( 1 )

În lumea pescăruşilor galbeni

 

 

               A fost odată... dar nu tare demult, poate chiar şi în zilele noastre... A fost odată o zână.  Ele încă mai există  – sunt chiar printre noi. O năstruşnică zână, cu un nume vrăjit. Dacă-l rosteşti, nu-l mai poţi uita niciodată. Singura fiinţă care o striga mereu pe nume era o libelulă fermecată, însoţitoarea zânei.

               Libelula îi rămăsese amintire de la un prinţ din Ţara de Gheaţă, loc înconjurat de trei ori, în trei colţuri, de trei ape, loc în care soarele pătrunde, dar totul îngheaţă în munţi şi văi de cristal. Culorile demult s-au cufundat în straturile de oglindă. Până şi puţinii oameni sunt aproape îngheţaţi. De pe acest meleag poposise Prinţul care-i lăsase zânei libelula în dar.

               După ce ele au colindat prin lume, acum vieţuiau împreună în Oraşul din tablou.

               Acest tablou aparţinea unui şeic. Înăuntru era Oraşul Albastru, unde puteai trăi cu ochii toată istoria zânei, iar el o urmărea cu desfătare în fiecare zi. Oraşul avea propriile sale anotimpuri, iar cei doi se întâlneau pe rama tabloului, şeicul neintrând în lumea ei.

              El avea ochii verzi şi astfel o şi vedea pe zână. Ea, în schimb, era multicoloră. Însă când se întrista, tot trupuşorul îi căpăta licăriri albastre cu mici pete cenuşii şi se confunda cu Oraşul. Iar Libelula i se aşeza pe umărul drept şi torcea ca un motan spre a-i alunga tristeţea. Şi zâna zâmbea. Şi ochii i se colorau, apoi încet-încet toată pielea îi căpăta strălucire, redobândindu-şi curcubeul. Fiecare culoare o căpătase de la diferiţi oameni pe care îi întâlnise în drumurile ei şi de multe ori, culorile îi strângeau trupul, amintindu-i de libertate.

             Ea se născuse albă, în Ţara celor Şapte. Despre acest ţinut se spune că e sfânt şi va dăinui veşnic. Acolo se întorc oamenii buni după ce mor. Se întorc în alte trupuri şi pleacă în lume spre a duce şi altora împăcare.

            Zâna renăscuse pentru a dărui zâmbete cu ochii ei largi, în care câteodată zăreai luna. Iar albul din pruncie îl strecura în fiece zâmbet care se ivea pe chipurile oamenilor. Astfel ea se colora cu trăirile lor. Uneori punea prea mult alb. Nu se gândea că poate într-o zi, se va termina.

             Şeicului, zâna îi dăruia mult alb, iar el se lepăda de verde.

             Îi trimitea frumoasei sale păsări din toate ţinuturile lumii să-i cânte. Şi ea vorbea cu el, îl mângâia adesea pe gât, iar în zilele ploioase de toamnă îi cânta împreună cu păsările melodii pe care singură le compunea. Era fericit, bucuria lui cea mai mare era această zână.

              Însă şeicul niciodată nu văzuse libelula fermecată. Nici nu ştia că zâna are o prietenă, confidentă a toate secretele. Ochii lui n-o vedeau.  Libelula nu se arăta oricui. El credea că zâna e foarte fericită în tabloul său, care - am uitat să vă spun – ocupa aproape jumătate din castel.

             În ultima vreme, Oraşul Albastru era foarte liniştit. Zâna stătea în fiecare seară la fereastră şi asculta culoarea clădirilor şi a timpului. Şeicul era plecat, iar ea se simţea singură.

            Într-o noapte, pe când dansa  pe aripile libelulei ( îi plăcea să dănţuiască în zborul acesteia ), auzi ceva. Se opri din ameţeala jocului şi ascultă:

-         Sunt nişte sunete îndepărtate, ca un fel de zumzete, străine auzului

meu. Ce pasăre poate fi în Oraşul meu şi de unde a apărut?

           Acordurile tremurate şi pline de necunoscut veneau din altă lume. Iar zâna se minuna cum de pot să răzbată  tocmai până în Oraşul Albastru.

           Brusc, magia încetă, melodioara dispăru, iar zâna se întristă. Aşteptă toată noaptea să o audă din nou. Şi a doua zi, şi a treia zi. Aşteptă o lună, însă frumosul necunoscut nu mai răsună nicicând în lumea ei.

           Zâna noastră devenea din ce in ce mai tristă. Simţea că nu mai încape în tablou, că albastrul se închide, că-i fuge luna din ochi.

             - Iar şeicul de ce nu se întoarce?... I-aş cere lui să-mi aducă această armonie.              

          Nemaigăsind alinare, îi ceru sfat libelulei. O rugă să fugă din Tablou, să-i găsească partea de suflet  plecată odată cu melodia :

             - Îndură-te de mine, talisman ce-mi eşti şi prinde-mi muzica. Măcar o fărâmă adu-mi să o am cu mine mereu.

              - Iubită zână, dar ai toate culorile.

              - Du-te! Eu nu pot pleca de aici. Adu-mi-o, căci altfel mă va strânge curcubeul şi nu voi mai putea dărui semiluni pe chip. Mi se va stinge luna şi-mi voi pierde ochii. Du-te...

            Libelula, înduioşată, se furişă în afara ramei tabloului, zburând spre lumi străine. Mare-i fu mirarea zânei, când aceasta se întoarse in scurt timp.

            - Am găsit.

            - Şi de ce nu se aude nimic?

            - Fiindcă nu e o melodie. E un zâmbet care cântă. E un Prinţ în Ţara de Dincolo de Râuri, căruia, atunci când adoarme, zâmbetul îi cântă. Iar bobiţele de rouă care i se ivesc noaptea pe chip, ţin armonia. Ce ai auzit tu atunci a fost doar un strop de rouă pe care-l luase vântul spre Oraşul nostru. Se evapora în drumul său. Tu nu ai auzit decât fărâme din el.

            - Înseamnă că totul e mult mai frumos! Eu n-am întâlnit niciodată un zâmbet care să cânte. Unde e ţara lui?

            - Îndepărtată de hotarele acesteia, unde locuim noi. E un meleag al sălciilor.

            - De ce zâmbetele pe care le aduc eu nu cântă? Cine l-a făcut pe Prinţ să zâmbească?

             Libelula se întristă.

            - Spune-mi, o rugă zâna.

            - Nu ştiu... Se încurcă înaripata.

            Zâna se înciudă.

            - Du-mă la el!

            - Tu nu poţi pleca de aici.

            - Dar tu da. Ştiu că mă poţi lua cu tine. Ascunzându-mă sub aripile tale, devin nevăzută şi ne strecurăm afară de aici. Tu ai puterea asta. Iar şeicul e plecat. Nu va şti nimic. Eu vreau să aud. Du-mă la Prinţ noaptea.

            Libelula ştia că nu o va convinge pe zână să renunţe. Puterea asta, din păcate, nu o avea.

            - La el nu pot să te duc. Iar el aici nu poate intra.

            - De ce nu se poate la el? Trebuie să fie o cale. Aah, ştiu! Mi-am amintit! Mi-am adus aminte că cineva mi-a povestit de Plaja Însorită, cu pescăruşi galbeni, unde nimeni nu-ţi poartă de grijă. Du-mă acolo! Şi adu-l şi pe el.

            - Ah, nu, nu în Ţara Pescăruşilor Galbeni. Nu ştii că cine ajunge acolo, se indrăgosteşte? Asta e magia lor.

            - Cu atât mai bine! Astfel voi păstra mereu melodia cu mine.

            - Dar trebuie să te întorci aici.

            - Am să-i fur zâmbetul. Îi voi da altul în schimb. Îl voi păstra pe-al lui pentru mine. Du-mă. Acum!

             Iar libelula nu se mai putu împotrivi. Îşi deschise aripile şi duse zâna pe tărâmul Plajei Însorite, plutind uşor, dar iute, ca într-un vis de prunc.

             Acolo era dimineaţă. Pescăruşii cei galbeni aveau nişte aripi mari cum ea nu mai văzuse vreodată. Şi ei râdeau. Râdeau mereu, lăsând în zborul lor firicele aurii ce învăluiau cerul şi marea. Totul era galben, iar culorile zânei începură şi ele să strălucească. Până şi umbrele erau aurii. Aproape că uitase de Prinţ. Se plimba desculţă prin nisip, bucurându-se ca un copil de armonia râsului. O adevărată orchestră...

            - Ce frumos e râsul pescăruşilor! Mult mai frumos decât al oamenilor! Oare de ce eu aduc zâmbete şi nu râsete?...

            - Pentru că un zâmbet e mult mai gingaş decât un râs. Iar oamenii sunt fericiţi atunci când zâmbesc, nu atunci când râd. Râsul e adus de spiriduşi şi adesea e malefic. Oamenii, de cele mai multe ori, sunt groteşti atunci când râd. Zâmbetul le dă viaţă, le luminează chipurile, îi face să iubească. – se auzi vocea calmă şi hotărâtă a libelulei. Întoarce-te.

            Şi ce-i văzură ochii? În faţa ei stătea însuşi Prinţul pe care libelula îl aduse din ţara lui, oprind timpul în loc, astfel ca nimeni să nu-şi dea seama de dispariţia lui. El îi zâmbi atât de luminos, încât trupul zânei se coloră deodată într-un galben puternic, doar părul rămânându-i cu luciri multicolore. Era un prinţ cu pletele închise, precum coacăza cea neagră care a rodit. Şi ochii la fel de negri şi vii. Îl luă de mână şi-l duse, îl duse până unde se sfârşea plaja, aşteptând înserarea şi somnul feciorului.

            Când acesta îşi lăsă alene genele să alunece spre obraji şi se furişă în mrejele visării, magia prinse viaţă. Pe chipul legănat de ameţeala Amorţirii ce te poartă spre lumi eterne, începuseră să se ivească stropi de rouă. O pată purpurie înflori pe obrazul drept. Încă una pe cel stâng. Zâmbetul se curbă spre ele, se înclină ca o reverenţă de copilă fragedă. Picăturile de rouă prinseră a se roti până când ajunseră pe buze, umezindu-le abia-abia. Se întoarseră la locul lor. Zâmbetul începu să cânte, tremurând uşor, răspândind poteci argintii către bobiţele de rouă. La rândul lor, ele îşi depănau muzica pe firul cărărilor până aproape de buze şi înapoi. Florile roşii din obraji înălţau armonia către seninul cerului, coborând-o apoi ca într-un leagăn pe piept şi pe braţe.

             Zâna era în culmea fericirii. În viaţa ei nu auzise asemenea cântec. Ştia că păsările din Paradis te vrăjesc cu trilul lor de nepătruns, dar nu-şi putu închipui că un prinţ ce doarme o va purta spre infinit. Nici una dintre păsările aduse de şeic nu scosese vreodată vreun sunet asemănător.

           - Şi totuşi cine i-a dăruit Prinţului zâmbetul? se întreba nedumerită, fascinată şi puţin speriată.

           Îl privi aşa toată noaptea, până se iviră soarele şi pescăruşii. Apoi adormi ea şi el o privi. Veni a doua seară. Zâna se trezi când feciorul deja aţipise.  Îl ascultă cu şi mai multă desfătare, bătând chiar din palme şi dansând uşor ca să nu-l trezească. Când zorile poposiră, zâna iar adormi. Şi aşa trecea timpul lor. Nu aveau nevoie de cuvinte, ea îi iubea cântul, el – culoarea. Câteodată, pe trupul zânei mai răsăreau pete de alb, iar prinţul i le lua, pentru a nu-i acoperi galbenul. Le ţinea în palmă, aproape de obraji, până dispăreau. Iar, noaptea, câteodată, zâna se juca cu stropii de rouă, făcându-i să se prelingă pe gât într-o nouă armonie.

              Uite aşa trecu o săptămână. În cea de-a şaptea seară, zâna însă se trezi cu un zumzet apăsător în urechea dreaptă. Auzi dintrodată :

              - Cum se poate să uiţi de tine, de cine eşti? Şi unde trebuie să te întorci! o mustră libelula.

              Se sperie grozav.

              - Dar nu am uitat... Şşşş... că-l trezeşti.

              - Cât crezi că mai pot ţine timpul în loc? Cât va mai sta tabloul fără noi? Nu se mai poate. Deja e prea mult! Am tot aşteptat să mă chemi.

              - Nu e mult o săptămână. Încă nu am reuşit să-i fur zâmbetul.

              - Şi cum o vei face?

              - Nu ştiu. Mai lasă-mă o noapte, te rog. Nu-l lua. Mâine ne întoarcem.

              - Bine! Vin după voi.

             Zâna nu-şi mai putu găsi liniştea. Zâmbetul avea farmec pe chipul Prinţului. Dacă atunci când îl va lua, nu va mai cânta? Şi cum să facă? Ea ştia să dăruiască, nu să fure. Îşi dorise atât de mult acea melodie... Iar acum, că o găsise, cum să se despartă de ea? Să fi fost oare numai zâmbetul aducător de ritmuri? Sau însuşi prinţul care o fascinase într-atât?

              - M-a cuprins vraja pescăruşilor. Acum am un pescăruş în mine. Aripile lui se zbat puternic, le simt temniţa şi dorinţa de înălţare. Stăpânitor al slăvii, nu te-nchide înăuntru-mi, captiv zbuciumat făr’ de lumină fi vei. Zburător neînfricat, nu mi-e timpul pentru plutirea ta strălucitoare. Dar tu, prinţule, te-ai deschis întru mister şi măreţie? Uite cum dormi de senin şi frumos, ca un copil al soarelui la graniţa deşteptării sale. Nici urmă de zbatere pe trupu-ţi cald.

            Se zvârcolea de jur-împrejur şi nu găsea nimic.

             - Îi voi da din albul meu! Măcar o parte din  zâmbetul lui va veni spre mine, căci îl voi înlocui cu tot ce mi-a mai rămas!

             Dar zâna nu mai avea strop de Alb pe ea.

-         Unde a dispărut? Unde? Mai era atât de mult! Şi acum ce fac? – se

văita tremurând din toate culorile. Nici măcar în ţara mea nu mă pot întoarce, fiindcă am rămas fără alb şi voi muri...

             Simţi cum o căldură moale o învăluie treptat dinspre podul palmelor şi o doboară la pământ. Se lăsă lângă prinţ. Cu ultimele puteri, şterse câţiva stropi de rouă, ascunzându-i în sân. Auzi apoi un pescăruş râzând. Îl văzu rotindu-se deasupra lor. Întinse mâna spre el şi-l strigă. Cine prinde un Pescăruş Galben de pe Plaja Însorită, se spune că rămâne acolo pe veci. De ce nu-şi amintise mai devreme ? Pentru că zâna nici nu mai auzise pescăruşii datorită cântului care o vrăjise.

             Pasărea făcea cercuri mari şi râdea. Coborî înspre ei, îşi deschise larg aripile, învelindu-i ca într-o pânză aurie...

             - De ce voi pescăruşii nu zâmbiţi niciodată? rosti zâna şi închise ochii.

           A doua zi, când Libelula se întoarse, o găsi aproape fără simţire. Înţelese. Îşi ridică repede aripa dreaptă şi lăsă o picătură de alb să cadă. Libelula îi ştia secretul – dacă prietena ei rămâne fără pic de alb, nu va avea puteri să ajungă în Ţara celor Şapte şi va muri. De aceea îi furase doi stropi de alb, pe care-i păzea cu sfinţenie sub aripi. Ştia că prietena ei e o zână năstruşnică.

          Când aceasta se trezi, văzu în jurul ei nimic altceva decât Oraşul Albastru. Îşi aminti ca prin vis de ultima noapte şi-şi dădu seama că Prinţul fu dus în ţara lui. Dar cântecul? Se căută de zâmbet şi nu mai găsi nimic. Îşi desprinse rochia în dreptul pieptului şi descoperi urmele de rouă. Ele nu cântau, ci plângeau. Atunci zâna, cu o adâncă deznădejde,  le eliberă. Păstră doar una singură. Când le slobozi, ele începură să cânte şi se lăsară duse de vânt. Libelula i se aşeză pe umărul drept şi începu să toarcă. Dar Zâna nu mai zâmbi.

            - Poate că trebuie să eliberezi şi ultimul strop de rouă, îi şopti Libelula.

            - Alb nu mai am şi dacă plec de aici, doar în Ţara celor Şapte mă pot duce acum. Acolo va trebui să renasc, aşa că nu-l las...

            - Zâna mea năstruşnică... o mângâie Libelula.

            Şi deodată îl văzură pe şeic ce venise cu un dar – 12 păsări măiestre din Paradis, pe care le găsise în drumul său. Zâna le primi, le ascultă, însă vraja lor nu o putu cuprinde.

            Şeicul o vedea în continuare  verde şi veselă şi o contempla cu tot sufletul lui măreţ.

            Dar Zâna visa în fiecare noapte spre Ţinutul Pescăruşilor Galbeni alături de Prinţul din Ţara de Dincolo de Râuri, păzind cu sfinţenie bobiţa de rouă în sân.

            Libelula însă mai ştia un secret. Îl furase pe Prinţ din braţele altcuiva – Zâna cu ochi mari şi buze ca mura roşie. Când acesta se trezi în  castelul său, găsi în obraji tot albul pe care-l luase cu el. Nu înţelese ce e şi de unde e, dar hotărî totuşi să-l păstreze  sub florile sale roşii din obraji, căci parcă îi încălzeau sufletul...

             Peste albastrul Oraşului Albastru se lăsă înserarea.

 

 

 

 

            Iar eu vă întreb :

      Cine îl face acum pe Prinţ să zâmbească? Albul ascuns în flori sau Zâna cu ochi mari şi buze ca mura roşie? Va veni Prinţul să o scape pe Zâna năstruşnică din Tablou? Ce va face Libelula cu ultima picătură de Alb?

       Şi de ce unii oameni nu-ţi văd adevăratele culori?

 

 

Iorestina Stelianovna Florea

( septembrie 2009)

 

 

 

 

Vizualizări: 477

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Iorestina S. Florea pe Mai 1, 2012 la 5:24pm

Multumesc! :)

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Aprilie 23, 2012 la 11:53pm

Am citit cu plǎcere o poveste cu multe ingrediente, care o fac un produs bun de consum. Remarc imaginaţia bogatǎ, sensibilitate și nu ȋn ultimul rȃnd, strǎdania ajutatǎ de o mȃnǎ destul de sigurǎ ȋn conducerea acţiunilor. Succes ȋn continuare !

Comentariu publicat de Iorestina S. Florea pe Martie 30, 2012 la 4:06pm

Multumesc!!

Comentariu publicat de Marcel Vişa pe Martie 29, 2012 la 3:26pm
Ai multa imaginatie si suflet de copil. Felicitari!
Comentariu publicat de zadic ioana pe Martie 29, 2012 la 12:03am

De ce oamenii nu-ţi văd adevăratele culori?...Le lipseşte exerciţiul sincerităţii,

Comentariu publicat de Simina pe Noiembrie 12, 2011 la 5:35pm

Felicitări!

Lumina gândului bun și iubirea să-ți călăuzească mereu pașii prin viață!

Comentariu publicat de George Bulai pe Octombrie 11, 2011 la 9:16am
Bravos!
Comentariu publicat de Iorestina S. Florea pe Octombrie 10, 2011 la 9:58pm

Si eu multumesc!

Bucurie. :)

Comentariu publicat de Luminita Gheorghe Ciobanu pe Octombrie 10, 2011 la 9:31pm
waw...ce mult imi plac povestile...si asta va avea si ea un loc in gindul meu...iti multumesc!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor