În trecere

[Irina Lucia Mihalca]

În trecere

În întinderea albă, un strigăt binecuvântat.

La o masă a ursitoarelor, în a treia zi,

un drum îţi trasezi prin viaţă.

Prin poarta boltită,

spre zenit,

treci de un nou prag.

În mantie de ivoriu,

stâlpul vieţii îţi încheie drumul.

Aripi crescute se ridică-n aer.

Prin ceaţa risipită uşor,

despărţiri şi absenţe, lumini, miresme şi umbre.

Între două lumi, împletindu-şi orele,

urme de paşi, treceri şi borne.

Acolo eşti?

Picături de ploaie, mantie de stele,

râuri învolburate, toate se contopesc.

Împinse spre mal, înmuiate în smirnă şi-n tămâie,

literele împrăştiate pe foia de scris

acoperă spaţii întinse,

amintirile legănate îşi poartă clipele,

aşteaptându-şi desfrunzirea, în singurătate,

până aproape de liniştea ninsorii.

În bătaia vântului, oglinda cuvântului,

în oceanul gândului, privirea neantului,

vis albastru la ceas de seară, scânteind doruri de taină,

fulgi firavi de păpădie, dulci chemările-şi adie,

din gând în inimă, în poezie.

Trăindu-l, prin bezna vâscoasă,

adevărul lăuntric

îţi şopteşte

locul de unde ai plecat

de-a lungul anilor.

Pe harta cerului nemărginit,

slobozite, noi constelaţii sclipesc.

Închis ermetic, un cufăr cu comori

aşteaptă să fie deschis.

În zorii naşterii tale,

un curcubeu stelar se întrupează,

dansează bucuros, zâmbind blajin vieţii.

Veşnicia iubirii, mai veşnică

decât veşnicia timpului.