎ de München, un oraș foarte frumos, cultural, vechi, al doilea ca vechime în Germania, înfiinţat în timpul împǎratului Augustus, de Drusus și Tiberiu. „Acolo mama o sǎ se simtǎ foarte bine”. – au spus. Şi așa a fost, dar n-am mai putut continua teza de doctorat, am lǎsat-o baltǎ, deși și în Bavaria am cercetat și gǎsit plante despre care unii credeau cǎ nu existǎ, însǎ n-am mai avut condiţiile sǎ fac o tezǎ de doctorat și a trebuit sǎ lucrez altceva.

 

Daniela Sitar-Tǎut: Vreau sǎ vǎ întorc puţin în timp. Parţial, am aflat anterior motivele, pe care le mai cunoșteam din Caietul Aniversar. În iulie 1976 aţi pǎrǎsit ţara, având o vizǎ turisticǎ pentru Austria. Care au fost etapele, pașii efectivi pe care i-aţi parcurs pânǎ a vǎ stabili în Germania?

 

            Teresia Bolchiș-Tǎtaru: Eu am mers la Viena, la control, cu Sanda, fiica mea și Mihai, care își luase carnetul tocmai în vara aceea, a fost șoferul nostru. Când am plecat de-aici am fost hotǎrâţi sǎ nu ne mai întoarcem. Mai fusesem acolo în 1974, din octombrie pânǎ de Crǎciun, ne-am întors și ne-am dus iar, cu multe probleme grave, ca sǎ continue tratamentul pânǎ în aprilie 1975. Când am fost prima datǎ cu Sanda am decis cǎ poate nu ne mai întoarcem, dar apoi mi-am zis: „Trebuie sǎ mergem, ca sǎ-l scoatem și pe Mihai. Dacǎ n-a facem acum, Mihai nu mai poate ieși.” Ne-am reîntors și am revenit în anul urmǎtor, cum ne-a spus doctorul, care ne-a dat o hârtie pentru control. Am plecat în 1976, iarǎși cu probleme și multe intervenţii fǎcute de soţul meu, care a fost bun prieten cu tovarǎșii și tovarǎșii cu el, însǎ a ţinut foarte mult la familie și la Sanda, însǎ e foarte curios cǎ el, sǎracul a fost împǎrţit în douǎ cu sufletul și n-a vrut sǎ ne urmeze. Dacǎ ar fi știut ce intenţii aveam, așa cum a fost de pentru familie și cât ţinea de mult ca Sanda sǎ se vindece, nu ne-ar fi ajutat sǎ facem primii pași de plecare. Dar n-a știut, doar noi trei singuri. Mihai își avea motivele lui, eu cu Sanda – la fel. Cu Sanda au fost și problemele medicale, dacǎ ar fi rǎmas în ţarǎ nu se putea face tratament, iar între mine și soţul meu a cǎzut cortina, pentru cǎ relaţiile noastre în ultima vreme se degradaserǎ foarte grav și nu se mai putea. Dacǎ rǎmâneam, era o tragedie și nu știu cum s-ar fi rezolvat. Copiii voiau sǎ plece în Canada pentru cǎ prietena și colega de școalǎ  a Sandei, cu mama româncǎ și tatǎl evreu, cu care se avea foarte bine, ca surorile, era acolo. Am fǎcut o cǎlǎtorie în Occident, cu vizǎ pentru Austria, dar aveam una și pentru Belgia, pentru cǎ eram în relaţii cu niște belgieni, prin protecţia mediului, pe care i-am cunoscut la o conferinţǎ la Herculane dupǎ ce am fost în Tatra Micǎ, în Slovacia. Ei ne-au fǎcut invitaţia pentru Bruxelles și acolo am luat legǎtura cu Max Bǎnuș de la Europa Liberǎ, pentru cǎ el fǎcea emisiunile pentru tineret, TINERAMA. Când am trecut din Austria spre Belgia i-am trimis o scrisoare cu adresa din Belgia, cum cǎ la data de… ne vom întoarce. El mi-a rǎspuns, spunându-mi: „voi fi cu o cǎmașa neagrǎ cu picǎţele albe, sunt blond-cǎrunt”. Ne-am întâlnit într-o searǎ la München, în Marienplatze, în faţa bibliotecii. Eram cu copiii. L-am mai luat de la Viena pe prietenul lui Michi, de origine evreiascǎ, ungur-evreu care era tot așa plecat și când m-a vǎzut cu trei tineri, asta era o pescuire foarte bogatǎ: profesoara, tinerii și e,l cu TINERAMA. Max a fost faţǎ de mine (unii zic cǎ a fost mai cu douǎ feţe) foarte sincer și ne-a ajutat foarte mult. Eu nu pot decât sǎ-i mulţumesc și sǎ-i dea D-zeu iertarea pǎcatelor, acolo unde este, cǎ a murit! Când mi-a ascultat povestea, Maxi mi-a zis: „Doamnǎ, d-ta aici. (Şi a arǎtat „aici” cu arǎtǎtorul mâinii drepte. A fǎcut acest gest de vreo trei ori, descriind o curbǎ). D-ta aici rǎmâi, nu în Canada. (Şi ne-a motivat de ce.) D-ta nu știi ce te așteaptǎ acolo: nu ai asigurǎri sociale, nu vei avea ajutorul pe care-l ai aici. D-ta n-ai limbǎ, n-ai meserie, ai doi copii dintre care unul e bolnav. Locul D-tale e aici, fiindcǎ aici vei primi ajutor social, vei putea studia limba, vei primi asigurǎri de boalǎ, de sǎnǎtate și pentru D-ta și pentru copii. Aici ești ajutatǎ sǎ pornești pe pistǎ. Şi dacǎ D-ta ai voinţǎ, copiii vor putea studia și va fi bine”. Într-adevǎr așa a fost, cum ne-a transmis el. Pe urmǎ, totuși copiii nu s-au mulţumit cu treaba asta. Ne-am aranjat într-un lagǎr…

 

Daniela Sitar-Tǎut: Deci n-aţi mai trecut prin lagǎrul de la Traiskirchen, de lângǎ Viena?

 

Teresia Bolchiș-Tǎtaru: Nu ne-am mai întors înapoi. Am rǎmas în Germania. Ne-au trimis în lagǎrul de la Zurndorf, lângǎ Nüremberg și acolo am stat de la începutul lui septembrie pânǎ în 24 octombrie când ne-au trimis lângǎ Bremen, în Delmenhorst, pentru cǎ eu am cerut sǎ nu ne trimitǎ în regiunea Ruhr, care era destul de poluatǎ – a fost și, din pǎcate, mai este și în momentul actual – fiindcǎ am copilul cu probleme de sǎnǎtate. I-am rugat sǎ ne trimitǎ undeva, în apropierea unui centru univesitar, deoarece copiii vor sǎ studieze. Atunci ne-au trimis la 800 km distanţǎ, la Delmenhorts, lângǎ Bremen. Era o universitate la Bremen, la 30 km și una la Holdenburg, la 60 km. În lagǎr am început cursurile de limba germanǎ. Copiii mai îmi spun și acum cu câtǎ energie îi trimiteam la curs. Toţi românii stǎteau în lagǎr, bǎteau cǎrţile și spuneau bancuri, pierzând vremea și așteptau sǎ fie repartizaţi. Așteptam și noi. Le-am zis: „Din moment ce suntem aici, învǎţǎm limba, cǎ altfel nu se poate”. Ne-am dus la cursurile de limba germanǎ, apoi ei la cele de la Goethe Institut, au învǎţat limba și au mers foarte bine pe linie de studiu. Michi a fost întrebat de profesor: „Cine vrea sǎ facǎ curǎţenie, pentru cǎ n-avem angajat?”. El a rǎspuns prompt: „Eu! Eu! Ce-i mare lucru sǎ mǎtur dupǎ ore?” A primit și bani din care și-a cumpǎrat prima lui pereche de bocanci de mers pe munte, ne-am luat primele noastre oale din banii aceia și  s-a produs o oarecare aranjare.

Ajunși la Delmenhorts copiii tot nu s-au liniștit, cǎ voiau sǎ meargǎ în Canada și ne-am dus la ambasada sau consulatul de la Bonn, iar acolo o doamnǎ foarte amabilǎ și înţelegǎtoare, ne-a primit și ne-a spus: „Doamnǎ, dacǎ Dvs. aţi primit deja drepturile de a sta în Germania, rǎmâneţi aici. Pentru cǎ în situaţia Dvs. nu știţi ce vǎ așteaptǎ acolo: trebuie sǎ-ţi iei meseria de la început, n-ai asigurǎri. Rǎmâneţi aici. Veţi putea face mai ușor chiar reîntregirea familiei, dacǎ doriţi, decât dincolo”. Prea multe nu înţelegeam noi din toate astea. Credeam cǎ peste tot e la fel, cǎ tot ce zboarǎ se mǎnâncǎ, iar dacǎ Martha-i acolo… Copiii au fost foarte supǎraţi, dar am zis: „Femeia asta are dreptate. Ştie mai multe decât noi. Rǎmânem așa cum am spus.” Şi a fost foarte bine. Deci, toatǎ treaba asta i-o datorez lui Max Bǎnuș.

 

Daniela Sitar-Tǎut: Aţi colaborat ulterior la Europa Liberǎ? Care era atmosfera acolo?

 

Teresia Bolchiș-Tǎtaru: Da, am colaborat foarte bine, încǎ din lagǎr. El ne-a trimis acolo, sǎ ne facem actele pentru Zurendort, am stat pânǎ în octombrie, iar de acolo îi trimiteam sǎptǎmânal un text pentru TINERAMA, de vreo 10 pagini și mi le plǎtea cu 100 de mǎrci. Asta a fost extraordinar pentru noi, cǎ Sanda trebuia sǎ mǎnânce de regim. Am prezentat actele conducerii lagǎrului și ne-au dat dietǎ pentru ea, dar mai aveam și eu ceva în plus de cumpǎrat. De Anul Nou ne-a luat un interviu. Am pus telefonul pe masǎ, el m-a întrebat, iar eu i-am rǎspuns. Mi-a dat numele de Mara Mǎdǎleanu, fiindcǎ i-am spus: „uite, trebuie sǎ protejǎm familia care mai e în ţarǎ, cǎ eu ceea ce spun, dacǎ le spun pe nume, le dau în cap de nu se vǎd! Or vreau sǎ-i protejez pe sǎracii.” Dar cei de aicea au prins toate firele, știau cine sunt, cum sunt și cu cine vorbesc. Sigur, am vorbit despre învǎţǎmânt. Am colaborat cu el destul de mult, pânǎ prin 1979-1980. Dupǎ aceea, sporadic, fiindcǎ am început sǎ scriu la „Cuvântul Românesc” din Canada, revista cea mai mare a românilor de acolo, cu numele Mara Mǎdǎleanu, dar cineva mi-a dat alt nume, Cornelia Baltag. Cred cǎ dl. G. Bǎlașu, fiindcǎ el era redactor-șef: „Tu așa ești. Ca un baltag.”

Pe urmǎ am venit la München și am vrut sǎ scriu în „Revista Scriitorilor Români”. Dl. Constantin Sporea, care conducea revista, mi-a spus sǎ semnez cu numele meu adevǎrat, pentru cǎ au probleme și nu știu cine e cutare, cine se ascunde sub pseudonimul cutare: „- Dacǎ vrei sǎ publici și sǎ colaborezi cu noi, mergi pe linie dreaptǎ”. „- Pǎi, pe linie dreaptǎ mǎ duc.” „Nu. Şi cu numele.” De atunci am început cu Teresia B. Tǎtaru și aproape în fiecare numǎr am avut câte un articol. A mers și cu ei colaborarea destul de bine pânǎ aproape de Revoluţie.

 

Daniela Sitar-Tǎut: Urmǎrind publicistica Dvs. apǎrutǎ în ziarele din exil: Ni se mutǎ ţara, Elena Ceaușescu calcǎ din nou în strǎchini, Sufletul poporului nostru a ajuns ciung, remarc articole de atitudine și veritabile analize politice ale vremii. Care era climatul socio-cultural în comunitatea româneascǎ din acei ani?

 

Teresia Bolchiș-Tǎtaru: În München aveam, existǎ și azi, Asociaţia Cultural-artisticǎ „Apoziţia”, înfiinţatǎ de Ion Dumitru, care a împlinit 40 de ani, un loc de întâlnire al românilor din Germania și din tot exilul. Veneau și cei din America și conferenţiau. A fost o asociaţie foarte valoroasǎ, sub aspect cultural și naţional. Şi curatǎ, adicǎ niște sentimente patriotice sǎnǎtoase, fǎrǎ influenţe comuniste, deși nici acestea nu au lipsit. Ne întâlneam o datǎ pe lunǎ, în ultima vineri, ,, la „Haus der Begegnung“, casa de întâlnire pusǎ la dispoziţie de primǎrie pentru exilaţi. Toate naţionalitǎţile mergeau acolo și-și desfǎșurau activitǎţile lor culturale. Dupǎ aceea ne-am mutat la parohie, la centrul cultural al Misiunii Greco-Catolice Române, chiar dacǎ știam cǎ sunt printre noi infiltraţi. Mai ales de la centrul acesta DIE, Direcţia de Informaţii Externe, cu sediul la Regensburg, veneau destul de des reprezentanţi care ne controlau și își bǎgau nasul, dar noi le dǎdeam prea puţinǎ importanţǎ. Era Dl. George Ciorǎnescu, ce conducea Cercul „Apoziţia“, oameni de elitǎ care aveau sufletul cinstit și se fǎcea o activitate cultural-literarǎ de valoare, în sensul cǎ se citea acolo cum citeam în Cenaclul Nord, dar fǎrǎ analizele de acolo. Veneau din toatǎ diaspora, din tot exilul românesc personalitǎţi care ţineau câte o conferinţǎ, câte o expunere, câte o întâlnire de discuţii. Se fǎceau expoziţii, participam la concerte. Era o emulaţie culturalǎ româneascǎ patrioticǎ sincerǎ. De exemplu, când s-a pus problema problema sistematizǎrii satelor am luat cu toţii niște atitudini așa de dure împotriva acesteia. Şi mai ales când se discuta sǎ se dǎrâme Mitropolia. Atunci știu cǎ am fǎcut un front comun și am semnat cu toţii, chiar dacǎ eu sunt greco-catolicǎ, pentru cǎ era o instituţie de credinţǎ româneascǎ. Chiar dacǎ ea e ortodoxǎ, e creștinǎ, cum s-o dǎrâme comunismul doar fiindcǎ le sǎrea în ochi cǎ e vis-à-vis de Parlament, de Marea Adunare Naţionalǎ? Venea pǎrintele Mircea, din Spania, fratele lui Ciorǎnescu, Al. Ciorǎnescu de la Madrid, alţii de la Paris, Aurelio Rǎuţǎ – ǎsta era mare legionar și mare patriot, Paul Barbǎneagrǎ, Monica Lovinescu etc. Toţi cei de elitǎ. Organizarea Centenarului Eminescu de la Paris a fost o manifestare româneascǎ de trei zile care a coincis cu bicentenarul Revoluţiei Franceze. Eram și noi acolo, cu activitǎţile noastre, iar seara am participat la manifestǎrile lor și a fost foarte frumos. Erau manifestǎri de genul acesta și la Biblioteca din Freifurg, dar și în multe alte pǎrţi. Dar noi, cu „Apoziţia“, eram printre ai noștri, foarte uniţi și ne simţeam foarte bine.

Nu pot, când mǎ gândesc la „Apoziţia“, sǎ nu-l amintesc pe Dl. Auricǎ Popescu, ce avea Restaurantul București din  München. Dânsul a fost aviator în armata românǎ, apoi a fugit, a rǎmas în strǎinǎtate, a devenit bucǎtar, a deschis un restaurant, tocmai ca sǎ facǎ România cunoscutǎ în Occident, bucatele noastre, portul și muzica româneascǎ. A scos chiar o carte, De la aviator la bucǎtar. El venea și aducea mititeii, iar fetele lui erau îmbrǎcate în costume populare sǎ simţi sentimentul românesc. Avea și umor. Spunea cǎ e din Adâncata Prahova, un sat prǎpǎdit, nici nu știu unde pe hartǎ, dar ea exista, de vreme ce dl. Popescu venea de acolo. Era pentru el buricul lumii. Ce Ploiești? Ce București? Adâncata Prahova. Când te întâlneai cu el, spunea: „Salut, Naţiune! Eu sunt din Adâncata Prahova. Tu de unde ești?”

A venit Revoluţia, dl. Ciorǎnescu a murit chiar în timpul ei – era deja bolnav – pânǎ în cele din urmǎ a început sǎ oscileze treaba. Într-o vreme a condus Vasile Iliescu, medic, venit de pe undeva de prin Moldova, dar a fost foarte dur și n-a mers prea departe. A început infiltrarea aceasta politico-securistǎ printre noi și la ora actualǎ „Apoziţia” nu mai e ce-a fost. E condusǎ de Gelu Ionescu și de Sǎsǎrman… Nu vreau sǎ spun mai multe. „Apoziţia” existǎ, dar e foarte infiltratǎ. Chiar mi-a spus cineva, la câţiva ani dupǎ Revoluţie: „vezi, bagǎ de seamǎ, nu mai vorbi așa, ci înscrie-te pe linia care vine din ţarǎ”. Am zis: „Da? Dacǎ-i așa, vǎ salut voios, cǎ eu nu mai duc pe la voi!” Am fost acum doi ani, au ţinut o expoziţie, au serbat nu-știu-ce aniversare. Am mers, cǎ era o expoziţie de picturǎ și-am întâlnit persoane cam dubioase, plus doamna Busuioc, consulul nostru la München, care e foarte pe linia politicǎ din ţara care nu se mișcǎ tocmai bine. N-am ieșit încǎ din „Apoziţia”, dar nu mǎ mai duc pe la ei. Am primit un numǎr al revistei, dar și acolo se cam mergea pe douǎ cǎrǎri, așa cǎ nu mai colaborez cu ei și n-am mai publicat la ei. Cu asta, cumva, s-a cam dispersat exilul românesc. Foarte mulţi s-au orientat spre ţarǎ: au venit, lucreazǎ în ţarǎ și lucreazǎ bine, cum e doamna Silvia Cinca din America ce a înfiinţat Asociaţia Internaţionalǎ a Scriitorilor și Oamenilor de Artǎ Români, LiterArt XXI. A mai fost Origini, condusǎ de Gabriel Stǎnescu. E o mare pierdere G. Stǎnescu, deoarece a fost un om de mare valoare, erudiţie și corectitudine culturalǎ, socialǎ și mai ales o spinare dreaptǎ, un caracter. A stat ca spinul în ochii acelora pe care i-a cam combǎtut dupǎ Revoluţie, în revistǎ. Pentru cultura românǎ e o mare pierdere.

Atunci exilul s-a dispersat. S-au mai înfiinţat asociaţii, dar nu mai sunt cum au fost, nu mai e aceeași emulaţie, deși încearcǎ sǎ aparǎ niște reviste. „Cuvântul Românesc”, care a susţinut oarecum coloana exilului românesc într-o perioadǎ lungǎ, nu mai apare. Nici nu mai știu dacǎ dl. Bǎlașu mai trǎiește, cǎ nu am mai colaborat cu el. Biblioteca din Freiburg, unde se mai face câte ceva, e în stare destul de gravǎ – clǎdirea și colecţiile – nu prea e cine sǎ se îngrijeascǎ de ele ca lumea.

Mulţi s-au orientat spre ţarǎ, inclusiv eu și încercǎm sǎ facem în ţarǎ ce se poate. Se mai face și acolo câte ceva. De exemplu, e Lucian Oprea în America, ce scoate o revistǎ foarte interesantǎ, „Gândacul de Colorado”. Sau doamna Corleanca. Eu le-am trimis, ei mi-au publicat câte ceva. Aceastǎ persoanǎ a lucrat la Institutul de Fizicǎ Atomicǎ de la Turnu Mǎgurele, sub conducerea academicianului Hulubei. Este o femeie de înaltǎ calitate culturalǎ, fizicianǎ de valoare, literatǎ și e foarte talentatǎ la desen, picturǎ. A scris și cǎrţi bune, printre care Timpul care ne rǎmâne în care-și povestește memoriile, evadarea ei în SUA, dar și greutǎţile, racilele societǎţii americane, mai ales în ceea ce privește asimilarea strǎinilor, pe care-i exploateazǎ inuman. Şi are perfectǎ dreptate. Nu este El Dorado-ul american cum îl vǎd românii sau cum l-am vǎzut noi înainte, ci cu totul altceva. Monica Corleanca mi-a trimis articolele ǎstea pe la reviste, dar apoi n-am mai publicat prea multe la ei. Aveam revista „Perspective” în München, a pǎrintelui Fǎrcaș, care e a parohiei greco-catolice. 

 

 

Vizualizări: 251

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Serban Ecaterina pe Octombrie 12, 2011 la 7:10am
Mulțumesc din suflet pentru că citind ce ați postat,am devenit mai bogată.Este o viață plină de încercări, de iubire și sacrificiu pentru cei dragi,pentru copii, însă indiferent pe unde a fost trimisă de -balerina Viață- a făcut totul cu iubire și a rămas verticală, indiferent prin câte furtuni a trecut.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor