ÎN BLÂNDEŢEA CATIFELATĂ A AMURGULUI, uitându-mă în ochii adânci ai Matildei, revedeam cu o claritate stranie tot ce făcuse ea în ziua aceea. Dimineaţa, ca de obicei, se trezise târziu, dintotdeauna fiind o desăvârşită şi adorabilă somnoroasă. Pentru că risca să întârzie la anticariatul ei de pe Aleea Platanilor, rămase ceva mai puţin sub duş decât de obicei, săpunindu-şi pielea catifelată şi albă, mângâindu-şi sânii, aceşti porumbei speriaţi şi obraznici care mă aduceau în pragul leşinului ori de câte ori palmele-mi aţipeau pe rotunjimea lor ori le striveam marmura vie sub buze. Îi plăcea să simtă apa şiroindu-i pe trup precum o mângâiere caldă şi moale, liniştitoare şi fugară; de mică fusese o admiratoare declarată a ploii, dar şi a izvoarelor gâlgâind pe sub maluri, a pâraielor repezi strecurându-se printre ferigi şi frunze de brusture, a oricăror ape mișcătoare la urma urmei. Dacă o duceai lângă o cascadă şi o lăsai acolo, peste o oră o găseai în acelaşi loc şi aproape în aceeaşi poziţie, şezând în iarbă, cu coatele pe genunchi, cu ochii imenşi şi înrouraţi scrutând perdeaua spulberată și cântătoare a apei; atunci devenea desăvârşită în ale iubirii, urmând o noapte albă şi tandră, precum un nesfârşit poem. Însă în cazul ei ploile puteau deveni lesne şi periculoase, şi mai cu seamă primăvara ori toamna, căci de fiecare dată o apuca alergatul prin grădini și parcuri, parcă pierzându-și mințile, o fugă stângace ca de lebădă, Matilda nefiind niciodată o adevărată fană a mişcării. Se descălţa şi chiar se dezbrăca uneori în ploaie, urmând, desigur, zile şi nopţi nesfârşite de febră, pneumonie şi alte nedorite complicaţii. Tot timpul trebuia să vezi de ea, s-o urmăreşti, s-o ocroteşti, rămase acelaşi copil trist şi iresponsabil precum un pui năzdrăvan de înger, aceeaşi copilă fragilă şi dependentă de ape, exact pe măsura dependenţei mele de sufletul şi tandreţea ei, de chipu-i palid şi frumos parcă din alte lumi, de trupu-i delicat având perfecţiunea unui lotus.

 

ÎN FIECARE AMURG, PRIVIND ÎN OCHII EI, îi puteam desluşi viaţa de peste zi; mai întâi o zăream ieşind în stradă, ezitând, aproape temându-se, aproape nefericită, trecând apoi pe aleea principală a parcului pe sub castanii îmbufnaţi şi bătrâni, în dreptul lacului verzui cu raţe sălbatice şi cele două lebede nostalgice. Se oprea o secundă în faţa statuii reginei Carmen Sylva, admirându-i visătoare eleganţa demnă, recitându-i în şoaptă versuri într-o limbă de mult moartă, păşind apoi mai departe, fără să-şi întoarcă vreodată privirea, de parcă ar fi bănuit că ar putea fi urmărită, uneori mi se părea că desluşesc o umbră mişcătoare pândind-o, aproape ca un nor, precum o aripă întunecată, pervers şi ameninţător. Cum aș fi putut-o proteja oare, cum i-aș fi putut sări, oare, în ajutor? Îmi trebuiau doar câteva secunde să înţeleg tot ce făcuse în ziua aceea, descoperind lucruri pe care ea nici nu le bănuia măcar. De obicei, mă scufundam în ochii ei după ce făceam dragoste şi ne iubeam atât de des încât abia îmi mai rămânea câte un mic răgaz să-i privesc zilele şi viaţa prin ferestrele acelea mari şi curate ale sufletului. Apoi, într-o seară, m-am putut convinge definitiv că era cu capul în nori, că ar fi putut păţi orice, oricând, şi poate că nici n-ar fi ripostat; o puteai tâlhări şi chiar răni, Doamne Dumnezeule, câte lucruri oribile i s-ar mai fi putut întâmpla... Iar într-o altă zi, am întrezărit ceea ce bănuisem parcă dintotdeauna: după-amiază, în timp ce se întorcea prin parc, am zărit clar, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă, că era urmărită de un individ cu hanorac maroniu și glugă pe cap, parcă fără chip şi fără asemănare, întunecat şi rece ca o alcătuire de carne, clonă fără suflet, sadic și lacom, aproape neuman, şi am întrebat-o: Ai venit prin parc, iubito? M-a privit mirată, cu o dezarmantă inocenţă: Dar pe unde altundeva? Apoi, zâmbind cuminte: Doar nu te temi pentru mine, pentru trupul şi sufletul meu? Am crescut aici, aceasta-i grădina trăirii şi muririi mele... Mi-ar plăcea să fiu îngropată într-o zi sub aceşti castani, în acest parc al visărilor mele...

 

OARE CE VOI FACE EU DE-ACUM, CE VA MAI URMA; simţeam cum mi se furişează în suflet îndoiala şi deruta… Oraşul era tot mai nesigur, parcul nesfârşit, eu plecam aproape zilnic pe şoselele morţii adunând supravieţuitori şi cadavre, copii, femei şi bărbaţi striviţi în accidente, salvând ce se mai putea salva, de cele mai multe ori revenind târziu, răvăşit, temător, impregnat de sângerarea şi suferinţa celor care se sfârşeau în mâinile mele, în drum spre spital, aşteptându-mă ca într-o zi, deschizând uşa, să n-o mai găsesc pe Matilda pe canapeaua ei moale, ghemuită sub pătura de lână, cu pisica torcându-i la glezne, dorindu-mă cu înfrigurare, aproape implorând s-o ating, s-o readuc la viaţă, s-o iubesc aşa cum numai eu o puteam face; îmi simţea tot mai mult teama şi neputinţa, eşti nefericit, îmi spunea, parcă sângerezi tot timpul, ceva străin îţi adumbreşte bolta sufletului tulburându-i oglinda, e atâta tristeţe în lume, atâta durere, suntem jumătăţile aceleiaşi sfere rătăcind pe alei, nesigure, orfane, regăsindu-ne în fiecare seară, reîntregindu-ne, poate că ar trebui să părăsim oraşul, să ne facem o viaţă nouă în care să nu stăm o clipă unul fără celălalt şi tu să nu mai fi medic, să nu mai ai de-a face cu durerile celorlalţi, să fiu singura pe care o atingi, pe care o ajuţi, mi-ar plăcea să locuim pe malul unei ape, departe de oameni, unde e vară tot timpul; şoaptele ei îmi mângâiau sufletul şi atunci o sărutam şi o iubeam, uitând de toată îngrijorarea şi tristeţea acumulată de peste zi, tristeţea mea şi tristeţea lumii, uitând de moartea celorlalţi care mă apropia de propria-mi moarte, de coşmarurile lor şi cele înşurubate în fiinţa mea, aşteptând cu înfrigurare să mă scufund în oglinda ochilor albaştri ai Matildei, să caut, să aştept, să descopăr, să mă înspăimânt...

 

ZI DE ZI, UITÂNDU-MĂ ÎN OCHII EI, REVEDEAM CU O STRANIE CLARITATE tot ce făcuse ea în ziua aceea şi în toate zilele celelalte, tot ce avea să facă a doua zi şi în restul zilelor, gândindu-mă la primejdiile ce o pândeau, la mizeria lumii acesteia, fără a îndrăzni să-i vorbesc vreodată despre acele umbre hidoase şi ameninţătoare, despre perverşii bântuind pe aleile înguste şi întunecate, aşa cum n-aveam să-i vorbesc niciodată despre rătăcirile mele pe şoselele morţii, chemat să culeg victimele accidentelor, să le şterg sângele de pe obraz şi să le cos rănile, eu, doctorul-viaţă şi doctorul-moarte, atâtea trupuri şi atâtea oase frânte, suflete orfane agăţându-se cu disperare de sufletul meu, zdrenţuindu-l, atâtea amintiri, iubiri ucise, copii prefăcuţi prea devreme în fluture, prea mulţi îngeri şi prea inutili. Şi în fiecare seară, Matilda avea să mă primească speriată la pieptul ei, iar eu, privindu-i ochii albaştri şi atât de adânci încât te puteai prăbuşi în ei ca într-o altă viaţă, niciodată n-aveam să-i mărturisesc adevărul, n-aveam să-i vorbesc despre temerile mele, despre parcul blestemat al adolescenţei noastre ori despre violul acela care s-a petrecut ori se va petrece, pângărindu-i trupul şi sfâşiindu-i sufletul, deşi ea va reuşi admirabil să nu trădeze asta; în visele mele jilave şi tulburi, mi se năzărea cu spaimă că nemernicul acela fără chip şi fără asemănare, ca o umbră a infernului, ca un monstru abominabil, aş fi putut fi eu ori celălalt eu din mine, cel pe care l-am detestat mereu, nutrindu-l şi adăpostindu-l în schimb, amăgindu-l, în pofida faptului că nu l-am întâlnit, în realitate, niciodată...

(apărut în revista DISCOBOLUL, nr.207/ 2015)

 

Vizualizări: 159

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor