Nașterea lui Eminescu...o minune a lui Dumnezeu!

 “Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, într-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndraznit să bata cu toiagul în prima poarta. Câini mari s-au repezit să-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc întreband:
– Cine bate?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se trezisera din somn, și a început a da porunci, dar cu blandete.
– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Și le-a dat să se spele și să se stearga cu stergare albe și i-au ospatat, și i-au dus să doarma într-o odaie în care mirosea a gutuie și busuioc…..
A doua zi dimineata iar le-a dat să se spele, i-a ospatat și le-a pus în traista niste mere cum nu mai vazusera și le-a urat drum bun.
Și cum au iesit din sat, Sf. Petru a început să se roage de Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii astia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac Sf. Petre, c-ai vazut că nu erau nevoiasi.
– Doamne, fă ceva ca să-și vada macar o data sufletul!
– Să-și vadă sufletul spui Sf. Petre?
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
Iar dupa o vreme, în neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu”.

...Geo Bogza

 

"Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...]

„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui."

(Fragment din "Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani", de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013)

 

"A iubi? A avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme nu iubeşte!..

..Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. 
Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă...."(M.Eminescu)

...

Vizualizări: 507

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Stoica Alina pe Ianuarie 25, 2015 la 7:09pm

Vă muţtumesc din suflet ,pentru aprecieri si comentarii ! 

Vă preţuiesc si vă respect !

Comentariu publicat de Stoica Alina pe Ianuarie 25, 2015 la 5:16pm

Domnule ,Sica, genii avem destule ,poeţi gârlă ,nebuni o grămadă ,dar ca Eminescu ,nu cred ...

Vă mulţumesc ! 

Comentariu publicat de Stoica Alina pe Ianuarie 25, 2015 la 5:09pm

Adevărat ,domnule Gheorghe ! Nu mai găsim nimic ce ne poate aminti de preţuitele noastre timpuri ...ne pierdem şi nimeni nu face nimic ,trist şi adevărat !

Vă mulţumesc si apreciez din suflet comentariul dumneavoastră .

Comentariu publicat de dumitru ichim pe Ianuarie 25, 2015 la 12:05am

felicitări

Comentariu publicat de Ninel Vrânceanu pe Ianuarie 24, 2015 la 9:53am

Iubirea lui Dumnezeu, autentică, dăruită pământean peste veac...

Niciodată nu vom găsi alta, atât de înaltă și atât de adâncă!

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Ianuarie 24, 2015 la 12:52am

 Revin!...E  regretabil modul  în care se semnifică genialitatea lui Eminescu, la Ipoteşti!... Administraţiile- locală şi judeţeană - sunt prea puţin preocupate de identitatea şi de valorizarea condiţiei poetului!.. Am ţinut să revăd Ipoteştii, şi locurile copilăriei poetului, acum 2-3 ani ...  Am rămas întristat de ceea ce am putut să văd!... La Cătămărăşti , lângă codrul, atât de iubit şi cântat de poet,  am găsit un restaurant - motel incendiat şi rămas în ruină... O pustietate copleşitoare, dezolantă!... M-am dus să văd lacul cu nuferii, pe care îl admirasem cu decenii în urmă, şi pe care îl cântasem în adâncă graţíe pentru Eminescu,  într-un poem!... Acum era într-o pustietate  dezolantă, într-o sălbăticie de nedescris!...Mă tot întreb!... Pe când o recinstire preacuvenită a locurilor natale ,copilăriei şi adolescenţei  poetului !?...Aş dori să revin  la un  Ipoteştii de acum câteva decenii, în urmă,  care să mă bucure, ca atunci,  şi  să-mi şteargă  imaginile rămase nedrepte în memorie!... G.A.S.

Comentariu publicat de Sica Barbu pe Ianuarie 19, 2015 la 10:42pm

 Da, nasterea lui Eminescu a fost o minune de la Dumnezeu....Oare vom mai avea vreodata un asemenea geniu?

Comentariu publicat de Gheorghe Apetroae - Sibiu pe Ianuarie 18, 2015 la 8:34pm

  Cheia "Eminescu"... Pentru un bun mers al ţării, aceasta  are nevoie, întotdeauna, de cel puţin un  Eminescu în Guvern şi de cel puţin un Eminescu în Parlament!...Poporul Român, cu însumarea forţelor sale morale, şi pentru împlinirea scopului armonizării vieţii sociale şi fericirii sale civilizatoare, trebuie să facă totul, în oricare din momentele existenţei sale statale,  pentru a fi găsiţi!... G.A.S.

Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Ianuarie 18, 2015 la 4:50pm

O scriere corectă, frumoasă şi însemnată!

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Ianuarie 18, 2015 la 10:11am

Ce frumos începe postarea, cu câtă însemnătate... :)

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor