În leagănul timpului

 

Mă leagănă perechea de umbre crescute la soare

și mă respiră din inimă privirea răsăritului nou

fără să culeg rodul cuvintelor arse de dor

dar plec să prind marea de mână

și luna din lacrima florilor

că stă îmbătată în sărutarea pământului.

Îmi este sete de tine.

O! Cât aș bea o lacrimă din cuvintele tale!

Nicio tăcere nu se stinge în flacăra dorințelor mele.

Îmbracă-mă cu viscoliri de dureri că nu vreau să ard în leagănul timpului.

 

Trec îngerii cântând

 

Trec îngeri cântând la harpă

și iau aminte cum se strânge roua dimineții

în zorii care curg pe firele de iederă a liniștii mele

până ce amintirile cu noi au culoarea soarelui  

și mă înalț pe razele speranțelor  

să intru în inima zilei noi ce se arată la față

cu adevăr și credință.

Iată!

Văd o cale a timpului universal dusă

în armonia supremă

care există în puterea singurei rațiuni

ce va desăvârși lumea.

 

S-au aprins cerurile

 

S-au strâns Universurile!

Ca într-un balon s-au oprit,

ca într-o clipă de stea.

Ah! Cum arde în lumini de infinit

că s-au aprins cerurile

și dansează pe sclipiri se viață

.

Măsoară roua privirilor

 

O lacrimă curge din vârful degetelor

și frigul îi îngheață privirea veșniciei

în râuri însetate de neplăceri.

Ochiul răsăritului încă privește la curgerea

munților răstigniți de dureri în clepsidră.

Măsoară tu roua privirilor noastre

în izvoarele nesfârșite de cuvinte.

 

În schimbul nopții

 

În schimbul nopții

îți las luna adormită pe pleoape

ca să mă vezi în visul ei cu Luceferi

când strâng zorii în palme

că nu mai am timp să dorm somnul amiezii.

De braț vino să mă porți

când sărutul așteptărilor  mele

arde în flacăra visurilor  tale !  

 

Poema ta rămâne trează

 

Crivățul cuvintelor adoarme

pe inimile însetate de scântei

aprinse la marginea lumilor

dar poema ta rămâne trează

și se răsucește pe limba

cuvintelor  mele.

 

 

Spre cântecul mugurilor de cuvinte

 

Gândul a rămas să rodească în noapte

cu o viscolire de semințe albastre.

Umărul meu încă mai poartă haina vederii

de-mi răsar visele în ochiul minții!   

Mă trezesc în suflul de valuri

cu urechea plecată

spre cântecul mugurilor de cuvinte. 

 

Câte ramuri de necuvinte!

 

Zâmbește, zâmbește, că ieri am să te aud

și am să culeg cu tine tainele nopților când strig,vino.

Lumina are să ne fie luna iar stelele

au să vina să mă îmbrace în praful tăcerilor  tale.

O! Câte ramuri de necuvinte, câte îmi vor crește în palme!

 

Ultima rătăcire a iubirii

 

Vine o lună în casa viselor

să lase prin poemele tale

raze de speranțe.

Eu mă înalț din gândurile frigurilor

și strâng muguri de dor.

Ce strâmtorare de nopți se vestește

acum între degete!

Ultima rătăcire a iubirii

a fost marea în inima viselor noastre

dar iată;

Luna se arată pătimașă în cămașa nopții.

 

 

 

Nu am pierdut cheile speranțelor

 

Dă-mi puterea să ard

ca fulgerul iubirii la umbra nopții

și să vorbesc soarelui

despre cenușa dorului tău

că eu nu am pierdut cheile speranțelor

în râul așteptărilor.

 

Ascultă graiul iubirii!

 

Se îmbracă mirele cu razele lunii

și se cunună cu inima stelelor

în fața altarului cu uși deschise de dor

unde cântă un înger și un altul vestește

un somn cu vise.

Vino, vino iubite și ascultă graiul iubirii!

 

Mă cunun  cu praful stelelor

 

La sânul frumuseții mele

crește iar matca pământului

îmbătată de valurile mării

în tăcerea vântului de vise.

În foșnetul grădinii mă cunun

cu praful stelelor și semenii mei

dansează cu alaiul de raze.

Nimic nu mă oprește.

Atâta splendoare cântă în inima mea!

 

 

 

Îmbeți roua iubirii

 

Toate florile mă privesc din grădină

de se întrec cocorii să lase valuri de aripi

pe briza mării când eu te privesc din fereastră!

 

Cu inima am răspuns acelor priviri

lăsând tălpile goale pe urmele îngerilor.

Vai! Ce simfonii de culori m-au îmbrăcat pieptul!

Iată! Acum cocorii privesc la grădini, iar tu;

cauți parfumul meu ca să îmbeți roua iubirii.

 

Arde o lacrimă

 

Arde o lacrimă în cripta zăpezilor

de mi se coboară inima în florile trupului tău

să scuture petalele somnului în leagănul nopții.                                

Nimic nu mă miră.

Atâta viață arde într-o singură stea!

 

Dansez cu amintirile

 

Se strâng stelele în inima viselor mele

de mi se nuntesc tăcerile în codru.

Acolo ascult pământul din cântecul gândurilor

dar mă ridic din umbra uitării și dansez

cu amintirile.

Vino în pașii de dans din poemele  tale

și rătăcește cu mine

că soarele mă privește duios.

Iată! Amurgul mă prinde în necuvinte

și îmi îmbrățișează privirea.   

Mă tem să ascund amintirile în visele lui!   

 

Odihnesc rădăcinile iubirii

 

Odihnesc rădăcinile iubirii

în inima plină cu aripi de dor

și strig din fereastră răsăritul

că tu ai risipit privirea în oglinzi

și cu amurgul ai coborât

unde stelele  plâng

cu lacrimi de lumină

și luna privește cu jind

la dorințele poemelor…

 

Pe aripi cu bătăi de fluturi

 

Când plânge cerul cu stele

se lasă ispitită pe umerii gândirii

o lavă scuturată de viață

care poposește cu privirea

în imaginea lumii sfâșiată de moarte

unde bătăile de inimi se lovesc de puii

de cuvinte ascunși.

Nemurirea mă adoarme ca pe o fiică pe brațe

și mormintele pecetluite se desfac

din izvoarele munților răstigniți

până ce se topesc din piatra de sud-est

a pământului care se zidește viu

pe cele mai molatice cărări nepereche.

Mi se cunună pașii cu o sămânță de amintire

dar calc pe roua trandafirilor cruzi

cu orice sărut care îmi arde în talpă

când arșița de lumini mă coboară însetată

în apa tulbure de neliniști ca să te salt

pe aripi cu bătăi de fluturi spre mine.

 

Către poarta Raiului.

 

Din atâta verde absolut

se scutură ostrovul

spiritelor înalte !

În copaci se usucă

brațele zăpezilor 

cu ochii arși de stele !

Nu mai este împodobit gândul cu dureri

dar tot văd păsările călătoare

cum se leagănă într-un dans de ele

înspre poarta Raiului.

 

Când aura soarelui zâmbește

 

E noaptea senină

când se scutură din stele

iar gândul trăirii

se pierde cu plânsul inimii.

În noi își prinde vorbirea

în clipe ce cresc cum crește iubirea

departe

unde aripile întinse ale cerului

țin luceferii pe umerii infiniți

și se lasă fluturând

pe ramurile făcliilor atinse

de inima plină a iubirii nesfârșite

care seamănă speranța

în eterul plin de atâtea așteptare.

Numele primului răsărit este Lumina.

Ochii ei privesc cu arderi de lacrimi

ca să încălzească inima tristeții

când aura soarelui zâmbește.

 

Tu privește steaua tăcerii

și numele meu va fi infinitul cuvintelor

că nesperatele arderi se oglindesc

în pacea ochilor mei când izvoarele nopților

trec prin inima prafului de stele.

 

Mă strigă infinitul

 

Uite! Vezi inima mea cum se zbate 
ca lumina stelei?
Ea îmi strigă pașii pe aleile cerului 
și mă îmbracă în tăceri.
Picul de lună se scurge în ochii ei
iar soarele îi bate la ușă
cu sete fierbinte de viață.
Uite vezi! 
Mă strigă infinitul din colțul Cuvântului…

 

Din inima lumii vuia frigul

 

Din inima lumii vuia frigul 
ca focul stelelor 
aprins din fulgerul nopților
când în inima ta 
am adăpostit spiritul iubirii
ca să se odihnească.
Stelele arse în piept
îmi rămâneau pe pleoapa ridicată de dor
și nu mai puteam întinde ramurile viselor 
în podul gândurilor.
Acum iată ! Nici frigul, nici focul 
nu se mai îmbată cu odihna 
în vremurile care s-au spălat la față 
cu praful timpului drogat cu dumnezeirea.

Vine o vreme de lumină

 

Vine o vreme de lumină

pe ramurile degetelor

de se scutură stelele iubirii

în Luna ce visează cu ochiul aprins

tot focul dorului, fiindcă:Îngerii

mi-au cântat la firul întins de vis

și cu aripa dreaptă

au sărutat cuibul de cuvinte.

Am știut că inima bate în piept

dar nu cunosc drumul viselor

însă brodez rochia miresei

în cerul risipit în stele.


Mi se urcă somnul pe patul iertării


Cinstește sub ramurile inimii mele 
și lasă culoarea lunii în palma mea!
Treci de Calea Lactee și privește
cum se măsoară nesfârșitele arderi de stele 
cu literele poemelor  tale
că în pieptul meu stă rătăcit 
numai un colț de vis
de mi se urcă somnul pe patul iertării.

 

Imagini coapte de dor

Cireșul din fața cerului 
se taie cu imagini coapte de dor
dintr-o ploaie de vise răpuse 
de liniștea inimii tale.
Trăirile nescrise primesc miezul clipei 
revărsat ca vârful durerilor 
și o singură limbă vorbește grațios 
fără opreliști indecente 
dar se scutură între noi sensul crud 
al amintirilor din decorul însetat 
de cuvinte cu plete lungi 
care duc drumul lor 
înspre izvoarele necunoașterii.


Vino la nunta iubirii


Cu visele nopților curg diminețile
în valul de nori sărutat de lună
de mă calcă pe nerv tăcerea zorilor 
când zâmbetul tău se dezbracă de cântec. 
Ascunde-mi în grădina focului durerile 
și lasă izvoarele ploilor  deschise 
că la nunta nopții a venit luna iar stelele
au răsărit în pieptul miresei.
Câte miresme se răspândesc în poarta cerului!
Dezleagă, dezleagă noaptea de vis 
și vino la nunta iubirii.

 

 

 

 

Nesfârșite ramuri de lumină

 

Noaptea se umple cu roua viselor

Stelelor le strălucesc ochii

și focul inimii deschis

se îmbată cu iubirea

care se arată proaspătă

în inima miilor de trandafiri

cu petalele roși la față

și miresme ce se leagănă

în privirile curate ale lunii    

iar luceferii se ridică

din cerul cu zori infiniți

deschiși în cântecul timpului

pentru o inimă nouă

care visează un răsărit alb

cu raze suturând Lumina

dar tu lași setea întunericului

să doboare așteptările

cu arcadele deschise

spre răsăritul iubirii

acolo unde fericirea mă strigă

pentru că tu ești nesfârșite

ramuri de lumini

întinse peste umerii mei.

Vizualizări: 67

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor