Eram în tren, în drum spre casă, ca tot românul de sărbători. Îmbulzeală, oameni încruntaţi, obosiţi, târând bagaje pe holurile împuţite ale trenurilor CFR. Eu, în aceiaşi situaţie, înaintez căutând un loc într-un compartiment. Se oferă un domn, mă uit înăuntru – nu aş fi avut loc să-mi pun bagajele, aşa că merg mai departe. Ajung în ultimul vagon şi în sfârşit un compartiment care nu era chiar ticsit cu bagaje. Îmi pun rucsacul sus, iar trolerul îl ţin la picioare. Mă bucur că am prins loc, mă dezbrac şi mă fac comodă. Am de călătorit cam o oră jumate, nu e mult ştiu, dar e atât de bine să fii comod.

Termin eu cu agitaţia şi încep să analizez oamenii din compartiment. În stânga mea, un domn cam la 60 de ani, bine îmbrăcat, cu ochelari şi fular la gât. În dreapta mea liber. În faţă o familie. Se vedea ca sunt săraci. Tatăl era îmbrăcat într-o haină de fâş mov, pantaloni de training murdari, adidaşi roşi, rupţi pe lateral şi pe cap avea o căciulă destul de răpciugoasă. Când râdea i se vedea dantura, care mai mult nu era decât era. Mama, avea îmbrăcămintea asemănătoare cu a soţului. Avea în schimb dantura perfectă. Unghiile îi erau roase, cu mizerie pe sub, oja scorojită până la jumătatea unghiei. Fetiţa, în jur de doi anişori. Stătea cuminte şi se juca cu tatăl ei. Înfofolită în toate nebuniile, la un moment dat i se face cald şi începe să scrâncene. Se tot mâţâie şi se tot foieşte, mama ii spune să stea cuminte că altfel: „te bate domnu’”, referindu-se la domnul din stânga mea. Şantajul e metoda de-a linişti copilul. Fetiţa nu se opreşte, ei îi cald şi dacă nu îi bine, are tot dreptul să plângă. La un moment dat, domnul din stânga mea îi spune mamei: „Daţi-i jos o haină, că-i e cald”. Mama ascultă, îi dă jos haina şi căciula. Fetiţa zâmbeşte bucuroasă şi continuă joaca cu tatăl. Lângă ei pe banchetă se află un bătrânel. Acest bătrânel scoate o banană şi i-o dă fetiţei.  Tatăl ia banan, o desface şi îi dă fetiţei să mânânce. Cea mică prinde cu ambele mâini bucata de banană şi mănâncă cuminte.

Ceea ce ea nu putea vedea, erau privile părinţilor. Cel puţin la fel de pofticioşi ca şi un copil. Se uitau la fetiţă cum mâncau cu poftă, se uitau la banană, apoi la mine care eram chiar în faţa lor, apoi la domnul de lângă mine. Li se citea în privire pofta ce o aveau. Cine ştie de când nu mancaseră o banană şi copilul lor molfăia acum din una. S-ar fi făcut de râs dacă luau acuma şi mâncau din banana copilului. Au înghiţit în sec şi nu au spus nimic. Cea mică a mâncat cam jumătate de banană, după care mama a spus: „Nu îi mai da, să n îi fie rău.” Tatăl a pus banana deoparte, dar fetiţa tot întindea mânuţele şi cerea banană. Pentru a nu da fetiţei restul de banană (ca să nu îi fie rău bineînţeles), tatăl a muşcat el din ea şi restl i-a dat-o mamei. Apoi a arătat fetiţei coaja şi a spus: „Uite tati, nu mai este.” Au aruncat coaja şi au coninuat joaca. Putem să-i condamnăm pe părinţi pentru că nu au găsit un motiv de a mânca şi ei o bucată de banană? Eu personal nu pot. Până la urmă, aşa au gustat fiecare câte un pic şi nu a suferit nimeni.

Nu vreau să stric nimănui bucuria de crăciun, nu vrea să fiu răutăcioasă, nu am făcut altceva decât să descriu o călătorie cu trenul, în preajma sărbătorilor în România. Ne este greu să acceptăm, dar cei care mor de pofta unei bucăţi de banane sunt majoritari în România.

 

Vizualizări: 730

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 29, 2011 la 10:51pm
Comentariu publicat de Grosu Maria pe Decembrie 29, 2011 la 5:15pm

Esti un om bun, Smaranda! Si ai si talent. Ai redat fidel o clipa din realitatea cotidiana si bine ai facut.Daca nu cei ce au ochii deschisi, asa cum esti tu, nu o povestesc atunci cine? Poate ca din cei ce au citit articolul tau, macar unul a dat la randul lui o banana la un alt suflet necajit din miile care exista. Si atunci efortul tau nu a fost in zadar.Bravo!

Comentariu publicat de george georgescu pe Decembrie 28, 2011 la 4:29pm

FRUMOS

Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Decembrie 28, 2011 la 4:27pm

Ești o reporteră adevărată. Ai surprins esențialul dintr-o simplă călătorie cu trenul. Iar relatarea ta are și valențe literare. Felicitări!

Comentariu publicat de Smaranda Filipciuc pe Decembrie 28, 2011 la 2:21pm

@Toader Ungureanu - Va multumesc mult pentru vorbele de incurajare si pentru laude! inseamna mult pentru mine. 

@Irina Goanta - va multumesc pentru comparatia cu Geo Bogza si pentru comentarii 

Va multumesc tuturor pentru trecere si pentru vorbele lasate. De ajutat ajutam cum putem, mai ales in aceasta perioada, doar ca atata timp cat suntem prinsi intre manipulare, jocuri politice nationale si internationale nu vom putea face mare lucru. 

Comentariu publicat de Moroz Cristian pe Decembrie 28, 2011 la 11:54am

Smaranda, ai creionat foarte bine doar un detaliu din marele desen trist al realitatii ce ne inconjoara.

Cu mic cu mare, mai elegant sau saracacios imbracati, suntem cu totii OAMENI. Parintii acelui copil, din descrierea redata, erau impovarati de multele griji cotidiene sa mai fie atenti sau pregatiti pentru reactii materne sau paterne normale...dar ceilalti calatori prezenti in compartiment, instinctual au intervenit si ajutat familia cum au putut fiecare.

Vedeti dumneavoastra, oamenii se ajuta dintr-un instinct stravechi, o inertie cosmica, in orice situatie sau scenariu dat, mai sunt exceptii, dar trebuiesc raportate la situatie, societate si regulile ei aberante uneori, daca vrem sa dam dreptate disecand intamplarile...

In aceasta valtoare cotidiana, suntem prinsi cu totii, muncim din greu (cei care au de munca) pentru a plati taxe, cheltuieli si impozite, de ramas nu ramane mare lucru pentru alimente, jucarii, masina noua, electrocasnice, vacante, etc...Foarte multi se imprumuta la prieteni, rude, banci, camatari etc...impinsi de nevoi.

Prea putini insa se gandesc sau au timp sa gandeasca un alt mod de a imbunatati societatea, sa o cladeasca mai umana, unde nu ne vindem inclinarile pentru niste hartii sau numere in computer fara valoare, unde totul se afla la dispozitia fiecaruia fara bani, unde resursele planetei sunt impartite la toata populatia si nu doar la o anumita tara care dispune de mai multe hartii sau are mai multe zerouri in computere...

Chiar credeti ca ne diferentiaza cateva hartii in buzunar sau zerouri in banca? Ne este indus prin mass media sa credem lucrul acesta din pacate...

Se arunca tone de mancare zilnic in tarile ''dezvoltate'' deoarece nu este profitabil (deci nu are ''valoare'' in hartii si numere aflate in computere) sa o trimiti acolo unde populatia chiar are nevoie, in timp ce milioane de locuitori ai planetei mor de foame literalmente...

Cu respect,

C M

Comentariu publicat de Irina Goanţă pe Decembrie 28, 2011 la 10:33am

 Cred ca este un reportaj care ne aminteste de Geo Bogza cu "Tara de piatra".  Se remarca descrierile minutioase ale mediului si ale personajelor, starea sufleteasca a celor doi parinti , singurul personaj "viu" din compartiment fiind copilul care doreste altceva decat lancezeala aceasta in care este condamnata sa traiasca populatia Romaniei.

Comentariu publicat de Toader T Ungureanu pe Decembrie 28, 2011 la 8:22am

Frumos scris Smaranda! Simplu,la obiect, trist...Asta e trista realitate pe care mulţi dintre noi o trăim, vrem, nu vrem. E un paradox pe care l-am mai întâlnit. Eu ştiu(aşa am fost crescut, într-o familie de 10 fraţi) că părinţii şi-ar da şi viaţa pentru bunăstarea copilului lor. Şi fi sigură că un copil care a crescut într-o atmosferă în care cinstea, corectitudinea au fost la ordinea zilei, va şti întotdeauna să discearnă binele de rău, va fi un adult mult mai înţelept înţelegând...va fi un OM BUN! Ei, câte nu aş putea povesti, lucruri pe care le-am trăit, le-am visat şi poate că unele dintre ele s-au îndeplinit...Şi totuşi un asemenea copil chiar dacă la maturitate va avea "îndestulare" va fi nefericit, fiindcă neajunsurile, dezndădejdea, frica zilei de mâine, deja fac parte din existenţa sa...Continuă să scrii...Scrii frumos şi-mi place să cred că ceea ce scrii, trăieşti, altfel nu poate fi credibil...Întotdeauna caută să intri în pielea personajului, atunci vei simţi, scriind...Vei râde sau vei plânge cu adevărat...Succes şi mai aştept astfel de povestiri...Vezi blogul meu toaderungureanu.blogspot.com...Sper să-ţi placă ceea ce vei găsi acolo...

Comentariu publicat de ibrian florentin pe Decembrie 28, 2011 la 7:08am

Trist dar adevarat. Aceasta este Romania "CAPITALISTA" fara locuri de munca, iar cei care au un loc de munca sunt prost platiti.

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Decembrie 28, 2011 la 7:07am

       Cand am venit aici, in "80" am mancat atatea banane ca spartii. Povestea de mai  sus petrecuta in tmpul actual si in tara mea de bastina are izul unei prezentari dureroase a starii in care se gasesc multe familii cu mijloace minore de trai si avind si copii ce vad atatea si atate ain supermarcheturile pline cu de toate dar nu pentru toti. Parintii sant nevoiti sa-si rupa ela gura spre a da copiilor un supliment de aparenta usurare s greutatilor si lipsurilor prin care trec. Prin asta am trecut si eu ca copil jinduind dupa multe bunuri ce altii mai putin la numar aveau ca si acum de toate. Asa ca povestea matale este adevarata poveste si un aviz in plus celor alesi sub vot sa aduca cat de cat o schimbare spre bine si a talpii tarii care n-mai putut rabda lipsurile in care se gasea. Pe noi doi, intorsi a doua oara de unde santem acum ne-a facut chiar in seara aceea sa mai facem inca o calatorie si sa ramanem. Am asteptat doi ani pentru asta, am facut-o si greul inceputului a fost mai usor de suportat decat ce-i doi ani de asteptare. N-au venit toate de-a-gata, dar au venit. O viata are omul, de unde o are, lui ramanadu-i grija pentru el si cei cazuti ca povara lui. Iertati-ma cu vorbaraia mea prilejuita de indulgenta acestei publicatti prin care mai spun si eu din cand in cand vrute si nevrute spre usurare de greutati sufletesti. E un fel de ventil la un cazan ce fierbe linistit dar adunand cu timpul aburi ce cer rasuflare din cand in cand.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor