Ne dor atâtea întâmplări fără noimă
din care nici nu facem parte.
Zarva şi ura ne-mpresoară şi se duce
încât mă întreb de ce rămân pe loc,
dezmoştenit de propria-mi virtute
de-a nu mă dezbrăca în văzul lumii.

Nici nu mai ştiu dacă fereastra s-a deschis,
să privesc cu gândul cum trece femeia
uimindu-mă cu mersul atât de plin
de parcă stele îi răsfaţă-n păr lumina
şi rănile se închid cu cicatrici de noapte.

Lângă copacii cu frig de întuneric,
în ochii ei curg râuri de verde.
Ca la o cascadă pe care nu poţi s-o treci
şi nici să te opreşti mai mult,
îţi ştergi fruntea şi te miri
de atâta miracol.

Vizualizări: 17

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor