Necazurile unui tată - partea întâi

Am pus cana pe masă şi-am strâns pumnii; abia mă aşezasem pe scaun şi deja începeam să mă enervez. Cafeaua nu mai avea nici un gust. Mişcările soţiei mele deveneau tot mai repezi şi haotice deasupra aragazului; mâinile manevrau coada cratiţei şi furculiţa – apoi se întindeau către suportul de vase ori spre mănuşa de bucătărie, cu viteze contrastante – astfel încât mişcările păreau a se tăia şi întrerupe unele pe altele, contrazicându-se şi încremenind în aer – până la punctul în care rămase învăluită numai într-o aură estompată de gesturi amputate, parcă mâzgălite pe-o foaie de hârtie cufundată-n ulei. Şedeam cu fundul încordat; farfuria mea goală, cu furculiţa rezemată pe ea, desena un oval adânc pe faţa de masă, întorcându-mi reflexia vagă a capului coborât între umeri. Nevastă-mea sporovăia în aceeaşi cadenţă. Nu încetase de când intrasem în bucătărie – mâinile izbeau cratiţa de aragaz şi întreg trupul i se zgâlţâia îmbrăcat în cămaşa de noapte. Părul tresălta strâns la spate cu o fundă roz, şcolărească, imbecilă. Scrâşneam din dinţi, tot mai enervat; iarăşi întârziasem, ceasul de pe perete bubuia cu detunături asurzitoare şi picături vâscoase de ulei cădeau de pe foaie - sfârâiau pe ochiurile aragazului şi-apoi urcau cu flăcărui roşii peste marginile tigăii.

În cele din urmă, soţia mea şi-a trecut o palmă peste fund şi s-a deplasat, venind către masă, cu picioarele plescăind în papucii roşii. A ridicat mâna, mi-a trântit omleta cu şuncă pe farfurie şi-a scârţâit îndelung cu furculiţa fundul cratiţei. „Ia şi mănâncă”, mi-a zis „şi grăbeşte-te, vreau să vezi asta înainte să pleci. Eu nu ştiu ce să mai cred. Nu ştiu.”

Îmi smulg capul dintre umeri şi mă uit la ea. Deşi are părul prins, e nepieptănată şi ciufulită, şuviţe cărunte ţâşnesc în toate părţile, strălucitoare în lumina neonului bucătăriei. Mâinile i-au revenit la normal, nu se mai mişcă, iar foaia mânjită cu ulei a picat pe aragaz, înăbuşind flăcările singurului ochi rămas aprins. Mă aplec peste farfurie şi inspir mirosul omletei, apoi apuc furculiţa şi duc prima îmbucătură la gură.

Mestec încet, foarte încet, abia descleştându-mi dinţii de draci şi intenţionat mă şterg pe buze după fiecare gest; dacă tot am întârziat, poate să mai aştepte; faţa de masă are însă model cu pătrăţele şi romburi galbene, iar furculiţa mea plină cu omletă o apucă îndărătnică pe marginile lor rectilinii, ignorându-mă, tot mai repede, tot mai repede, respectând traseele lor precise şi umplându-mi gura ca la capătul unui proces robotizat.

Trasez pătrate şi linii şi abia apuc să înghit că mă şi trezesc cu gura plină, înghit şi înfulec, înghit şi înfulec, transpirat şi cu fundul aproape ridicat de pe scaun. Nevastă-mea îmi ia farfuria din faţă, înainte să mă dumiresc eu despre ce e vorba şi-o trânteşte în chiuvetă; încremenesc cu gura plină şi cu degetele ei înfipte-n umăr, prin pânza subţire a pijamalei. Observ că părul i s-a desprins la ceafă, funda stă atârnată de-o buclă răsucită, bălăbănită deasupra unui volănaş al cămăşii de noapte. Înaintea mea nu mai e nimic; farfuria a dispărut, furculiţa mi-a pierit din mână.

Vreau să trântesc cu pumnul în masă, să vociferez, să-mi bag pula, însă mâna-mi deviază la jumătatea gestului şi fuge înspre uşa care dă-n hol, apucată strâns şi trasă de una dintre mânecile cămăşii de noapte. Mă şterg cu limba pe buze de ulei, mă împiedic şi apuc să arunc o privire pe fereastră afară, înainte de-a intra în dormitor; abia se luminează de ziuă.

Nevastă-mea îmi dă drumul numai după ce închide uşa după noi.

Înghit omleta rămasă-n gât; camera e scăldată în strălucirea spotului de deasupra patului, dar ea se repede la întrerupător şi aprinde şi lustra; mobilele râncezesc plumburii şi cocoşate pe parchet, lipsite de amănunte şi culoare, simple greutăţi amorfe care sprijină pereţii curbaţi de greutatea covârşitoare a tavanului. Omleta-mi pluteşte pe esofag incredibil de încet, consistentă şi vâscoasă; se rostogoleşte şi cade bucată cu bucată în stomac, dusă toată pe partea dreaptă; plescăie boţ acolo şi începe imediat să se răcească, odată cu toată partea de jos a bazinului, trimiţându-mi după aceea ace de gheaţă prin picior, spre genunchi. „Trebuie să vezi asta” îmi zice nevasta, „eu nu ştiu ce să mai cred, nu ştiu” zice iar, şi numai acum îmi dau seama că, de fapt, repetă asta poate a suta oară, pentru că nu a contenit aproape nicio clipă să fleorcăie şi asta a bolborosit şi prin hol, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, asta spune şi acum, „nu pot să cred”, „nu pot să cred”, în timp ce se-ndreaptă către şifonierul dintre cele două ferestre ale camerei, fluturând din volănaşele cămăşii de noapte. O privesc cum se apleacă un pic şi împinge sertarul cu lenjerie, şi-apoi cum trage cu un zvâcnet brusc una dintre uşi. „Vino şi uită-te” zice, „numai uită-te” zice şi-mi târâi piciorul congelat pe parchet; acele-mi plutesc în jurul rotulei ca nişte peştişori într-o apă puţin adâncă, iar gustul ouălor urcă păstos pe gât pe când mă apropii încet.

Sub hainele groase agăţate pe umeraşe, pe cele câteva rânduri de pulovere de iarnă, stă-n şezut un băieţel blond, îmbrăcat în pantalonaşi scurţi, verzi, şi-o bluziţă roşie cu mânecile largi; în picioare agită ciorăpei albi de lână; probabil nu are mai mult de-un an, un an şi jumătate.

Ridică capul, bâţâindu-se nesigur şi întinde o mânuţă către soţia mea, în vreme ce cu cealaltă strânge convulsiv gulerul unui pulover. Mă las pe vine. „Ei, ce zici?” mă întrebă nevasta. „E aici de vreo jumătate de oră, nu ştiu de unde a apărut”. Măsor băieţelul din cap până-n picioare. „L-ai mai văzut vreodată? Am vrut mai devreme să-mi iau hainele din şifonier şi l-am găsit aşa” şi se uită bănuitoare la mine. Băieţelul îşi plimbă mâna înăuntrul gulerului, cu degetele încurcate prin câteva fire răzleţite ale materialului şi căpşorul blond i se bâţâie, chinuindu-se să încadreze expresia lui serioasă, cu buzele strânse şi bărbia încreţită, studiind atent priveliştea camerei desfăşurată acum înaintea uşii date-n lături a şifonierului. De afară, din curte, se aude deodată cucurugitul unui cocoş, apoi bătăi din aripi. Mi-a îngheţat şi celălalt picior, peştişorii migrează zvâcnind din înotătoarele lor mici, strecuraţi printre vene şi ligamente, purtaţi de şuvoiul cristalizat al sângelui. Soţia s-a aplecat peste umerii mei ca să vadă mai bine; trupu-i împrăştie un miros nelămurit de sudoare stătută şi cremă de corp. „Dincolo te-ai uitat?” o întreb. „Unde?” „Cealaltă uşă”, zic. Brusc străbătută de-un frison, întinde braţele pe deasupra mea şi deschide cealaltă parte a şifonierului, înţesată de sus până jos cu haine aranjate pe rafturi strâmte. „Nu e nimic-nimic”, zice moale într-un târziu. „Nimic. De fapt aici am avut treabă mai devreme şi numai din întâmplare am umblat şi dincolo”.
”În regulă” răspund repede, „deja am întârziat şi nici nu mă simt prea bine. Vreau să mă duc până la baie. Scoate-l afară pe ăsta de aici şi pune-l pe pat. O să mă uit la el mai târziu. Şi grăbeşte-te odată”.

 

Vizualizări: 190

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Robert Nutu pe Iulie 24, 2013 la 4:33pm

sunt bucuros ca v-ati facut timp sa cititi. multumesc pentru aprecieri.

cat despre expresia aceea vulgara, eu cred ca e foarte potrivita acolo, asa ca deocamdata ramane.

Comentariu publicat de milica furtuna pe Iulie 24, 2013 la 3:07pm

Un monolog interior din care strabate tensiunea psihica atent dozata  e foarte greu de construit .

Reusita scriere , sunt  impresionata !

Comentariu publicat de Maria Vo pe Iulie 24, 2013 la 3:01pm

 ne împiedicăm de cum zice/face cocoșul, cum ridică capul, dar sunt alte vulgarisme. eu cred că e bun textul și dacă autorul își tine... expresia în pantalon

Comentariu publicat de Robert Nutu pe Iulie 24, 2013 la 2:41pm

va multumesc pentru comentarii. o sa vina si continuarea, in curand.

si o sa schimb si cucurugitul ala...

Comentariu publicat de HELENE PFLITSCH pe Iulie 24, 2013 la 1:23pm

Da, ma alatur Corinei. Sunt tare curioasa si nerabdatoare.

Cu pretuire,

Comentariu publicat de Vlad Lescu pe Iulie 24, 2013 la 11:28am

 Este un text bine plămădit. Se remarcă lipsa efuziunilor acustice. Segmentul nevrotic se rezumă doar la monodialogul interior al bărbatului, și la pulsațiile fizice ale femeii. Reacția descoperirii copilului este asemănătoare cu cea a descoperirii unui obiect pierdut, idee subliniată de ,, pune-l pe pat. O să mă uit la el mai târziu. ". O singură mențiune este de făcut: nu este corectă forma ,, cucurigit " ci ,, cucurigat ".

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor